Îmbogǎţind cunoaşterea Luceafǎrului prin publicarea a 13 strofe ignorate în versiunea “standard” a poemului, strofe ce fac parte din discursul Demiurgului (“Luceafǎrul. Versiunea maximalǎ a vorbirii Demiurgului”, în Manuscriptum, nr. 1/1991 – 82, an XXI, pp. 32-34), Petru Creţia fǎcea mai mult decît sǎ ducǎ mai departe opera de editor eminescian iniţiatǎ de Perpessicius. El punea astfel în valoare, prin aceste strofe extrase din variantele manuscrise, partea esenţialǎ a poemului, cea pe care “legenda” interpretǎrii acreditate de Maiorescu o minimizase în mod voluntar: probǎ amputarea şi deformarea poemului de cǎtre criticul ce se imagina însuşi în rolul demiurgului, tocmai în aceastǎ zonǎ, din care ediţia sa apǎrutǎ în decembrie 1883 eliminǎ patru strofe şi înlocuieşte douǎ versuri ale poetului cu douǎ versuri proprii, contribuţie “creatoare” a criticului la poemul eminescian (vezi Perpessicius, Opere, vol. II. Note şi variante de la Povestea Codrului la Luceafǎrul, Fundaţia regalǎ pentru literaturǎ şi artǎ, Bucureşti, 1943, pp. 451-452).  Versiunea “ticluitǎ” de Maiorescu, cum se exprimǎ Perpessicius, reduce astfel poemul la 94 de strofe, faţǎ de 98 cîte comporta ediţia princeps a poemului apǎrutǎ cu cîteva luni în urmǎ în Almanachul societǎţii România Junǎ din Viena (aprilie 1883), reluatǎ mai apoi în Convorbiri literare (nr. 5, august 1883): editorul operei complete avea sǎ restituie versiunea Almanach-Convorbiri, denunţînd intervenţiile maioresciene. Pe de altǎ parte, prima traducere a Luceafǎrului, realizatǎ de Mite Kremnitz şi reprezentînd de altfel şi prima publicare ca atare a poemului, cǎci apǎrutǎ în ianuarie 1883 (Carmen Sylva – Mite Kremnitz, Rumänische Dichtungen, Bonn, Leipzig), comportǎ 93 de strofe: cu 5 mai puţin decît avea sǎ aibǎ versiunea din Almanach, dar incluzînd 3 din cele 4 strofe pe care avea sǎ le elimine Maiorescu (o interogaţie subsistǎ însǎ asupra primei ediţii a antologiei germane, apǎrutǎ la Leipzig în 1881 şi imposibil de gǎsit – Perpessicius n-a putut-o avea în mîini – despre care nu putem şti, încǎ, dacǎ cuprindea sau nu o primǎ traducere a poemului eminescian, dupǎ o versiune poate încǎ în lucru, furnizatǎ desigur de poetul însuşi).

Luceafǎrul a fost astfel de la prima publicare o selecţie operatǎ în bogǎţia variantelor manuscrise, despre care nimic nu garanteazǎ cǎ a corespuns deciziei poetului însuşi.

Originalul manuscris al textului apǎrut în Almanach nu s-a gǎsit. Perpessicius reuşeşte sǎ identifice o versiune D, incompletǎ, cuprinzînd numai zona ascensiunii Luceafǎrului, a interpelǎrii Demiurgului şi discursul acestuia, în total 17 strofe, versiune ce ar corespunde, parţial, cu originalul trimis la Almanach, fǎrǎ însǎ a o putea data cu certitudine (op.cit., pp. 443-451).

Versiunea C pe care editorul o considerǎ ultima versiune manuscrisǎ completǎ, deci cea mai aproape de cea publicatǎ în Almanach în aprilie 1883, e datatǎ cu un an în urmǎ (“10 aprilie 1882”, menţiune autografǎ a poetului); ea depǎşeşte versiunea publicatǎ în Almanach cu 7 strofe (dintre care douǎ în cuprinsul discursului Demiurgului), însumând deci 105 strofe faţǎ de cele 98 din Almanach. Prima versiune tipǎritǎ a fost deci în mod evident redusǎ. Or, se ştie cǎ începînd din 17 aprilie 1882, tocmai, Luceafǎrul a fost citit de numeroase ori şi, cum se exprimǎ Mariorescu în Jurnalul sǎu, “şlefuit” şi “corectat”, cu ocazia unor lecturi în cerc privat, la domiciliul criticului, ca şi în cursul lecturilor publice la şedinţele lunare ale Junimei – pentru a produce, la sfârşitul lui octombrie 1882, versiunea oficialǎ trimisǎ pentru publicarea în Almanach, cu girul direct al mentorului Junimii, împreunǎ cu alte contribuţii ale junimiştilor (între care douǎ traduceri, de Eminescu, ale unor poeme ale reginei, Carmen Sylva).

