(Mică antologie de critică și istorie literară)

Mircea V. CIOBANU

Folclor versus avangardă

S-ar părea că nimic mai incompatibil și mai contradictoriu. Unul e situat la începuturi, alta vine după o suprasaturație; unul anticipă, alta sintetizează și anulează; unul e inocent, cealaltă e replica ofensatoare; unul e anonim și masificat, alta etalează numele producătorului și e un produs elitar. Dar să le luăm pe rând, fără prejudecăți. Or chiar lipsa prejudecăților e calitatea comună a folclorului (inocent) și a avangardei (indiferente etic și estetic), ambele sfidând, din motive diferite, tradiția (sic!), școala și cultura care îi precedă. Mai exact: folclorul, care nu știe (sau nu vrea să știe) ce l-a anticipat, instaurează, prin el însuși, o tradiție; iar avangarda pretinde la originalitate absolută și ia în răspăr orice tradiție, instaurând, fără să-și pună acest scop (și fără să bănuiască), o „tradiție” de alt soi. Paradoxul la care vom ajunge la capătul acestor meditații s-ar putea să ne surprindă.

Dar, ziceam, să le luăm de la capăt, pe rând, înșirând doar fapte. Și primul fapt era o ciudată coincidență „istorică”. La finele anilor ʼ70 ai secolului trecut, când intrasem la Litere (Facultatea de Filologie a Universității de Stat „V.I. Lenin” din Chișinău), tot ce adia a românism era radiat din memoria basarabenilor. După invazia sovietică în Cehoslovacia au fost închise librăriile de carte românească și colegii mei mergeau să-și cumpere cărți la Odessa, Cernăuți, Kiev, Moscova. Profesorii care aveau bogate biblioteci (implicit, formație intelectuală românească) fuseseră și ei concediați. În acest context „realist socialist”, încheiat la toți nasturii (istoria sovietică va numi – ea însăși, neforțată de nimeni – această epocă: „stagnare”), trebuia să obțin studii universitare. Limba se numea „moldovenească” (având două „mame”, egalate în drepturi: latina și slavona), literatura era și ea „moldovenească”. Ca să nu se meargă prea departe cu căutarea originilor, această literatură venea direct din folclor (un folclor bine cernut cu sita propagandei). Și din câțiva – puțini – clasici ai „literaturii moldovenești”, care, și ei, nu făceau decât „să prelucreze creativ” folclorul: Creangă, Eminescu, Alecsandri, Hașdeu, Donici, Alecu Russo (dar numai cu Amintiri, Cugetări etc., fără însă și Cântarea României). Mă pomenisem că fac, concomitent, două universități. Una începea firesc cu folclorul, alta, suprinzător, cu Tristan Tzara, Urmuz, Dalocrin…

Interesul școlii sovietice moldovenești pentru folclor era special: rădăcinile literaturii nu trebuiau căutate în grădinile îngrijite ale culturii naționale (care duceau, trădător, pe sub Prut, în spațiul panromânesc), ci exclusiv în flora spontană a creației populare orale, cea de „la Nistru, la mărgioară…”. Dar, fiindcă și aici puteau fi descoperite diversiuni, folclorul trebuia bine triat, alegând grâul proletar-țărănesc de neghina burghezo-moșierească. Din acest motiv, folclorul „bun” era numai cel publicat (doar că, circulând numai prin cărți, el nu mai rezista ca… creație populară orală) și bine supravegheat. Eram avertizați: nu tot ce circulă în popor este folclor.

Postulatul acesta se compromitea însă tocmai în „expedițiile folclorice”. Căutam una, găseam altceva. Un caz amuzant ni s-a întâmplat în expediția folclorică din codrii basarabeni, la baștina poetului Nicolae Popa. Umblam din casă în casă și cerșeam cântece, balade, conocării, cimilituri. Cam în van această ocupație: lumea ne spunea ceea ce auzise la radio sau la televizor. Tot un soi de folclor, dar altfel… Un localnic s-a lăsat înduplecat și ne-a cântat ceva, auzit de la taică-su (omul înțelegea corect: cântecul – se numea Șoim român, ar fi fost marșul unui batalion de vânători de munte din primul război mondial, dar asta aveam s-o aflu mai târziu – era transmis pe cale orală, nu se cunoștea autorul, deci era folclor): „Nimic în lume nu-i mai sfânt/ Și mai frumos pe-acest pământ/ Decât să mori ca luptător/  Înfășurat în tricolor.”Apoi: „Și-așa mi-a fost soarta să mor/ înfășurat în tricolor/ sub o frunză de stejar,/ lângă domnul căpitan”. Frumos cântec patriotic, dar simțind că ceva nu e în regulă, sursa noastră folclorică ne-a sfătuit: „azi trebuie să cântați altfel: lângă tovarășul căpitan”. Asta i se părea lui singura inconveniență ideologică. Dincolo de cazul amuzant și de simplismul limbajului (poezia patriotică nu e locul rafinamentelor stilistice) regăsim aici un personaj mioritic, care sfidează viața în favoarea unei înmormântări frumoase, doar că în ipostază eroică, nu resemnat contemplativ.

Fiind din caseta textelor interzise, poezia cântată ne surprindea. Or textele folclorice autentice, netrecute prin filtrul etic, ideologic, estetic sau de altă natură, întotdeauna surprinde. E suficient să parcurgi produsele folclorice trimise lui Hașdeu din tot spațiul mioritic (o experiență unică: variante populare fixate în diferite teritorii locuite de români, concomitent, la faza anului 1886), ca să descoperi versiuni cu adevărat inedite, cu un sfântul Ilie care seamănă cu un Zeus ce domină Empireul mitologic autohton, cu personaje fără scrupule, amintind prin ferocitatea lor calmă de zeitățile mitologiilor universale sau de monștrii din actualele producții Fantasy…

Bine, „folclorul oficial” (ce contradicție de termeni!), care ni se impunea ca modele literare fără cusur, ne plictiseau, fără dreptul nostru de a protesta. Dar tot atunci, colegii noștri de la cursurile superioare (da, cei care mergeau la Odesa și Cernăuți ca să cumpere cărți românești) ne puneau la dispoziție edițiile din Țară. Și aici o luam tot de la început, dar de la un altul: avangarda din revista Secolul XX sau din antologia lui Sașa Pană, precum și sporadice poeme din alte cărți ne focalizau atenția pe ceea ce era deosebit: poezia refuzului (nu doar a urâtului), care da cu tifla literaturii oficiale. Spiritul nostru rebel avea nevoie de un sprijin „estetic” și îl regăseam aici, deși demersul era exact invers: un mesaj accentuat inestetic. Atunci când ne cădea în mână, d.e., vreun volum de al lui Stănescu, tot modernisme radicale căutam, tot avangardă: de la exerciții dadaiste, la construcții ready made în stilul lui Duchamp (cum era Pușca, d.e.). Nimic de mirare că și propriile noastre exerciții îmbinau estetica banalului, trivialului, cu formulele avangardiste. Fiindcă trăiam într-o eră a prohibiției poetice, poemele noastre (geniale, desigur) respectau condițiile economiei naturale: ele erau improvizate nevinovat și necenzurat, erau scrise pe șervețelele berăriilor, erau consumate pe loc, apoi aruncate la coș. Istoria literaturii nu le va reține, erau și ele un fel de folclor. Dar am cam lungit vorba cu aceste digresiuni sentimentale.

Primul lucru care le unește este inocența. Și folclorul, și avangarda anunță începuturi. Apoi, dezinteresul etic, estetic sau de altă natură. Indiferența la ce vor spune consumatorii, delectare pur spirituală. Când vorbește despre carnavalesc, Mihail Bahtin ar putea să exemplifice cu pasaje din folclor sau din avangardă deopotrivă. Și folclorul, dar și avangarda, circulă liber, se inspiră liber. Oricât de specific (mai ales, sub aspect lingvistic) este folclorul, el nu are limite teritoriale. Muzica, în acest sens, e avantajată, circulă mai simplu, deoarece nu are nevoie de traducere.

