Cei doi ani care despart textul lui Tertulian de cel al lui Tudor Bugnariu continuă să fie marcați de valul de represiune din rândul lumii intelectuale și studențești. În 1958, Bugnariu a fost numit profesor și decan al Facultății de Filozofie a Universității din București, găsind, așa cum avea să descrie mai târziu într-un memoriu despre abuzurile administrativ-politice ale acelei perioade, o facultate „curățită,” din care fuseseră exmatriculați numeroși studenți și înlăturate cadre didactice, culminând cu trimiterea unora dintre ei în judecată și cu o „demascare publică” printre studenți în primăvara anului 1959.ⁱ Conform lui Bugnariu, elementul declanșator în acest caz nu a fost atât revoluția din Ungaria – despre care știa, ca fost adjunct al Ministrului Învățământului între 1956-58, că nu avusese ecouri foarte puternice printre studenții din București comparat cu alte centre universitare din țară –, cât rezoluțiile Congresului al XX-lea al P.C.U.S. și discuțiile pe care acestea le inspiraseră printre studenți cu privire la libertatea vieții culturale și conducerea democratică.ⁱⁱ Textul lui Tudor Bugnariu din 1959, păstrat în manuscris ca parte din Nachlass-ul său la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, este adresat studenților (cel mai probabil de la filozofie), însă însemnătatea lui merge dincolo de o simplă invectivă față de generația educată în socialism. Pe de o parte, Bugnariu, fost membru și organizator al opoziției studențești antifasciste din perioada interbelică în Cluj-Napoca și ulterior membru ilegalist al Partidului Comunist Român, reconstituie sursele intelectuale marxiste ale generației sale. Remarcabile pentru momentul respectiv sunt accentul pus pe scrierile lui Marx, Engels și Lenin, cu mențiuni trecătoare la Cursul scurt de istorie al PCUS, până nu cu mult timp înainte una din sursele principale ale predării marxismului în Facultățile de Filozofie;ⁱⁱⁱ și prezentarea rolului modest al Partidului Comunist în punerea în circulație a literaturii marxiste în prima jumătate a perioadei interbelice. Pe de altă parte, Bugnariu încurajează în mod explicit studenții să studieze operele clasicilor marxismului în locul „declarațiilor de atașament” și al „lozincilor pe care le debitează la seminarii”, anticipând una din sursele importante ale revizionismului marxist al anilor ʼ60. Între 1963-1965, Bugnariu a elaborat, în colaborare cu Traian Herseni, proiectul unui Centru de Sociologie în cadrul Academiei R.P.R.,^iv care spre deosebire de perspectiva lui Henri H. Stahl asupra sociologiei marxiste, detaliată în articolul inclus în acest grupaj, urma să fie dedicat „sociologiei concrete”. Deși Bugnariu a publicat sporadic, în textele sale din a doua jumătate a anilor ʼ60 a susținut necesitatea filozofiei marxiste de a se reînnoi dialectic, prin revizuirea propriilor conținuturi, pentru a rămâne o filozofie deschisă, antidogmatică.^v (AH)

Citește în continuare →