Versiunea B, “prima versiune completǎ”, dupǎ Perpessicius, şi consideratǎ de el ca anterioarǎ versiunii C, e şi mai extinsǎ, tocmai în zona discursului Demiurgului unde avem 8 strofe în plus faţǎ de versiunea Almanachului, poemul însumînd cu totul 113 strofe numerotate de poetul însuşi. Datarea în a doua jumǎtate a anului 1881 este însǎ nesigurǎ, dacǎ nu pur şi simplu conjuncturalǎ (pe baza argumentului cǎ alte caiete, pe care editorul le considerǎ ca aparţinînd aceleiaşi versiuni B, pot fi datate din aceastǎ perioadǎ). Anterioritatea faţǎ de versiunea C nu ni se pare deloc atît de indubitabilǎ cît îi apǎrea lui Perpessicius – mai ales considerînd faptul, semnalat de editor la p. 391 a volumului II, cǎ manuscrisul principal, un caiet cartonat înregistrat sub n° 2275B, cuprinde, înainte şi dupǎ paginile 39-66 consacrate Luceafǎrului, însemnǎri ştiinţifice databile din primǎvara lui 1883!… Va fi voit poetul sǎ-şi reia şi relucreze o versiune anterioarǎ celei, deja reduse, pe care o propusese Junimii în aprilie 1882, şi care avea sǎ ajungǎ, încǎ şi mai redusǎ, în paginile Almanachului în aprilie 1883 – ori nu încetase niciodatǎ de a lucra la versiunea “completǎ”, în laboratorul sǎu intim?…

În fine, continuînd regresiunea în timp apud Perpessicius, prima versiune, A, datatǎ de editor 1880-1881, incompletǎ, are curioasa particularitate de a începe cu… discursul Demiurgului, care cuprinde aici 37 de strofe, cu 26 de strofe mai mult decît versiunea standard. Ne aflǎm deci în prezenţa celei mai extinse versiuni a acestei pǎrţi a Luceafǎrului, parte ce se vǎdeşte astfel, de la bun început, majorǎ, adevǎratul centru de greutate, dacǎ nu interesul cvasi exclusiv al poemului – pe cînd “povestea” ce precede, narativ, confruntarea metafizicǎ a Luceafǎrului cu Demiurgul, şi anume idila fetei de împǎrat, cu dubla ei orientare, celest-luciferianǎ şi pǎmântesc-cǎtǎlinicǎ, este expediatǎ în a doua parte a caietului, într-o serie de strofe în mare parte incomplete, cu versuri nefinisate: aproape un pretext post festum…

Nu ştim cu adevǎrat ce ar fi pǎstrat poetul pentru o versiune “definitivǎ” – ştim în orice caz cǎ ediţia alcǎtuitǎ de Maiorescu cîteva luni dupǎ internarea poetului în iunie 1883, ediţie care-i ciuntea poemul, reducîndu-l la 94 de strofe,  l-a nemulţumit profund, şi era poate deja cazul cu versiunea “şlefuitǎ” şi “corectatǎ” încredinţatǎ Almanachului, în ciuda clasicelor 98 de strofe ce aveau sǎ constituie versiunea “standard” din ediţia Perpessicius (care restituie textul eliminat sau modificat de Maiorescu). Versiunile manuscrise A, B şi C sînt fǎrǎ îndoialǎ nu numai mai bogate, cantitativ, dar şi, prin dezvoltarea pǎrţii filosofice şi prin ponderea ei cu totul primordialǎ, cu mult mai aproape, credem noi, de inspiraţia şi sensul original al poemului. La urma urmei opera eminescianǎ e o perpetuǎ cǎutare, şi forma decupatǎ pentru publicat nu era poate, pentru poet, decît o imagine externǎ, precum antumele faţǎ de postume. Ceea ce seziseazǎ cu justeţe Petru Creţia cînd, fǎrǎ mǎcar a se referi la dualitatea neptunic / plutonic construitǎ de Ion Negoiţescu, ci evocînd doar persistenta prejudecatǎ a “ultimei voinţe a autorului”, menitǎ sǎ menţinǎ şi sǎ justifice bariera antume / postume, declarǎ curajos: “Noi susţinem aici, cu preţul bunului nostru nume, cǎ, în cazul lui Eminescu, aşa ceva nu existǎ” (Manuscriptum, ibidem, p. 17).