O re-întâlnire a folclorului cu avangarda mi-o oferise un serial de pe Netflix (Blacklist), în care un episod „basarabean” era ilustrat muzica cu tema din Gnossienne nr. 1 de Erik Satie. Așadar, nu numai eu simțisem accente folclorice românești în piesa avangardistului francez! Aici, de vreme ce am intrat pe un alt teritoriu, mai evocăm o istorie. În 1889 la Paris e organizată expoziția internațională dedicată centenarului Revoluției Franceze. Printre punctele de atracție erau așa-zisele „rezervații folclorice”, în care fiecare națiune își demonstra tezaurul imaterial. Muzicologul francez Julien Tiersot consemna evenimentul într-un studiu intitulat Musiques pittoresques: promenades musicales à l’exposition universelle de 1889, menționând o rară ocazie să asculți, într-o singură zi, muzică din diferite zone ale Franței („les cornemuses du Bourbonnais, les vielles de l’Auvergne, le biniou et la bombarde de Bretagne, le tambourin et le flûtet de la Provence; puis des guitares, mandolines, etc., du midi de la France”), apoi muzică din Italia și țările hispanice, dar și „des laoutars roumains et des Serbes, avec tout leur répertoire de musique endiablée et curieusement rythmée…”.

Vizitând expoziția, povestesc legendele urbane (azi foarte populare la TV France 24), Claude Debussy ar fi fost impresionat de muzica artiștilor cubanezi, iar pe tânărul său coleg Erik Satie l-ar fi atras „les laoutars roumains”. România era prezentă la Expoziție cu tarafurile lui Angheluș Dinicu (bunelul pe linia mamei al lui Grigoraș Dinicu) și al lui Sava Pădureanu. După ce a luat o medalie de aur a Expoziției (pentru „Ciocârlia”), Angheluş Dinicu este invitat cu taraful său la sărbătoarea ziarului Le Figaro, unde interpretează Ciocârlia, Deşteaptă-te române, o Doină şi Am un leu şi vreau să-l beu. Eroul (sic!) ultimei piese, care avea să devină tema de intrare (liric-sentimentală, dar și solemn-înălțătoare!) a Rapsodiei lui George Enescu, era cumva în asentimentul eroului cântecului patriotic Șoim român, sfidând viețuirea umilitoare cu trăirea absolută, o versiune carnavalescă, de consum până la ultima limită a întregii averi (și aceea de împrumut), într-o petrecere frumoasă, contra-mioritică: „Am un leu și vreau să-l beu/ …/ Dar nici acela nu-i al meu…”

Într-un fel, ritmurile lăutarilor români vor conduce, într-un final, la prefigurarea minimalismului în muzica europeană, sugerându-i lui Erik Satie ciclul de Gnossiennes, în care se aud și azi ritmurile românești. Satie este avangardistul pur-sânge: Baletul său Parada, pe un libret de Cocteau, cu decorul şi costumele extravagante ale lui Picasso, dansat de trupa lui Diaghilev, anticipa suprarealismul: Apollinaire lansa această noţiune tocmai cu prilejul premierei baletului, la 18 mai 1917. John Cage, cel care va minimaliza muzica – în celebra piesă 4′ 33” – până la tăcere definitivă, îl va venera pe Satie, ca precursor direct al minimalismului muzical. Încă și mai devreme Satie colaborase la primul şi unicul număr al revistei dadaiste Le Cœur à barbe, împreună cu Tristan Tzara. Iar ca să încheiem episodul înrudirii lui Satie cu avangarda românească, amintim că în 1918 Brâncuși va realiza o „Cupa lui Socrate”, peste doi ani Satie îşi va lansa opera Socrate, iar în 1922 Brâncuşi va realiza (încă) o sculptură omonimă, care făcea concurenţă muzicii lui Satie pe terenul esenţializării discursului artistic. Satie e printre prietenii lui Brâncuși, imortalizat în câteva fotografii ale vremii în atelierul din Impasse Ronsine. Iar opera lui Brâncuși însuși este încă o dovadă cât de strânsă e legătura dintre avangardă și creația populară. Mă gândesc la lucrările radicale, care îl fac pe orice vizitator să se oprească, să le admire și poate abia după asta să-și pună întrebări (să încerce să le „înțeleagă”), precum Regele regilor, Mica franțuzoaică, Coloana infinitului, Peștele, Țestoasa zburătoare sau… Cumințenia pământului.

Încă o întâlnire cu surprize. G. Călinescu își începe cursul de poezie – exact așa cum vreun confrate „tradiționalist” îl va începe cu „creația populară orală” – cu versurile dadaiste ale lui Tristan Tzara, urmând Sașa Pană, D’Anunzio, Marinetti, apoi Barbu (atât de profund și inocent-folcloric: „Gasteropozi!/ Mult limpezi rapsozi,/ Moduri de ode/ Ceruri eşarfă/ Antene în harfă;// Uvedenrode/ Peste mode şi timp/ Olimp!”), apoi Bacovia, Voronca, Urmuz… În contextul explicativ-demonstrativ al criticului s-ar fi potrivit și folclorul autentic, neprelucrat, cules de Hașdeu și informatorii săi, precum acest Descântec de dragoste: „Colac, Zvârcolac!/ Să te faci un balaur,/ Cu 12 limbi de aur!/ Cu limbile să mi-l piști,/ Cu coada să-l miști,/ Spre mine să-l urnești,/ La mine să-l pornești,/ Cu soroc,/ Fără soroc,/ Dar plin de noroc!” Aici e și Tzara, e și Foarță. Nu mai vorbesc de cât de potrivite funcțional ar fi fost vestitele Paparude, care, ca și descântecele, fac parte  din fondul arhaic al folclorului, unde funcția magică a discursului se suprapune perfect pe funcția magică a sunetului.

Foarte simplu se pliază aici și o imitație, concomitent folclorică și dadaist-avangardistă a lui Nichita Stănescu, precum cascadele de imagini din solemna odă Un pământ numit România: „Şi-a venit un os subţire/ dintr-o altă-naltă fire/ dat cu fluier supt de sunet/ şi cu fulger fără tunet.// A venit la mine nimeni,/ săruri şi piper şi chimeni …” Nu mai zic de atât de dadaista (și atât de folclorica !) artă poetică intitulată Și-am zis verde de albastru: „.. și-am zis pasăre de pește,/ descleștare de ce crește,/ și secundă-am zis de oră,/ curcubeu de auroră…” Versurile avangardiștilor noștri din primul val se pliază perfect pe criteriile celor de mai sus: „Pe marginea mării, suspină în tăcere/ O gâscă,/ Cu coadă şi coamă de cal,/ Şi-o muscă ce-ar vrea să se ducă la bal/…/ Iar Africa! Africa se arată mândră la mal/ Călare pe cal./ Pământul tresare, se zguduie, se ridică-n picioare,/ Dar cade şi moare” (Dalocrin, Moartea Pământului). Este, poate, prima poezie pe care o citeam la „universitatea populară” a colegilor mei mai vârstnici, în paralel cu „folclorul” supravegheat ideologic și cu alte lecții, ascultate la universitatea purtând numele avangardistului revoluției mondiale, cel care avea să dea foc lumii, urmând literalmente programul lui Marinetti, un comiliton și comesean al lui Tristan Tzara de la Geneva, unde își proiectau, ambii, nemurirea. Cu consecințe diferite, dar schimbând radical lumea. Fiecare pe a sa, bineînțeles (lecțiile de istorie a partidului comunist povesteau, din perspectiva lor cum Geneva era, în 1916,  punctul arhimedic de sprijin, pentru a răsturna lumea). Pentru neofitul de la universitatea chișinăuiană poezia dadaistă era supapa (in)estetică potrivită, că să nu-l sufoce avangarda politică (și poezia proletcultistă).

Eliberată de cenzura principiilor extraestetice (ideologice, etice), poezia „patriotică” a lui Stănescu și descântecele folclorice din colecția lui Hasdeu se pretează acelorași criterii strict poetice, precum versurile din Croinicarii a lui Urmuz: „Rapaport cel drăgălaş/ Juca un carambolaj,/ Neştiind că – Aristotel/ Nu văzuse ostropel…“ până la hamletiana MORALĂ: „Pelicanul sau babiţa”. Iar fiindcă fiecare poezie (menită, din oficiu, să fie recitată în public) trebuie să surprindă (ca garanție a originalității), să șocheze, în continuarea concertului  nostru de muzică poetică pură va veni poate Tristan Tzara cu: „Lia, blonda Lie”, amintind de Pendulul lui Foucault, care „S-ar fi legănat/ Ca o pară coaptă/…/ S-ar fi adunat/ Lumea să o vadă/ Şi ar fi strigat/ «Vezi ca să nu cadă»”. Până și în „manifestele poetice” care, pe de o parte trebuie să anunțe un program, pe de alta ar trebui să ignore și să sfideze orice discurs serios, coerent, rezolvarea dilemei se face prin anunțarea  unor scopuri incoerente, lăsând să plutească totul în lichidul dizolvant al hazardului și jocului: „Şoldul Afroditei mi-l ascut la strung/ Şi fruct bun de veacuri cu venin îl ung./ Fulg zălud misterul l-aţi băut topit/ Cu aperitivul pentru infinit…”. (Virgil Gheorghiu, Poem în loc de manifest).

