Amintirile lui Ştefan Agopian

 MARIUS POPA

 

După seria de reeditări a romanelor care i-au asigurat o evidentă notorietate înainte de ’89 (Tache de catifea, în 2004, Tobit, în 2005, şi Sara, în 2006, la Polirom), Ştefan Agopian revine cu un remarcabil volum de memorii, Scriitor în comunism, apărut, în 2013, la aceeaşi editură ieşeană. Ne aflăm, fără îndoială, înaintea unui scriitor foarte dificil de încadrat uneia dintre orientările noastre literare, în pofida eforturilor sistematice ale criticii de a-l aşeza – „infailibil“ – în rândurile optzeciştilor. Să nu uităm că Agopian îşi mărturiseşte el însuşi, în volumul recent publicat, ostilitatea faţă de eticheta generaţionistă pe care i-a consacrat-o (de voie, de nevoie) istoria literară. De altminteri, s-a „polemizat“, nu o dată, şi în privinţa locului pe care l-ar ocupa autorul în literatura română. Fără a intenţiona să intru în jocul ierarhizărilor, Scriitor în comunism* vine să confirme însă, fără discuţie, un prozator cu adevărat redutabil al lumii literare de azi.

Memoriile debutează cu o evocare realistă a copilăriei şi a adolescenţei scriitorului, printr-o naraţiune cvasi-picarescă, impregnată cu detalii istorice prin care acesta îşi contextualizează, în repetate rânduri, restituirea biografică („Din păcate, o nouă introducere plicticoasă este necesară pentru a putea povesti mai departe […] La începutul lui martie ’49 sînt naţionalizate «resturile proprietăţilor moşiereşti de cîte 50 de ha, lăsate prin legea de reformă agrară din martie 1945». Este începutul colectivizării forţate“). Or, astfel de „inserţii“ vin să transforme rememorarea copilăriei şi a adolescenţei într-o frescă de efect a societăţii anilor ’50 (cu multe dintre ororile sale totalitare), de o autenticitate tulburătoare. Destinul copilului Agopian – impresionant prin subiectivitatea şi patosul cu care e narat – include, în datele lui, o reprezentare aproape viscerală a ceea ce au însemnat anii de început ai comunismului românesc, cu toate că tinereţea scriitorului a diminuat, cum era şi firesc, receptarea marilor tragisme ale epocii. Pesemne că dimensiunea cea mai neobişnuită din copilăria autorului nu e atât contextul istoric în care aceasta evoluează, cât relaţia cutremurătoare a copilului cu o mamă aproape scelerată, figura maternă negativă prin excelenţă, având o miză oarecum reprobatoare şi vindicativă. Adevărul e că arareori am putut întâlni o asemenea abordare a maternităţii în literatura noastră. Reprezentativ e, printre altele, un episod în care Marioarei, gătind (fără să ştie) ciuperci otrăvitoare, „la un moment dat i s-a făcut rău şi a căzut ca o cîrpă pe duşumelele bucătăriei […] Am început să urlu, speriat nu atît c-a murit, ci că o să se ardă tocăniţa“. Fără ca băiatul să primească vreun răspuns din partea vecinilor convinşi că îşi încasează bătaia obişnuită, „am tăcut şi am ieşit în curte să mă joc cu iepurele proprietăresei“. Deznodământul întâmplării e, fireşte, unul dintre cele mai „dezolante“ („Marioara şi-a revenit, spre părerea mea de rău, în cele din urmă, dar tocana se făcuse scrum, spre norocul meu şi al lui taică-meu“).

Experienţa armatei – într-un scenariu complet „suprarealist“ – nu presupune niciun fel de instrucţie, iar tinerii recrutaţi exercită „meserii” dintre cele mai diferite de propria lor pricepere şi de propriul lor deziderat. După cum mărturiseşte Agopian, „ca să n-o mai lungesc, în final am fost repartizat la infirmerie pe post de «doctor» şi asta numai fiindcă ştiusem să-i spun comandantului ce-i aia o aspirină şi la ce se foloseşte ea“. Desigur însă că aceste anomalii ale sistemului nu pot fi decât riscante, iar tânărul Ştefan şi camaradul său Emerik sunt pe punctul de a lichida un soldat bolnav de o presupusă amigdalită („După aia eu am zis că ar trebui să-i dăm un antibiotic şi Emerik a zis că foarte bine, o să-i facă el o penicilină, că a mai făcut la vaci […] Emerik a zis că la vaci doza e de 4.000.000 u.i. (unităţi internaţionale), aşa că pentru un om jumătate de cantitate i se pare suficient“). Finalul însă e unul fericit („A doua zi am aflat de la doctor că-i făcuserăm o doză de aproape cinci ori mai mare şi că am avut noroc că n-a murit. Nu numai că n-a murit, dar s-a făcut bine în mai puţin de două ore“).