Încercarea reconstituirii unui Luceafǎr “complet”, prin revenirea la sursele autografe, ne-a apǎrut astfel ca legitimǎ şi ne-am simţit îndreptǎţiţi sǎ urmǎm exemplul distinsului elenist şi eminescolog, cercetînd variantele manuscrise – indirect însǎ, prin intermediul ediţiei Perpessicius (vol. II), accesul la ediţia integralǎ facsimilatǎ nefiindu-ne posibil – cu scopul de a repune la locul lor, faţǎ de versiunea “standard”, şi a ordona astfel în parcursul organic al poemului, toate strofele “lipsǎ”, spre a-i regǎsi integralitatea.

Cea mai mare parte din cele 50 de strofe cu care îmbogǎţim astǎzi versiunea Perpessicius, livrînd astfel o ediţie “integralǎ” nu de 98, ci de 148 de strofe – între care cele 13 deja restituite de Petru Creţia – provine din versiunea B, cea mai completǎ: ea ne-a furnizat 32 de strofe (punînd însǎ la contribuţie atît “etajul” ediţiei lui Perpessicius, vol. II, pp. 392-414, cît şi “notele”, adicǎ variantele marginale ale textului principal). Versiunea A ne-a furnizat 12 strofe, dintre care 10 aflate doar în aceastǎ versiune, celelalte douǎ avînd variante şi în versiunea B. O mai micǎ parte provine din versiunea C: 4 strofe, dintre care douǎ se gǎsesc numai în aceastǎ versiune, celelalte douǎ avînd variante şi în versiunea B (ca de altfel şi restul strofelor versiunii C, ce se regǎsesc, identice sau cu variante, în B). În fine, douǎ strofe provin din versiunea D şi nu se gǎsesc altundeva.

Ne-am permis într-adevǎr, pentru strofele care existǎ în douǎ sau mai multe variante – fie în cursul aceleiaşi versiuni, fie între douǎ sau mai multe versiuni (A, B, C, D, plus cea “standard” editatǎ de Perpessicius pe baza Almanachului şi a Convorbirilor literare) –, sǎ alegem, între mai multe opţiuni posibile, pe cele ce ni s-au pǎrut cele mai reuşite artistic, impunîndu-ne regula de a nu reproduce strofe al cǎror conţinut ar fi, parţial sau complet, redundant (variantele neselecţionate ale strofelor respective urmînd a fi citate în notele unei viitoare ediţii critice). Frumuseţea fulgurantǎ, tragicǎ, tulburǎtoare a mai tuturor strofelor restituite aici nu putea sǎ continue a fi îngropatǎ în labirintul unei ediţii critice (ea însǎşi mult perfectibilǎ), ci se cerea redatǎ poemului, în integralitatea lui. Semnalǎm de asemenea cǎ am preferat sǎ revenim, peste tot unde ne-a fost posibil, la ortografia originalǎ a poetului, ce are nu doar avantajul autenticitǎţii ci şi pe cel, major, al restituirii unor rime altfel ocultate prin modernizarea ortograficǎ.