 Prospețimea e tot ce servește de „estetică”, răcorind cititorul cu descântecele paparudelor: „Cu găleata-leata,/ Peste toată gloata/ Și cu donicioara/ Peste toată țara!” Iar discursul adesea ininteligibil (poezia adevărată, ca muzica, te fascinează înainte de a o fi înțeles) nu e penalizat; dimpotrivă, el poate fi salvator prin înțelegere aproximativă, permițând deschideri hermeneutice: „Strigă Moartea la fereastră:/ – Spoveditu-te-ai, nevastă?/ – Ce-ai tu, Moarte, a-ntreba,/ Spoveditu-m-am ori ba?!/ Că eu când m-oi spovedi,/ Şapte popi m[i]-or trebui –/ Şapte popi din șapte sate/ Să mă curăţ de păcate/ Şi un popă unguresc/ Să nu știe ce vorbesc”. În fine, autorul anonim (parcă ai zice: inculpatul care-și ascunde identitatea) nu se teme de ce va zice lumea, el le toarnă și le răstoarnă după cum îi vine versul, ca în această mostră de folclor absurd: „N-aţi văzut un om larg/ Cu izmene nalte,/ Călare pre o căciulă neagră,/ Cu o iapă albă-n cap,/ Cu pământul până-n ţundră/ Şi pre Stan l-a chemat tată-său?” Exemplele sunt din aceeași culegere a lui Hașdeu.

Pentru poetul anonim și pentru dadaistul Tzara, deopotrivă, „gândirea se produce în gură”. Ambii, atunci când se exprimă, scot definitiv bariera care cenzurează discursul, acesta din urmă venind direct din inconștient și subconștient, fără prescripții etice, estetice, ideologice sau de orice alt fel. În acest sens, un popor care l-a avut pe un sintetizator al esenței folclorice ca Rabelais îl acceptă mai lesne pe un Tzara, care vine dintr-o comuniune sintetizată perfect literar în vreun Creangă sau alt Budai-Deleanu.

Și avangarda, şi folclorul sunt vârste ale începuturilor. Iar asta înseamnă ignorarea ori sfidarea modelelor (carnavalescul bahtinian asta e: replica populară dată canonului); dezinteresul etic, politic şi estetic; ludicul scos în prim-plan, ca scop în sine. Folclorul va fi impus mai târziu ca model, ca „tradiție”, dar inițial el face tabula rasa și nu imită pe nimeni. Când va începe să acumuleze, să țină cont de modele, să facă școală, va deveni „cultură”, va respecta reguli. Va deveni poate mai „îngrijit”, dar asta va însemna intrarea în faza artei culte, fie și inițial neinstituționalizată. Și va intra în academie, așa cum a intrat Ionesco.

Ziceam că în final vom aminti o mai veche observaţie, un aparent paradox. Avangarda radicală a contestat nu doar tradiția și normele care au precedat-o, ci arta însăși. Nu anumite produse, nu anumite genuri și performanțe estetice, ci arta propriu-zisă. Porniţi însă să reformeze radical, să inverseze categoric perspectivele, să distrugă arta anterioară (tradiţia), în fine, să anuleze arta ca fapt, în timp, avangarda (ca şi modernismul radical) a îmbogăţit-o. I-a diversificat paleta estetică. Azi, în acelaşi muzeu putem să-i vedem, şi pe vechii maeştri, dar şi pe demolatorii avangardişti; în acelaşi concert, aceeaşi orchestră ne va propune muzică baroc, clasică, romantică, dar şi modernă, avangardistă sau „nouă”. În acest siaj, avangarda se va clasiciza şi va deveni un fel de folclor din care se vor inspira urmaşii. Se și inspiră deja!

*

Adrian CIUBOTARU

Românii și raiul rusesc

(fragment din eseul „Istorie și Utopie: de la Cetatea Soarelui la Politeia lui Turbincă”,

din cartea „Idei și fantasme. Lecturi în hialin”, Chișinău, Editura Cartier, 2020;

prima versiune a apărut în 2010, în revista literară „Semn” de la Bălți)

Bolşevismul a fost utopia care ne-a lăsat cu coastele rupte și cu capul într-o prelungită incertitudine clinică. De ce comunismul aprins rădăcini atât de adânci în conștiința românilor ar trebui să fie, pentru multe decenii înainte, întrebarea-cheie a istoriografiei noastre. Primul care a pus serios problema a fost Lucian Boia, în Istorie și mit în conștiința românească (1997). Este o carte în care se enunță un adevăr greu de acceptat, dar și de neocolit: poporul român de azi este produsul celor patruzeci de ani de regim comunist. Încrederea afișată, la ora sondajelor, în instituții precum Biserica,Armata nu denotă gândirea de dreapta, conservator-britanică aromânilor (mai lipsea Coroana, dar instinctele plebee ale nației au respins totuși felul prea spilcuit și aristocrat de a fi al regelui și al susținătorilor săi), ci mai curând stereotipuri împrumutate dintr-o altă epocă în care, ca și acum, doar numele acestor instituții era la mare cinste. Cu alte cuvinte, nu am fost niciodată ceea ce am declarat că suntem, doar că până la război țăranii erau parcă mai mult creștini decât bisericoși, iar unele norme de conduită și unele principii morale erau totuși băgate în seamă, chiar dacă nu se respectau întocmai. Ocupația sovietică și, mai ales, regimul și ideologia comunistă pe care aceasta le-a adus cu sine (atât în România,cât și în Basarabia) au eradicat toate iluziile noastre liberale sau etice, răsturnând iremediabil scara valorilor. Problema este totuși ce ne-a plăcut atât de mult în raiul bolşevic? De ce tocmai această utopie a avut o influență atât de mare asupra noastră?

Ludic sau grav, răspunsul este, după mine, univoc: Ivan Turbincă sau hedonismul în versiune rusească. În cazul acestui personaj,marea luptă se dă în exclusivitate pentru mahorcă, băutură și femei. Ivan respinge paradisul pentru că paradisul e bine orânduit,e plicticos, e cu regim. Raiul adevărat se află pe pământ, deși nu pe orice fel de pământ. Eroul înșeală ingenios moartea și timpul, refuzând să accepte datul, legile Firii – un triumf al voluntarismului într-o lume cumplit de iresponsabilă. Dar Ivan nu este numai gluma lui Creangă – personajul e reprezentativ pentru un întreg popor,caracterizabil printr-o ortodoxie îndoielnică (literalmente „îndoielnică”,dat fiind apofatismul pravoslaviei rusești), prin comunitarism,prin disprețul mărturisit față de formele și valorile vieții private, printr-un nihilism anarhic nemaiîntâlnit în altă parte, printr-un moral decompensat de o îndelungată sclavie, printr-o energie impetuoasă până la (auto)distrugere, prin iraționalism și o mulțime de contradicții lăuntrice care au devenit, de foarte mult timp, laitmotivul mândriei naționale a rușilor. Fără metafizică,dar cu un fel de confuzie mistic-spirituală, dată sau luată drept adâncul, religiosul și incomensurabilul suflet rus, și care nu este altceva decât spleenul tătaro-mongol al stepelor dublat de frustrările slavului sanchiu, pricinuite de reforma petroviană, rușii sunt,pe scurt, un popor nestatornic, râvnind expansiunea – un instinct organic – în locul concentrării. Dorind o schimbare la față, dar nedorind să facă nimic pentru a o înfăptui, rușii au ales utopia,bineînțeles, în speranța că aceasta se va realiza de la sine. Marxismul nu a fost decât ocurența câștigătoare, lozul pe care l-au tras taman la țanc, adică în cel mai prielnic moment istoric pentru orice rus – în clipa dezorientării generale. De neînchipuit ce s-ar fi putut întâmpla dacă sorții ar fi căzut pe narodnicişti, pe anarhişti sau pe alți adepți și mai radicali ai eliberării nației de simțul proprietății și al fericirii private – ritmul autoexterminării ar fi fost, probabil,mult mai alert, spre bucuria vecinilor. Din utopie, rușii au reținut doar statul totalitar, izolarea comunitară, desființarea individului,pe care le-au îmbinat perfect cu hedonismul lor minimalist dintotdeauna: vodcă, mahorcă, femei, eterna cătănie, dar mai ales indolența. Prețul a fost imens: de utopismul funciar al rușilor au profitat niște făpturi cu adevărat diabolice. „Grotescul în roz”, visat de o nație întreagă, s-a transformat într-o „monstruoasă feerie”(Emil Cioran, Istorie și utopie).

