ȘTEFAN BAGHIU

eu mi-o doresc

pe fata neatrăgătoare

care aprinde calculatorul şi iese din sală,

care e îmbrăcată de la SH şi miroase a SH,

pentru că ea

nu are nimic de oferit, iar faptul că e conştientă de asta

mă face să o vreau atât de mult. ea are nasul strâmb şi e conştientă de asta,

ea are ochii mici prin dioptriile ochelarilor şi ştie şi totuşi

faptul că nu face nimic

mă atrage atât de mult. cum în filmul lui Houelle nu se pune problema

niciodată de aspect, ci doar de impuls sexual – pentru că nu e nicio diferenţă –

deşi bărbatul stă minute bune hipnotizat în faţa vitrinei care dă în sala de gimnastică,

deşi bărbatul, în general, stă minute în şir

şi se gândeşte la formele femeilor din

sala de gimnastică, atât de îndepărtată încât pare reală. ea e conştientă

de mizeria ei, de urâţenia care o acoperă şi o abandonează

şi înţelege realitatea,

iar suferinţa, care ne motivează atât de mult,

o transfigurează şi pe ea. eu cred că şi ea simte lucrurile astea în inima ei,

iar seara, alungată într-o lume credibilă, izolarea o face să se îngrijească intens

şi îşi spală faţa urâtă şi banală

iar pielea ei devine luminoasă. cred că şi ea simte

lumina pe care o emană şi pe care o absoarbe în acelaşi timp,

căci lucrurile capătă în timp forma lor reală

şi realitatea devine urâtă ca ea,

urâţenie care, luată pe bucăţi, devine simplă matematică. eu cred că şi ea

simte lucrurile astea în sufletul ei, şi el urâţit,

şi cred că o consolează numai maniera delicată

în care singurătatea lucrează pentru a găsi scuze

pe care

totuşi

nu le spune niciodată. eu cred că şi eu

simt realitatea asta uneori, iar asta

mă deosebeşte atât de tare de ea

care aşteaptă orice semn

că lucrurile nu stau chiar aşa, că aspectul vine din caracter,

dar să îţi spun acum, o dată pentru totdeauna:

frumuseţea e o confuzie.

şi tu eşti atât de aproape de a înţelege asta

încât te aşezi şi te ruşinezi

şi pleci. urâţenia şi structura ta diformă sunt esenţiale,

pentru că şi eu stau aplecat

şi vomit în toaleta publică

şi nu avem nicio legătură.

cu timpul, lucrurile capătă forma lor reală.

[Vatra, nr. 1-2/2014]