Din cele 50 de strofe “noi”, 29 aparţin discursului Demiurgului. Ponderea acestei pǎrţi a Luceafǎrului se vǎdeşte, la aceastǎ lecturǎ întregitǎ, ca determinantǎ. Sensul şi natura însǎşi a poemului apar astfel ca vizînd cu mult mai departe de alegoria “geniului nefericit” pe care o invoca poetul însuşi, desigur, pentru a facilita recepţia poemului, mai ales în versiunea prescurtatǎ destinatǎ Junimii şi avînd deci de obţinut, pentru publicare, inconturnabilul accept al lui Maiorescu. Cu atît mai puţin e de cǎutat un sens al Luceafǎrului în lectura cu cheie a “legendei” impusǎ de mentorul Junimii, ce identifica personaje şi circumstanţe biografice acolo unde e vorba de mituri, de simboluri şi de scenarii metafizice. Luceafǎrul e de fapt, cum au relevat Rosa del Conte, Nicolae Balotǎ şi Ioan Petru Culianu, un mare poem gnostic; textul se desfǎşoarǎ la mai multe nivele – ontologic, axiologic, spiritual-iniţiatic – şi în multiple direcţii, Demiurgul (magul altor viziuni), Luceafǎrul, şi chiar cuplul (“syzygia” în termeni gnostici) Cǎtǎlin-Cǎtǎlina, ce trece de la simplul nivel al “educaţiei” erotice la cel al transfigurǎrii pneumatice, reproducînd, în chip inversat, raportul iniţial al Cǎtǎlinei cu Luceafǎrul.

Dar despre sensurile noi ce apar la aceastǎ lecturǎ restituitǎ, cu o altǎ ocazie. Ne grǎbim deocamdatǎ a face publicǎ aceastǎ variantǎ ce se doreşte “integralǎ”, pe care o nouǎ ediţie, însoţitǎ de un studiu introductiv, o va îmbogǎţi cu notele critice şi filologice de cuviinţǎ.

 

Ara Alexandru şi Dana Şişmanian

(28 ianuarie 2018)

 

***

Luceafărul

 

A fost odată ca ’n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

*

Şi era una la părinţi

Şi mândră ’n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

*

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde ’n colţ

Luceafărul aşteaptă.

*

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

*

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorinţa-i gata:

El iar privind de săptămâni,

Îi cade dragă fata.

*

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inema

Şi sufletu-i se împle.

*

Şi cât de viu s’aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra negrului castel

Când ea o să-i apară.

*

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă ’n odaie,

Ţesând cu recile-i scîntei

O mreajă de văpaie.

*

Şi când în pat se ’ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mânile pe piept,

I ’nchide geana dulce;

*

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătând închişi

Pe faţa ei întoarsă.

*

Ca o mireasă ’n ziua ’ntâi

E dulce şi înnaltă

Şi de la creştet la călcâi

Un chip tăiat de daltă.

*

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura ’n oglindă,

Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă.

*

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

„O, dulce-al nopţii mele Domn,

De ce nu vii tu? Vină!

*

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecînd pe-o rază,

Pătrunde ’n casă şi în gând

Şi vieaţa-mi luminează!”

*

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Şi s’arunca fulgerător,

Se cufunda în mare;

*

Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte,

Şi din adânc necunoscut

Un mândru tânăr creşte.

*

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestii

Şi ţine ’n mână un toiag

Încununat cu trestii.

*

Părea un tânăr Voevod

Cu păr de aur moale,

Un vânăt giulgi se ’ncheie nod

Pe umerele goale.

*

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară –

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scântee ’n afară.

*

„Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Şi mumă-mea e marea.

*

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,

Am coborît cu-al meu senin

Şi m’am născut din ape.

*

O vin’! odorul meu nespus

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

*

Colo ’n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,

Şi toată lumea ’n ocean

De tine o s’asculte.”

*

„O, eşti frumos, cum numa ’n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N’oi merge niciodată;

*

Rămâi în cer şi nu căta

Nevrednica-mi iubire

Căci eu nu sunt de seama ta

Cu chipul peste fire.

*

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de vieaţă,

Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă ’nghiaţă.”

*

Atuncea chipu-i tremură

De-o stranie durere

Şi par’ că cade-o ramură

Pe-un luminiş ce piere.

***

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine

Luceafărul de-asupra ei

Cu razele-i senine.

*

Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă

Şi dor de-al valurilor Domn

De inim’ o apucă:

*

„ Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde ’n casă şi în gând

Şi vieaţa-mi luminează!”

*

El o ascultă licurind

Şi tremură mai tare

De-odată nourii s’aprind

Şi arde cer şi mare

*

Cum el din cer o auzi

Se stinse cu durere,

Iar ceru ’ncepe a roti

În locul unde piere;

*

Iar locul unde-a fost perit

Se ’nvârte ’n cercuri sferic

Bucăţi de soare, parcă fierb

În negrul întuneric

*

În aer rumene văpăi

Se ’ntind pe lumea ’ntreagă,

Şi din a chaosului văi

Un mândru chip se ’ncheagă.