Dincolo de toate aceste speculații, un lucru e cert: românilor le-a plăcut tocmai substratul antropologic/culturologic al construcției utopiste proiectate și pervertite de bolșevici: vodca, mahorca… Peste care s-a suprapus, desigur, și vocația noastră pentru birocrație, harul coruptibilității, moravurile fanariote. Dar mai presus de toate a fost, iar pentru unii mai este, promisiunea de a fenta oricând și oricum orice tip de răspundere. Utopia neaoșă, chiar dacă a fost importată la început de aiurea, a îngăduit defularea nenumăratelor noastre frustrări acumulate în timp. Lucrul acesta se simte pe tot spațiul etnic al românilor, dar cu deosebire în Basarabia, unde utopiei bolșevice nu i-au preexistat instituții și tradiții autohtone, unde nicio ierarhie indigenă nu a fost în principiu posibilă și unde instinctul de autoconservare a fost întotdeauna cel mai bun sfătuitor.

*

Nicolae LEAHU

Anticalofili, neotrăiriști și decanonizanți douămiiști din basarabia

Cam pe la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XX-lea în arena literară basarabeană începe să bată un vânt anxios ori pentru că își fac apariția revistele Contrafort (1994) și Semn (1995), ori pentru că „bătrânii” încep să dea semne de iritare, sancționând cu lungi articole moralizatoare unele cuvințele mai dezgolite, dacă nu chiar ușuratice, publicate în te miri ce efemeridă (de fapt, în puzderii de ziare și reviste dispărând după 1-2 numere), în vreun volum apărut cu sprijinul Fundației Soros-Moldova sau al unor sponsori ocazionali. Dincolo de aceste semne exterioare, care se developează mai bine abia astăzi, încet-încet se va instaura un nou climat literar, schimbându-se și felul de a fi al poeziei, al poeziei tinerilor, în primul rând.

Bineînțeles că, așa cum o încuraja și prăbușirea politică a regimurilor comuniste, poezia va re-începe continuând: 1) proiectul (auto)biografist al generației ҆ 80 (pe urmele unor poeți ca Alexandru Mușina și Andrei Bodiu); 2) grațioasele crispări expresioniste ale lui Ion Mureșan;  3) fantezismul clătit în apele unor onirii urban-rurale, așa cum le atestăm în poezia lui Cristian Popescu și Ioan Es. Pop.  Sigur, modelele „nouăzeciștilor” din Basarabia sunt multe, variate și, pe-a locuri, deconcertante. Oricât de grăbite, inventarele ar conține și alte achiziții: de la Leonid Dimov (în poezia lui Călin Sobietsky-Mânăscurtă, de pildă) la Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Angela Marinescu, Simona Popescu, Iustin Panța și, într-un târziu, la Claudiu Komartin și Radu Vancu, ultimii doi arătându-se ca poeții cei mai urmați în spirit¹ în anii din urmă. În tot cazul, ceea ce se vedea bine imediat (și, cu atât mai mult  în 2021) era că pe la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XX-lea nici Grigore Vieru, nici Nicolae Dabija sau Leonida Lari, nici mai tânărul, dar suficient de mediatizatul postmodernist Emilian Galaicu-Păun nu mai păreau să modeleze căutările artistice ale tinerilor poeți din Basarabia. „De ce?” – întreba-se-vor măcar neștiutorii.

Înainte de toate, pentru că junii poeți basarabeni fuseseră aruncați violent, practic din momentul absolvirii școlii, în brațele unei societăți aflate într-un asemenea haos (sucombarea URSS și cohorta ei de răsuciri identitare, falimente, greve, privatizări ilicite sau preluări cu forța a unor întreprinderi și proprietăți; războiul transnistrean; salarii, pensii și burse neplătite, mereu amânate sau, pur și simplu, dispărute; mai pe scurt, o epocă de derută și hoție pe față!) încât degringolada social-politică va impune odată cu revizuirea atitudinii față de vechile și noile moravuri și regândirea ideii de poezie. Dar, așa cum noua pleiadă lirică din Basarabia nu are un lider², apt să propună o formulă provocatoare și/sau molipsitoare, care să se generalizeze rapid,  dibuirile noii promoții, ale grupurilor și grupusculelor vor dura până spre… și dincolo de 2000.

La București și în Țară, în aceeași perioadă,  se constituie mai multe cenacluri sau grupări literare (Clubul literar³, Direcția 9⁴, Cenaclul Litere, Cenaclul de Marți, Cenaclul Euridice etc. etc.), fiind lansate mai multe manifeste, de la cel al „realismului semnificativ”⁵ la cele semnate  de Ion Manolescu⁶, Vasile Baghiu sau la actele mișcării „fracturiste”, ale lui Marius Ianuș & Dumitru Crudu, ca să ne referim la cele mai cunoscute.

Oricum, cu puțin timp înainte de eclipsa de soare din 1999 și de „milenium”, la București se creează impresia că toți poeții au ceva să declare programatic, atât că nimeni nu mai ciulește urechile. La Chișinău, dimpotrivă, nu se scriu manifeste, nu se dau declarații incendiare, dar începe să se închege un nou contingent liric în fruntea căruia se va instala cu o timiditate tot mai hotărâtă Dumitru Crudu, care, izbutind să obțină acreditare pe mai toate listele (de la cele întocmite de Laurențiu Ulici, Alexandru Mușina, Ion Bogdan Lefter la Eugen Lungu și Marin Mincu) îl va înlocui aproape pe neobservate pe Nicolae Popa, care ținuse și el câțiva ani un cenaclu al tinerilor la Uniunea Scriitorilor din Moldova, pe care îl va face să migreze și prin alte părți, cum ar fi, de exemplu, acoperișul Casei Scriitorilor (unde se dau recitaluri)  sau Palatul de Cultură al Feroviarilor, sugestii fie ale unei noi aspirații spre absolut, fie ale dorului de… ducă, așa cum se va și întâmpla ulterior, unii poeți tineri ajungând să fie ambasadori ai poeziei din Basarabia fie în dreapta Prutului (Mihai Vakulovski, Mitoș Micleușanu ș.a.), în Europa Occidentală (Maria-Paula Erizanu, Anda Vahnovan ș.a.) sau în SUA (Aura Maru, Aurelia Borzin ș.a.).  Deocamdată însă, în locațiile amintite  se întrunesc preponderent autori din eteroclita grupare de autori a revistei Clipa siderală. Ei (și afinii lor) se vor regăsi, mai târziu, și în Cenaclul Vlad Ioviță, condus de același Dumitru Crudu, care moșește, cu slabe ecouri, mai multe volume colective ale junilor literați basarabeni. Generoase și relaxate în selecție, aceste lucrări nu pun mare ordine în contingentul care se tot strânge sub drapelul poeziei noi, mai și pierzând câte-un combatant, dintre cei care decid să se autarhizeze cu sau fără premise „teoretice”.

Taberele de creație comune, portalurile, revistele electronice (de ex., Tiuk), blogurile, rețelele de socializare, ba și redutabilul dinamism al unor oameni tineri, vor face mult pentru apropierea lirică a celor două maluri de Prut, unele edituri (Vinea, Tracus Arte, Casa de Pariuri Literare, Junimea) încurajând  cu toată generozitatea tinerii poeți din Basarabia, care nu vor izbuti, totuși, să-și creeze publicații influente de durată (exceptând  Stare de urgență, Revista laPLIC și Clipa siderală, ultima fiind concepută ca o revistă pentru elevi), dar nicio echipă combativă de critici care să le apere cauza artistică și să-i promoveze. Acest fapt pare să se explice fie printr-o neîncredere tot mai mare față de edițiile print, fie printr-o suficiență determinată de posibilitatea de a publica oricând pe rețelele de socializare, unde se și scrie sau experimentează astăzi activ, fără prea mari șanse însă de a gestiona critic (ba nici statistic) viiturile textuale zilnice.  