Amintirile cu Nichita Stănescu sunt, fără îndoială, excelent puse în pagină. Avem parte, în sfârşit, de astfel de memorii care umanizează biografia poetului şi care o sustrag de la spectacolul idilizărilor infiltrate – excesiv deja – în receptarea „standardizată“ a autorului Necuvintelor. Printr-o serie de naraţiuni cuceritoare ai căror protagonişti sunt nimeni alţii decât Agopian şi Nichita, scriitorul configurează un portret din ce în ce mai verosimil al acestuia din urmă. Mai mult decât captivante se dovedesc, printre altele, poveştile de iubire cu Doina Ciurea, Gabriela Melinescu ori Liliana R., niciuna dintre ele de prea lungă durată („De altfel, cel puţin atunci când l-am cunoscut eu, pentru Nichita femeia era mai curînd un obiect estetic decît unul sexual. Se îndrăgostea de o femeie frumoasă aşa cum se îndrăgostea de vreo monedă grecească, dar se plictisea la un moment dat şi – cel puţin moneda – o făcea cadou“). Autorul memoriilor îi descrie, de altminteri, viaţa boemă, oprindu-se într-un final – ceea ce ne poate stârni, fireşte, o oarecare stupoare – asupra defectelor poetului, sintetizate (cu o notă uşor comică, însă) într-o listă de aproximativ o pagină şi jumătate („Nichita credea că e un mare bucătar“, „Minţea cu multă fantezie şi nu se ruşina cînd era prins cu minciuna“, „Nu mînca în public, fără să aibă un motiv serios pentru asta“, „Îi era frică de miliţieni“ ş.a.m.d.).

Tot atât de antrenantă devine, negreşit, şi „istoria“ lui Marin Preda, „un personaj legendar, pe seama căruia se brodau tot felul de poveşti, care de care mai absurde“. Nu întâmplător Agopian încearcă să elucideze – ca şi în cazul lui Nichita – episoade „ipotetice“ din biografia cunoscutului romancier. Bunăoară, referindu-se la unul dintre zvonurile într-adevăr elucubrante despre prozator, autorul mărturiseşte: „s-a povestit că, tot la Pelişor fiind, a prins o pisică şi a aruncat-o în sobă ca să-i audă urletele în timp ce arde, ceea ce este de-a dreptul absurd. Există în povestirile de debut ale lui Marin Preda multă cruzime faţă de animale, dar e greu de crezut că a trecut de la scris la fapte“. Întâlnirea lui Agopian cu Preda s-a petrecut la Cartea Românească, în vremea în care celebrul romancier era directorul editurii („M-am întâlnit cu Mircea Ciobanu, care mi-a spus că a aranjat o întîlnire cu Marin Preda. Urma să-i mulţumesc pentru apariţia cărţii şi să-l invit la masă, la Capşa“). În urma acestei întrevederi şi a discuţiilor savuroase de la restaurant, unde venise şi un cunoscut al lui Mircea Ciobanu – „doctorul“ –, grupul se mută în casa medicului, la un taifas întrerupt din când în când de o replică pe care Preda o repetă cu obstinaţie: „Am să vă îngrop pe toţi, monşerilor!“. Întrebat din ce cauză are o asemenea certitudine, prozatorul dă un răspuns cel puţin la fel de categoric: „Am să vă îngrop fiindcă voi sînteţi beţivi, iar eu nu sînt. Eu nu beau decît de cinci ani, pe cînd voi beţi de cînd vă ştiţi, vai de capul vostru!“. Lucrurile aveau să ia însă o altă întorsătură, intuită, probabil, de autorul Moromeţilor („Aveam să-l revăd după aproape zece luni, în mai 1980. Dar atunci, cu toate că ne asigurase că ne va îngropa pe toţi cei de faţă la petrecere, el era cel mort şi murise, culmea, din cauza alcoolului“).

„O călătorie la Bratislava“ e unul dintre cele mai „palpitante“ capitole ale cărţii, din care aş aminti o scenă al cărei erou se întâmplă să fie, de data aceasta, George Ivaşcu, directorul revistei România literară la acea vreme. Într-o dimineaţă, aflându-se în acelaşi hotel în care se afla şi Agopian, Ivaşcu îl anunţă că s-a întâmplat o mare nenorocire şi că are nevoie urgentă de ajutor. Ajuns în camera directorului, acesta din urmă îi mărturiseşte cum două dintre bananele verzi pe care le-a cumpărat „îi făcuseră pocinogul“ înainte să ajungă la toaletă şi cum, pe deasupra, a reuşit să strice closetul. Relativ amuzaţi amândoi, Agopian e cel care se transformă, în cele din urmă, într-un reparator „de excepţie“ al situaţiei („Nu era mare brînză, se rupsese sîrma care trăgea clopotul. Rămăsese destul de lungă ca s-o îndoi din nou şi s-o introduc la locul ei. Reparaţia a durat cam un minut“).

Sunt mostre ale umorului desăvârşit care defineşte memoriile în discuţie. Singurele rezerve pe care le-am putea expune se îndreaptă în zona câtorva reformulări succinte ale unor episoade (deja prezentate în detaliu) pe parcursul cărţii. Mai degrabă redundante decât clarificatoare, aceste reiterări narative ar putea lipsi, indiscutabil, fără să afecteze în vreun fel economia de ansamblu a memoriilor. Poate că şi trivialitatea limbajului e pe alocuri gratuită. Fără îndoială însă că aceste pagini excelente semnate de Ştefan Agopian constituie o realizare de primă mărime în memorialistica românească de astăzi, pe care avem speranţa că autorul o va continua într-un viitor volum cel puţin la fel de convingător.

Scriitor in comunism

_________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.