*

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

*

Din negru giulgi se desfăşor

Mamoreele braţă,

El vine trist şi gânditor

Şi palid e la faţă;

*

Doar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adânc chimeric,

Ca două patimi fără saţ

Şi pline de ’ntuneric.

*

„Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş’acuma,

Şi soarele e tatăl meu,

Iar noaptea-mi este muma;

*

O vino ’n ceruri sǎ te duc

Iubita mea cu mine

Din calea vremilor s’apuc

Coroane de lumine

*

O vin’ cu mine draga mea

Sǎ vezi vecia cum-îi

Cǎci e ’nţeleaptǎ mumǎ-mea

E noaptea, muma lumii.

*

O vin’, odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

*

O vin’, în părul tău bălai

S’anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mândră decît ele.”

*

„O, eşti frumos, cum numa ’n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată!

*

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.”

*

„Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu ’nţelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare?”

*

„Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe –

Deşi vorbeşti pe înţeles,

Eu nu te pot pricepe;

*

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te ’ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine.”

*

„Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voi să ştii asemenea

Cât te iubesc de tare;

*

Mǎ sui în sus pânǎ la cer,

La Domnul lumii toate,

Şi voi ca moartea sǎ mi-o dea,

El singur numai poate.

*

Da, mă voi naşte din păcat,

Primind o altă lege:

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi să mă deslege.”

*

Şi ’ntinde aripa ’n deşert

Şi aripa-i se bate

În clipe drum de mii de ani

Prin chaos el străbate

*

Şi se tot duce… S’a tot dus.

De dragu-unei copile,

S’a rupt din locul lui de sus,

Perind mai multe zile.

***

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masă,

*

Un paj ce poartă pas cu pas

A ’mpărătesii rochii,

Băiat din flori şi de pripas,

Dar îndrăsneţ cu ochii,

*

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furişează pânditori

Privind la Cătălina.

*

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândră, arz’o focul;

Ei Cătălin, acu-i acu

Ca să-ţi încerci norocul.

*

Şi ’n treacăt o cuprinse lin

Într’un ungher de casǎ.

„Da ce vrei, mări Cătălin?

Ia du-te şi mǎ lasǎ.”

*

„Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeauna,

Să râzi mai bine şi să-mi dai

O gură, numai una.”

*

„Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe –

O, de luceafărul din ceri

M’a prins un dor de moarte.”

*

„Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binişorul.

*

Cum vînătoru ’ntinde ’n crâng

La păsărele laţul,

Cînd ţi-oi întinde braţul stâng

Să mă cuprinzi cu braţul;

*

Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămâie…

De te înalţ de subsuori

Te ’nalţă din călcâie;

*

Cînd faţa mea se pleacă ’n jos,

În sus rămâi cu faţa,

Să ne privim nesăţios

Şi dulce toată vieaţa;

*

Şi ca să-ţi fie pe deplin

Iubirea cunoscută,

Cînd sărutându-te mă ’nclin,

Tu iarăşi mă sărută.

*

O sǎrutare! M’ai cuprins

În mânecǎ de rochii

Când ochii tǎi se vor [fi] stins

S’or reaprinde ochii.”

*

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,

Şi ruşinos şi drăgălaş,

Mai nu vrea, mai se lasă.

*

Iar el o strânge-atunci la piept,

Ş’o mai desmiardă încă:

„Aş vrea să nu mă mai deştept

Din fericirea-adâncă.”

*

Ea-i zise-încet: – „Încă de mic

Te cunoşteam pe tine,

Şi guraliv şi de nimic,

Te-ai potrivi cu mine…

*

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniştea uitării,

Dă orizon nemărginit

Singurătăţii mării;

*

Şi tainic genele le plec,

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

Călătorind spre dânsul;

*

Luceşte c’un amor nespus,

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalţă tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

*

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…

În veci îl voi iubi şi ’n veci

Va rămânea departe…

*

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca nişte stepe,

Dar nopţile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe.”

*

„Tu eşti copilă, asta e…

Hai ş’om fugi în lume,

Doar ni s’or pierde urmele

Şi nu ne-or şti de nume,

*

Căci amândoi vom fi cuminţi,

Vom fi voioşi şi teferi,

Vei pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.”