Cine sunt însă protagoniștii și care sunt datele tehnice ale acestei poezii?

Judecând după prezența lor într-o antologie reprezentativă, cum este Generația 2000 de Marin Mincu⁷, vârfurile de atac ale pleiadei douămiiste din Basarabia și ale prelungirilor ei ar fi Iulian Fruntașu, Mitoș Micleușanu, Mihai Vakulovski și Alexandru Vakulovski. Dar, așa cum primul este mai curând un optzecist întârziat, iar al doilea pare a fi mai devotat altor genuri, n-ar rămâne decât frații Vakulovski, unul dintre care, Alexandru, este, de departe, mult mai interesant ca prozator decât ca poet. După ei vin ceilalți, mai puțin cunoscuți, dar suficient de numeroși (de ordinul zecilor), înrudiți însă în crisparea și degajarea (tot mai studiată, cu timpul) cu care arată că și-ar livra „poveștile” de viață (periferică, stoarsă de orice speranță) și de moarte (lipsită de orice patetism al clipei). Condiția junelui marginal(elev, student, salahor, ștrengar, angajat sau funcționar mărunt etc.) și atitudinea programatic anticalofilă sunt mărcile distincte ale acestei poezii extrem de interesată de captarea în discurs a unei trăiri  cel mai ades confecționate dintr-un aliaj de autenticitate și bizarerie fantezistă, de oralitate gureșă și gust plebeu, alunecând (cam des) în trivial și penibil. Normal că această poezie nu avea cum să placă „bătrânilor”, adică celor care slujiseră decenii la rând cauza apărării (de „șantism” și rusificare) a limbii literare în Basarabia, care cultivaseră eleganța expresiei și, pe cât a fost cu putință, „noblețea” temelor  (mama, graiul, plaiul…) și a valorilor pe care le divinizaseră inclusiv ca pe un mijloc de mântuire social-economică. Deziluzionați de capacitatea  Bibliotecii strămoșești de a-i salva de dezastrul „tranziției”, tinerii poeți ai începutului de mileniu III păreau să aleagă pur și simplu punerea ei între paranteze, dacă nu chiar în fața unui boicot fățiș, care, e adevărat, după obstrucțiile avangardiste, nu mai putea aduce mari beneficii de imagine în noul context literar. De aici și înverșunarea anti-textualistă a declarațiilor lor „teoretice” și, nu mai puțin, a practicii poetice. Un anumit sentiment de suprasațietate erudită (care vine de la poezia înaintașilor) îi îndemna pe tinerii poeți să-și deplângă cât mai convingător condiția de noi „dezmoșteniți”, elaborînd „istorii” lirice de o sinceritate în stare să concureze cel puțin modelul prozaizant-autobiografic al optzeciștilor. 

Când apele bombănelilor antidouămiiste  se mai așezară, critica începu să scrie despre o poezie… minimalistă, înțeleasă, în general, ca fixare lapidară a faptului mărunt,  a datelor esențiale, „autentice”  ale unei „voci”, care mărturisește experiențe existențiale din varii zone ale perifericului (sat, cartier, mahala, cămin studențesc, azil, spital etc.) Specializându-se, la francezi, la analiza prozei, termenul de minimalism⁸ s-ar preta mai puțin la descrierea poeziei, mai ales pentru că practic întreaga terminologie referitoare la domeniul autobiograficului și/sau autoscopicului fusese suficient de elaborată de critica optzecistă. De altfel, și noutatea proaspătului contingent liric duce spre surse modelatoare utilizate și de optzeciști: Robert Lowell, cu Life Studies și verva depozițiilor sale frizând autocalomnia, Allen Ginsberg etc. etc.

Pentru a nu intra însă în discuții prea lungi, să ne apropiem de câteva texte, pentru că doar ele, textele, ar fi capabile să divulge natura noii poezii și acel element particular care face posibilă  trasarea liniilor de demarcație dintre individualități, tendințe, direcții…

„Demonizați” în grabă, „minimaliștii” basarabeni sunt mai curând niște anticalofili, neotrăiriști, oralizanți și decanonizanți cu un interes vizibil  pentru o dicțiune cât mai apropiată de rostirea firească, „normală”, nepretențioasă ca reacție (de frustrare, pare-se) la șocul întâlnirii (în școlile din Țară, mai ales) cu româna literară și cu bibliografii aproape ostile prin savanta lor obscuritate. Și chiar dacă ipoteza noastră este eronată, totuna nu vom putea ignora sentimentul că această poezie se naște într-un fel de opoziție (rap, îmi vine să-i spun) față de o poezie oficială plesnind de solemnitate, deși desolemnizarea are o vechime mai mare.  Așa sau altfel, formula poemului post-postmodern ar fi: o mică ficțiune ciudată + un veșmânt verbal pe cât se poate de slobod și „nihilist”⁹ + un mic atac decanonizant  la adresa oricărui clișeu al liricii anterioare. Un bun exemplu, în acest sens, ar fi poezia Dumnezeu a venit de Ștefan Baștovoi.

Textul înscenează o apariție „divină” într-un mediu (mese, candelabre, pocale „pline cu vin”) văduv de prezența Sf. Duh. Pipăit, scotocit prin buzunare, „pus să facă/ a-a-a-a-a-a cu limba afară”, nou-sositul e „recunoscut” de către un „cineva” „ivit din mulțime”: „e Dumnezeu strigă el,/ a venit!” Deși desacralizată, lumea (normală sau scrântită) își caută un temei, pare să spună poemul, chiar dacă, ghicind sau proclamând ceva, omul „ieșit din mulțime”  e mai aproape de eroare, ironie sau confuzie  decât de revelație. Atât că „poemul”, în schematismul său, arată că poate fi mai viguros ca efect al unor (posibile) lecturi decât ca elaborare. Ceea ce nu vorbește neapărat împotriva noii poezii, ci doar îi dezvăluie mecanismul de producere și eventualul impact.

Deși nu este mereu inspirat la aceeași cotă de intensitate, Mihai Vakulovski izbutește să creeze situații insolite și să le verbalizeze creator. În Citesc poezii de-ale mele, actantul liric își stresează tatăl (personajul cu acest nume, mai exact) cu lecturile sale „publice”,  mai și amenințându-l că va scrie o carte care „va face furori”. Sigur că tatăl are și replica potrivită: „Va face o explozie/ a bășicii de spumă”. Dar personajul nostru insistă: „Îi mai citesc o poezie./ Citesc și râd.” Conflictul dintre „generații” pare să se încheie cu reacția nervoasă a „tătelului”: „Să te tratezi”. Dar nu, vocea lirică doar se retrage într-o „cameră goală”, ia pana (măiastră, asta-i ideea!) tatălui, o înmoaie în cerneală („neagră și murdară”) și începe… cura („ Mă tratez.”). Genii neînțelese, inadaptabile, tinerii își inventează adversari, atacând, provocând, ironizând inclusiv instituțiile paternității sau maternității, tratate cu atâta pietate de șaizeciști și abia problematizate de… optzeciști. De exemplu, de Romulus Bucur, Alexandru Mușina (în Album familial). Sau de Cristian Popescu, în eposul liric al popeștilor. Cu toate eventualele lui ecouri sau reminiscențe, poemul lui Mihai Vakulovski e viu, construind un „caracter” care e developabil doar la scara întregii cărți, ca și în cazul altor poeți, care devin inteligibili doar dacă ai răbdarea să-i descoperi cu întreg universul de cuvinte pe care încearcă să-l coaguleze și să-l instaureze în miezul realului. Din aceeași familie spirituală sunt Horia Hristov (un apostol al eșecurilor), Andrei Gamarț (împrumutând cuvintelor fantezismul picturii sale), Hose Pablo (creând imaginea memorabilă a unui exmatriculat îndrăgostit), Silvia Goteanschi (o sensibilitate traversată de melancolii), Ion Buzu (poate cel mai radical dintre toți în căutările sale).

Direcția rebelă este echilibrată însă de un masiv grup de moderați, care l-ar fi putut avea ca vârf de lance pe Adrian Ciubotaru (confiscat însă iremediabil, pare-se, de traduceri și comentariu, mai ales politic), dar cel mai pregătit pentru fapte culturale majore, de Ana Rapcea (ezitând, cu grație, între prozodia clasică și vers liber), Liliana Armașu (o caligrafă a suferințelor singurătății), Radmila Popovici (alternând mirări și contrarieri ale condiției feminine). Li se alătură,  printr-o cultură literară mai la vedere, Alexandru Cosmescu, Virgil Botnaru, Aura Maru și Maria-Paula Erizanu, chiar dacă fiecare dintre aceștia pozează, din când în când, și ca frondeuri, pentru a întreține insubordonarea retorică față de literatura „oficială” sau numai posacă.

Cazul insolit al acestui contingent de autori pare a fi Igor Guzun, care stă, totuși, în afara lui prin toate datele stilistice ale textelor sale. Debutând cu un volum de versuri în 1997 (De azi într-o săptămână, neglijat de comentatori), Igor Guzun revine peste ani în spațiul editorial cu câteva cărți inclasabile (La blog, în colaborare cu Sergiu Beznițchi, 2014; Vinil, 1915; Bine, 2017). Vinil și Bine cuprind niște texte curgând când dinspre sintagmă spre propoziție, când dinspre frază spre cuvânt, când dinspre zvâcnetul liric scurtcircuitant, când dinspre suflul unei „istorii” care se consumă în câteva alineate sau pagini. Adeseori, forma invocă un conținut, alteori, conținutul își caută o formă. Și, de regulă, o găsește. Șocul e la fel de mare ca în cazul întâlnirii poemelor bulzeștene ale lui Marin Sorescu, chiar dacă Igor Guzun mizează numai arareori pe rostirea regională și nu-și propune să realizeze epopeea etnografică a unui loc. Gestul său  pare a fi un studiu de antropologie a comunicării, autorul fie evocând, fie deconstruind sau reconstruind din prefabricate verbale ușor asamblabile o lume care mai trăiește doar în cuvânt, o lume care apunând își caută mântuirea în verb. Calamburul și paradoxul ornamentează și organizează acest material verbal eterogen, atins de forfota epocii noilor tehnologii informaționale, pentru a-l îndrepta înspre stația terminus care e Biblioteca, depozitul de cuvinte (& vorbe) al neamului.  O încheiere de ciclu istoric în dezvoltarea comunicării poetice? O irepresibilă încredere în valoarea istorică a fiecărui fragment de comunicare? O tentativă de a oglindi mașinăria limbajului în realitățile sau fenomenele topindu-se sub ochii tăi? Întrebările ar putea continua. Le întrerupe însă voința Poemului de a fi, de a reține clipa cea repede, fixând-o în cuvânt, pentru azi, pentru mâine și, poate, numai pentru… poet.

_________

¹ În spiritul moderației lor stilistice, mai ales…

² Ca Emilian Galaicu-Păun, de pildă, care provoacă activ structurile de „putere literară” în primii ani de expansiune ai optzecismului din Basarabia.

³ Cf. Manifestul Clubului literar, România literară, nr. 29, 18 iulie 1991, pp. 14-15.

⁴ Cf. Nonalogul Direcției 9, Apostrof, nr. 10-11-12, 1993, p.1.

⁵ Cf. Realismul semnificativ, Luceafărul, Anul V, nr. 18 (197), miercuri, 5 oct. 1994. 

⁶ Ion Manolescu, Un manifest postmodernist, România literară, nr. 5, 1995, p.5.

⁷ Marin Mincu, Generația 2000. Cenaclul Euridice, Constanța, Editura Pontica, 2004, 368 p.

⁸ Cf. Alexandru Matei, Ultimele zile din viața literaturii, București, Editura Cartea Românească, 2008, pp. 6-7 ș.a.

⁹ Ștefania Mincu scria, într-un răspuns la o anchetă asupra poeziei noi, despre o „viziune „nihilistă” (nu găsim alt termen), care-și ia distanțe și față de avangardele istorice”. Vezi vol. Douămiismul poetic românesc. Despre starea poeziei II), Constanța, Pontica, 2007, pp. 7 – 21.

*

Arcadie SUCEVEANU

Literatura română, la Cernăuți

Vom încerca să definim în acest text situația literaturii române din Nordul Bucovinei de până la destrămarea imperiului sovietic și după, în condițiile social-politice din ultimele trei decenii. La o analiză cât de sumară a acestor două perioade, constatăm mai multe diferențe și decalaje în percepția și atitudinea generațiilor de ieri și de azi, în înțelegerea unor probleme ce țin de rolul intelectualității de creație în acest spațiu, de supraviețuirea și afirmarea națională prin scris, de sincronizarea cu literatura colegilor de generație din Țară și din alte orizonturi de cultură etc.

Astăzi putem afirma că, începând cu anii ʼ50-ʼ60 ai secolului trecut, o dată cu fondarea ziarului de limbă română „Zorile Bucovinei” și cu afirmarea în viața culturală cernăuțeană a lui Vasile Levițchi, scriitor român important, imposibil de neglijat de autoritățile de atunci, și până pe la începutul anilor ʼ80, când se afirmă generația din care fac parte Ilie T. Zegrea, Vasile Tărâțeanu, Ștefan Hostiuc, Simion Gociu, Dumitru Covalciuc, subsemnatul ș.a., intelectualii și scriitorii din Bucovina „sovietică” reușesc să reașeze pe temelii bune instituția literelor românești, instituție ce fusese desființată în anii de după război. În pofida deznaționalizării permanente a populației autohtone, a prigonirii și izolării limbii, istoriei și culturii române, tinerii poeți din acei ani au înțeles să se consolideze sub flamura idealului literar, mulți dintre ei reușind să debuteze în volum, să se afirme pregnant atât la Cernăuți cât și la Chișinău. Nu a fost ușor. Așa cum se știe, pe atunci un autor trebuia să înfrunte diverse piedici și dificultăți de ordin ideologic și național, să treacă neobservat pe sub ochii hipervigilenți ai cenzurii, să-și salveze scrisul de balastul comandamentelor „sociale” (care erau, de fapt, politice) etc., etc.

Dincolo de toate acestea, însă, noi, tinerii literați din anii ʼ70-ʼ80, eram stăpâniți de un adevărat spirit de emulație, aveam conștiința că e nevoie să facem lecturi serioase și să supraviețuim prin scris, ne ambiționam să scriem „altfel”, să ne modernizăm limbajul și discursul, să ne sincronizăm cu literatura tânără ce se scria la Chișinău, la București, Iași sau Cluj, organizam discuții în cadrul cenaclului de la ziarul „Zorile Bucovinei” (în anii cât a funcționat). Un grup restrâns de prieteni și comilitoni, consolidat ulterior într-un nucleu literar puternic, ce nu și-a slăbit, cred, forța nici până în prezent (Ilie T. Zegrea, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, subsemnatul, la care se asociau uneori și  Grigore Bostan, Mircea Lutic ș.a.), se întrunea frecvent  la neuitatele „ceaiuri literare” ce aveau loc în hrușciovca de la Rohatcă (apartament confort 2 de la intersecția străzii Lenin, azi str. Principală, cu Bulevardul 50 de Ani ai lui Octombrie, azi b-dul Independenței) a poetului și mentorului nostru Vasile Levițchi sau acasă la Ilie T. Zegrea și a generoasei sale doamne Nița (strada 28 Iunie, azi tot cu aceeași denumire), uneori și la Vasile Tărâțeanu (tot pe la Rohatcă, undeva între blocurile noi ridicate de sovietici pe fosta toloacă a Ceahorului). Acolo discutam literatură, citeam poezii de dată recentă, făceam analize, polemizam, ne îmbătam de speranță și ideal…

Nu se cuvine să neglijăm nici faptul că în societatea de atunci scriitorul și ziaristul se bucurau de un statut privilegiat, scrisul lor era „motivat”. Se câștiga bine, remunerarea era destul de consistentă. Dar, pentru asta trebuia să cânți și în struna regimului. Altfel poarta literaturii îți era închisă sau dacă ți se deschidea „din întâmplare”, ți se și închidea imediat în nas.