***

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

*

Un cer de stele de desupt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne ’ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

*

Ici se aprinde-o lunǎ ’n drum

Colo se stinge-un soare

Dar nu împiedec’ nici de cum

Gândirea-i cǎlǎtoare

*

Din vǎi de chaos isvorau

În roiuri stele albe

În cercuri mândre se roteau

[Ca un] şirag de salbe

*

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca ’n ziua cea de’ntâi,

Cum isvorau lumine;

*

Cum isvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a’notul…

El sboară, gând purtat de dor,

Pân’ piere totul, totul;

*

Aci vecia a ’ncetat

Sǎ se ’nvârteascǎ sferic

Virgin de raze şi pǎcat

Se ’ntinde întuneric

*

Aci e-al stingerii-adǎpost

E noaptea preacuratǎ

Unde nimica nu a fost

Nici cǎ o fi vr’odatǎ

*

Atât de-adânc, atât de trist

Ne-atins de o scântee

Luceafǎrul se ’ntunecǎ

Silit în loc sǎ stee

*

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea ’ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

*

Cum mii de ani nu se ’nţeleg

Prinşi de uitarea oarbă,

Nimic e universu ’ntreg

Acest adânc să’l soarbă.

*

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

*

Fiori ’l trec şi frig îi e

Aripele îşi strînge

Şi ’ntâia dată de când e

Chiar el începe-a plânge.

*

„O, tu al cǎrui nume sfânt

Nu-l ştie nici o limbǎ,

Te rog în mânǎ de pǎmânt

Fiinţa mea o schimbǎ

*

De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă desleagă,

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară ’ntreagă;

*

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu isvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte;

*

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire…

*

Şi dup’ aceea  pot sǎ trec

Cu frunza care trece

În întunerec sǎ mǎ ’nnec

Şi în uitare rece

*

Din chaos Doamne-am apărut

Şi m-aş întoarce ’n chaos…

Şi din repaos m’am născut,

Mi-e sete de repaos.”

*

Fiori ’l trec atât de cruzi

Şi noaptea se ’nfurtunǎ

Şi-i isvorǎşte în auz

Un glas adânc ce sunǎ.

*

„Hyperion, isvor de vremi

Şi ’ntregitor de spaţiu,

Din noapte verginǎ tu chemi

Voinţa fǎrǎ saţiu

*

Hyperion, care rebel,

Răsai din lumi cu soare,

Cine nu are moarte ’n el,

Acela nu mai moare.

*

Hyperion, ce din genuni

Răsai c’o ’ntreagă lume

Nu cere semne şi minuni

Care n’au chip şi nume.

*

De-ai cere universul tot

L-aş da ca tot ce-ai cere,

Dar eşti puterea mea, nu pot

Să neg acea putere.

*

Cum ai putea să fii zidit

Din lacrimi şi din vină –

Fiind din veci nerăsărit,

Lumină din lumină.

*

Tu vrei un om să te socoţi,

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi,

S’ar naşte iarăşi oameni.

*

Ei numai doar durează ’n vânt

Deşerte idealuri –

Când valuri află un mormânt,

Răsar în urmă valuri;

*

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Şi nu cunoaştem moarte.

*

Ei îşi atârnă micul eu

De-a vieţii lor durere,

Se ţin cu mii păreri de rău

De visul care piere.

*

Noi n-avem pierderi şi folos

Şi nu cunoaştem goluri,

Căci stoluri cari merg în jos

Se-ntorc la anul stoluri.

*

Zadarnic cauţi a scăpa

Din lumea ta sărmana,

Când geana ’ncepe-a lăcrăma

Se ’nseninează geana

*

Oricât de veşted ar şi fi

La varǎ  ’n floare-i pomul

Când omul prinde-a ’mbǎtrâni

Rentinereşte omul

*

Pentru cǎ ei sunt trecǎtori

Sunt toate trecǎtoare –

Au nu sunt toate ’nvelitori

Fiinţei ce nu moare?

*

Cǎci ’i împrăştii şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfântul Un

În care-s toate una.

*

Tot ce a fost, tot ce va fi

De-apururi faţă este

Iar basmul trist al stingerii

Părere-i şi poveste

*

Din sînul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,

Un soare de s’ar stinge ’n ceri

S’aprinde iarăşi soare.

*

Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte,

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte.