În raport cu noi, tinerii de ieri, scriitorii și literații tineri de azi beneficiază de condiții mult mai bune pentru scris, au infinit mai multe oportunități de afirmare. De trei decenii și mai bine, frontierele culturale practic au dispărut, autorii își pot publica lucrările în aproape orice revistă sau la orice editură din Țară, cărțile lor au șansa să fie comentate de importanți critici literari din România, iar numele lor să fie incluse în diverse dicționare și enciclopedii de literatură română. Cu toate acestea, viața literară actuală din Cernăuți este anemică și divizată. Chiar dacă astăzi apar mai multe ziare și reviste de limbă română, chiar dacă există câțiva scriitori de incontestabilă valoare, vechea capitală a Bucovinei nu are statut de centru cultural al românilor bucovineni, nu mai are faima unui oraș cu un potențial intelectual capabil să genereze o coerentă „dicțiune a ideilor”. În perioada ce s-a scurs de la destrămarea URSS-ului, nu s-au înregistrat decât 3-4 debuturi literare (dacă nu punem la socoteală kitsch-urile și surogatele prezentate drept literatură), dar și acestea de o rezonanță mai mult locală. O excepție ar fi Marin Gherman, un tânăr autor care și-a confirmat prin valoarea scrisului statutul de poet și publicist și care a devenit și membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. Doina Bojescu a mai făcut ceva pași noi pe calea afirmării în republica literelor. Ceilalți, între care Nicolae Mintencu și Gheorghe Ungureanu, doi poeți de altfel talentați, nu sunt în stare, de mai mulți ani, să treacă pragul debutului. Iar alte voci tinere distincte nu se prea aud venind dinspre dulcea „Țară a Fagilor”.

În opinia noastră, una din cauzele situației complicate în care se află literele române la Cernăuți ar fi atmosfera socială neprielnică scrisului, spiritul timpului pe care îl trăim – un timp pragmatic, antiliric, care marginalizează cultura adevărată și impune spectacolul ieftin, vedetismul, forma fără fond, marginalizează cartea și impune show-ul televizat, stimulează navigarea pe internet și diminuează interesul pentru literatură. Astăzi se citește mai puțin, iar societatea devine tot mai mult una de consum, o societate în care produsele spiritului, artele, poezia sunt un fel de cenușărese.

Dar nu acesta este motivul principal al stagnării. Principala cauză o vedem în lipsa unui cadru instituțional, lipsa protecției sociale a culturii. Nu vom aduce decât un singur, dar foarte grăitor, exemplu. Despre ce fel de stimul ori susținere din partea statului ucrainean poate fi vorba în condițiile în care limba română este exclusă cu desăvârșire din viața publică, când numărul de școli cu predare în limba română, în perioada „democrației”, s-a redus, conform statisticilor, de la 147 (în 1992) la 63 (în prezent)?

O altă cauză este, fără îndoială, dispersarea, în jurul anilor ʼ80, a grupului nostru (o dispersare forțată, programată de către KGB-ul sovietic) – Ilie T. Zegrea a fost forțat să plece de la ziar și să se angajeze ca simplu muncitor la o tipografie, subsemnatul, pentru care ușile ziarului „Zorile Bucovinei” și ale redacției Radioului regional au fost tot timpul închise, și-a găsit refugiul la Chișinău, acolo unde a fost urmat, câțiva ani mai târziu, de însuși mentorul Vasile Levițchi, Ștefan Hostiuc a fost nevoit să părăsească Catedra de limbă română de la Universitate și să plece tot dincolo de hotarele Bucovinei, pentru a face mai bine de un pătrar de secol naveta (transfrontalieră) București-Cernăuți… Iar dacă luăm în calcul și dispariția subită (o moarte misterioasă, neelucidată nici până azi), în 1969, a lui Ilie Motrescu, tânăr ziarist și poet de mare talent, se conturează cu claritate umbra acelei mâini nefaste care ne-a fragment și ne-a dispersat cu bună știință, spre a reduce potențialul intelectual românesc până la cota cea mai de jos posibilă. 

Bineînțeles, la toate acestea se mai adaugă și starea de apatie și indolență, așa cum spuneam mai sus, a scriitorilor înșiși. Se simte tot mai tare lipsa unei activități sistematice din partea societății civile care să aibă impact în comunitatea românească, care să se soldeze cu rezultate palpabile în apărarea limbii române în școlile, deznaționalizate pe capete, din satele locuite de români. E încă foarte slabă  implicarea ONG-urilor românești în apărarea identității naționale, fracturate (români versus moldoveni) de factorii de putere (acum parcă mai vârtos decât în perioada sovietică). Anemică e și angajarea mediului asociativ care în loc să se ridice la nivelul așteptărilor fondatorilor  Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” și altor asociații social-culturale din Cernăuți, ieșite din mâneca acesteia, coboară la nivelul bătutului din palme, a depunerilor de coroane și a țopăitului vesel (odată la jumătate de an) pe scenele cernăuțene, limitându-se la organizări de spectacole cu prilejul diverselor sărbători, și lăsând de izbeliște limba română, care sângeră zilnic în școli. Apoi, mediul academic, universitarii noștri, studenții noștri, unde se vor fi aflând toți aceștia în timpul de față, când limba română riscă să dispară din puținele așezăminte de învățământ românești care, de atâta grijă părintească din partea statului ucrainean, trag să moară? Mi s-a făcut dor să aud un nume nou, care să dea speranțe scrisului românesc în regiune. Mai există cenaclu literar la secția românească a facultății de filologie din Cernăuți? Dar mai există acea secție românească? Doamne, câtă deziluzie față de acea mică dar rezistentă adineauri pepinieră de filologi români am ajuns să avem noi astăzi, cei care am ieșit din ea cu inima și mintea încărcate de poezie și știință și cu capul sus (!), în condiții mult mai grele. Și asta tocmai acum când limba română, literatura română, scrisul românesc din Bucovina are mai mult ca oricând nevoie de un scut puternic, pe potriva celui din anii studenției noastre. Iată deci că am ajuns să constatăm un fapt la care nu m-am așteptat niciodată: muțenia  „formidabilă” de care dă dovadă, în ultima vreme, Catedra de Filologie Română de la universitatea din Cernăuți, care, în 1989, s-a aflat în fruntea mișcării de redeșteptare națională a comunității românești din Bucovina nordică.

Mai adineauri, am vorbit despre  atmosfera generală care domnește peste literele cernăuțene, acum să vedem care este situația lor concretă.

Generația anilor ’70 (Mircea Lutic, Ilie T. Zegrea, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, Ștefan Hostiuc, Dumitru Covalciuc, Ștefan Broască, unii dintre ei dispăruți de curând) a asigurat practic, până mai ieri, funcționarea instituției. La începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut parcă se profila la orizont o generație nouă. Ștefan Hostiuc, criticul nostru, i-a dat un credit de încredere în volumul său, Scriitori români din nordul Bucovinei (București, Editura ICR, 2005). Acum, dacă e să vorbim de această generație, întrebarea care ne-o punem e dacă ea mai există? Cam toți au rămas la prima carte, după care, cei mai mulți, s-au cam lăsat de scris, în frunte cu liderul ei, Dumitru Mintencu. Excepție face Doina Bojescu, unica dintre colegii săi care a devenit recent membră a Uniunii scriitorilor din Ucraina. Iar în ce privește generația mai recentă, cea de după 2000, aceasta, o spunem cu toată rușinea, a rămas, practic, cu un singur scriitor, Marin Gherman.

Ce observăm? Breasla scriitorilor români din Cernăuți, în loc să se întărească în timp, slăbește. E un lucru îngrijorător. Dar explicabil. Segmentul românesc al Bucovinei nordice nu mai are vigoarea de altădată. Școlile românești se împuținează, limba română este tot mai strâmtorată în școli, în sesiunea examenelor de admitere la facultate ea nu există (din care cauză i-a scăzut și prestigiul, și atractivitatea pe care o avea în rândul absolvenților), la facultate nu mai funcționează faimosul cenaclu, cu celebra lui gazetă de perete, „Luceafărul”, în permanentă competiție cu gazeta ucrainenilor, „Soniachni klarnety” (citiți memoriile lui Ilie Motrescu și veți vedea cum se grăbeau să ajungă fără întârziere la acest cenaclu, ca să-și măsoare, cu studenții, puterile în arta scrisului, angajații proaspăt înființatei gazete „Zorile Bucovinei” – Ion Gheorghiță, Grigore Crihan ș.a.), paginile literare din presa locală nu se mai bucură de prestigiul de odinioară, nu mai există, practic, emulație, nu există un cenaclu regional cu o dată fixă, care să-și țină regulat ședințele și care să aibă un mentor de talia lui Vasile Levițchi, capabil să-i îndrume pe scriitorii începători, să-i formeze, să facă școală cu ei, pentru ca ulterior ei înșiși să creeze o școală de poezie sau de proză, o grupare/ curent/ mișcare literară. Astfel de conducători de cenaclu vin, de regulă, din mediul academic, dar pentru tinerii talentați din Cernăuți care ar dori să-și încerce forțele în arta scrisului, un asemenea mediu nu mai există. Cine poate să-mi spună când a citit ultima oară, într-o publicație românească, locală sau centrală – din Ucraina, Rep. Moldova sau România – o cronică literară scrisă de un universitar cernăuțean? Cine poate să-mi spună când a citit ultima oară o poezie sau o proză scrisă de un student sau un proaspăt absolvent al catedrei de română din Cernăuți? Cei la care fac referire aici ar putea să-mi dea replica: catedra nu pregătește scriitori, ci filologi. Dar majoritatea scriitorilor bucovineni de unde au ieșit? Oare nu din mâneca, acum insuportabil de îngustă, a acestei catedre?