*

Şi timp şi spaţiu de-ar peri

În văi de întuneric

Ele din nou ar răsări

Ca să se ’nvârtă sferic

*

Dacă tăria s-ar negri

De vijelii rebele

Şi dacă stelele-ar peri

S-ar naşte iarăşi stele.

*

Să cază lumile-n genuni

Ca frunze reci pe vînturi,

Pământuri piară-n stricăciuni

S-ar naşte iar pământuri.

*

Şi soarele din vârf de lunci

Apune-n unda spumii,

Dar el răsare tot atunci

În altă parte-a lumii.

*

Şi când vezi soarele asfinţit

Cǎ intră roşu ’n apă

Pe alt pământ a răsărit

Şi ziua o s’o ’nceapă

*

Şi ’n orice clipǎ te întrebi

Unde e soare, lunǎ

E ’n orice clipǎ ’n deosebi

Şi ’n toate împreunǎ

*

Tu mǎsuri lumea ta cu ’n cot

Şi timpu’ ’mparţi cu luna –

Dar dacǎ unul e în tot

Şi toate sunt în una

*

Dar val de mare, val de lac

Darǎ pǎduri sau neamuri

Pe orice frunzǎ de copac

Vezi un copac cu ramuri

*

Şi-orice menire e ’n zǎdar

Natura altfel leagǎ

În orice ghindǎ de stejar

E o pǎdure ’ntreagǎ

*

Tu doar ai goanǎ de noroc

Şi urmǎriri de soarte

Natura n-are timp şi loc

Şi nu cunoaşte moarte

*

Ea e de faţǎ pururea

Ca vina mumei Eve

O afli pretutindenea

Şi ’n ori şi ce aieve

*

Tu crezi în stele şi în sorţi

Ca ’n basme-a tinereţii

Când viaţa birue pe morţi

Şi moartea-i muma vieţii

*

Tu caţi să ’ndupleci cu dureri

Pe marele, pe ’nnaltul

Ce-i pasă Celuia din ceri

De-i plânge tu ori altul

*

Că nu e moarte nici păcat

Cât e lucirea spumii

Că Brahma nu s’a împăcat

Cu noaptea, muma lumii

*

De mii de ani se ’ndrept plângând

Cântările spre dânsul

Peri-vor ochii toţi pe rând

Etern e numai plânsul

*

Tu din eternul meu întreg

Rǎmâi a treia parte

Cum vrei puterea mea s’o neg,

Cum pot sǎ-ţi dǎrui moarte?

*

Iar tu, Hyperion, rămâi

Ori unde ai apune…

Cere-mi – cuvântul meu de ’ntâi,

Să-ţi dau înţelepciune?

*

Şi dacă vrei să fii un sfânt,

Să ştii ce-i chinul, truda,

Îţi dau un petec de pământ,

Ca să te cheme Buddha.

*

De vrei în număr să mă chemi

În lumea ce-am creat-o

Îţi dau o fâşie din vremi,

Să te numească Plato.

*

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup’a ei cântare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele ’n mare?

*

Vrei poate ’n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ţi-aş da pământul în bucăţi

Să-l faci împărăţie.

*

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pământu ’n lung şi marea ’n larg,

Dar moartea nu se poate…

*

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te ’ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitori

Şi vezi ce te aşteaptă.”

*

***

În locul lui menit din ceri

Hyperion se ’ntoarsă

Şi, ca şi ’n ziua cea de ieri,

Lumina şi-o revarsă.

*

Căci este sara ’n asfinţit

Şi noaptea o să ’nceapă;

Răsare luna liniştit

Şi tremurând din apă

*

Şi împle cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.

Sub şirul lung de mândri tei

Şedeau doi tineri singuri:

*

„O lasă-mi capul meu pe sîn,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Şi negrăit de dulce;

*

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patemi.

*

Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,

Căci eşti iubirea mea de ’ntâi

Şi visul meu din urmă.”

*

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă

Abia un braţ pe gât i-a pus

Şi ea l-a prins în braţă…

*

Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploae,

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălae.

*

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi ’ncetişor

Dorinţele-i încrede:

*

„Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gând,

Norocu-mi luminează!”

*

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri;

*

Dar nu mai cade ca ’n trecut

În mări din tot înaltul:

– „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac’oi fi eu sau altul?

*

Trăind în cercul vostru strîmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.”

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 15-23]