O parte din vina îmbătrânirii și slăbirii segmentului bucovinean al breslei noastre scriitoricești ne revine nouă, Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, din care fac parte și scriitorii din Nordul Bucovinei. S-ar cuveni, fără îndoială, să ne deplasăm mai des în Bucovina, să fim prezenți la toate manifestările culturale organizate de confrații noștri, să avem cât mai multe întâlniri, recitaluri, lansări de cărți și reviste în bibliotecile, școlile și liceele de acolo, la Catedra de filologie română a Universității cernăuțene. Având în vedere toate acestea, în perioada care urmează, vom elabora, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Români din Cernăuți, un program de acțiuni comune menite să ducă la dinamizarea vieții literare din spațiul bucovinean septentrional și la o reală integrare transfrontalieră, pe care o reclamă in optima forma spațiul bucovinean în deplinătatea sa.

Ion Druță – Doi în Unu

Ion Druță a intrat în cel de-al 95-lea an de viață. Avem privilegiul să fim contemporani poate cu cel mai important prozator al Basarabiei din ultima jumătate a sec. XX și începutul sec. XXI, clasicizat încă în timpul vieții, cu opera pătrunsă masiv în manuale școlare și în memoria mai multor generații de cititori.

Rolul pe care l-a avut prozatorul Ion Druță în deșteptarea conștiinței naționale a românilor basarabeni, în menținerea identității noastre în conglomeratul etnic al fostei u.r.s.s. este evident și nu poate fi trecut cu vederea. Încă de la debut, s-a văzut că e un mare talent și o mare speranță a literelor române de dincoace de Prut.  Schițele și micile povestiri publicate la cumpăna anilor ʼ50-ʼ60 ai secolului XX, elegante și savuroase, se deosebeau puternic de proza cacofonică și ideologizată a vremii. Iar romanul  Frunze de dor (1957), anunțat pe foaia de titlu ca povestire, l-a consacrat imediat. Piesa Casa Mare (1959) i-a consolidat imaginea de scriitor și dramaturg cu importante resurse de afirmare în literatura națională și nu numai. Prigoana politrucilor din Chișinău l-au făcut și mai popular. Iar după apariția romanului Povara bunătății noastre (1970),  Ion Druță a devenit un simbol național.

Părea că providența ne trimite o mare personalitate, un scriitor de mare anvergură care-și va asuma destinul Basarabiei, văzută în scrisul său contestatar ca o fiică vitregă mereu rătăcitoare prin istorie. Din câteva trăsături de condei, din câteva dialoguri simple, într-un limbaj cu arome arhaice, crengiene, Druță a știut să construiască un univers, o lume care seamănă cu noi, reușind să creeze personaje memorabile, o întreagă galerie de chipuri vesele și triste ce exprimă felul nostru de a fi, sentimentele și caracterul oamenilor acestui grai și ai acestui loc. Rusanda și Gheorghe Doinaru, Vasiluța și Onache Cărăbuș, Horia Holban, mătușa Ruța și Călin Ababii fac parte din tipologia autohtonă, ele exprimă specificul și esența spiritului basarabean. Altfel spus, Druță a știut ca nimeni altul să așeze în matrițele frumosului artistic sufletul nostru, freamătul de „frunze de dor” al poeziei populare, ecourile trecutului, jeluirea vântului în câmpia Sorocii, eresurile și tradițiile noastre aflate la limita dispariției. Prin talentul și simțirea lui artistică, noi am căpătat vizibilitate, am fost proiectați în alte oglinzi  și, putem spune, suntem astăzi mai vii și mai adevărați.

Încă din anii tinereții, autorul Frunzelor de dor și-a găsit locul propice între două culturi, între două centre polarizante, Chișinău – Moscova, Moscova – Chișinău. Cu rădăcinile adânc împlântate în pământul Basarabiei, dar cu soarta împlinită în spațiul culturii ruse, Ion Druță are un destin unic, glorios și totodată dramatic. Scriitorul nu s-a limitat niciodată să vorbească doar prin intermediul operei, ci s-a implicat mereu în viața cetății. Ca om al agorei, purtător de cuvânt al conaționalilor săi, el a fost un fel de  „ambasador de onoare” al Moldovei dintre Prut și Nistru în capitala fostului imperiu și – invers – al  Moscovei la Chișinău. Dar tocmai această dificilă, pe cât de onorantă pe atât de ingrată misiune, îl pune pe scriitor într-o situație delicată. Fără să-și dea (poate) seama, el este prins în cursa unei veșnice derute, pendulând între opțiuni (pentru foarte multă lume) inexplicabile, când, nu chiar din senin, i se cere să se pronunțe pe marginea unor astfel de teme de actualitate majoră ca istoria și identitatea românească a conaționalilor săi basarabeni, denumirea limbii în care își scrie opera, aderarea la Uniunea Europeană a republicii sale de obârșie, eventuala reunificare a acestei republici postsovietice cu România, etc.

Din 1994, anul faimosului discurs de la Congresul Casa noastră – Republica Moldova, discurs care trezește nedumerire cel puțin în rândurile foștilor săi admiratori, scriitorul încetează să mai fie simbolul de odinioară al românismului basarabean. Schimbându-și poziția, el afișează o „flexibilitate echivocă”, ușor de înțeles pentru unii, dar greu de înțeles pentru alții. Se produce un fel de metamorfoză paradoxală, ocultă în convingerile de altădată ale scriitorului.

Supărat pe „naționaliști”, cum i se par a fi scriitorii și intelectualii basarabeni formați, culmea ironiei, tocmai la școala operei sale, Druță declară că nu mai poate merge cu ei alături și coboară „din căruța națiunii”, preferând moldovenismul. Prin această schimbare de stindard (că atitudine ar fi prea puțin spus), un simbol al demnității naționale devine armă în mâinile abominabililor conjuncturiști politici de orientare promoscovită. Analizând „fenomenul Druță”, scriitoarea Maria Șleahtițchi conchide în eseul său Publicistica lui Ion Druță sub semnul manipulării că faimosul discurs al scriitorului „aflat în avangarda mișcării de afirmare a identității naționale” a produs serioase fisuri în imaginea pe care el și-o crease de-a lungul timpului  în mentalul colectiv al românului basarabean: „aici se fisurează imaginea lui Druță-mântuitorul. Pentru intelectuali, scriitorul de la Moscova își pierde credibilitatea”.

Din acest moment, Druță nu mai pare a fi Unu, ci Doi. El va avea în ochii conaționalilor o imagine dedublată: într-un fel îl vom percepe pe autorul crestomaticelor opere Sania și Frunze de dor, Ultima lună de toamnă și Toiagul păstoriei, admirându-i nonconformismul și alura de disident care, la Congresul al III-lea al Scriitorilor din 1965, a avut curajul să ceară revenirea la alfabetul latin, și cu totul altfel îl vom percepe pe purtătorul de discurs al moldovenismului îngust, localist, care nu se sinchisește să  fie și „consilier de taină” al șefilor de stat (neo)comuniști. Acest ultim Druță, într-un articol al său, Răscrucea cu proști, publicat în 1994, scria negru pe alb: „Oricare ar fi culoarea drapelelor noastre naționale, cele șapte decenii de suferințe au plămădit fostul lagăr socialist, de la Praga de Aur și până la stâncoasele insule Kurile, într-o singură familie umană. Suferințele leagă omenirea mai mult decât biruințele, așa că să nu ne lepădăm de ceea ce e al nostru”. „Ambiguitățile” lui Druță care abundă în paginile sale de publicistică și de memorii, jocurile de conjunctură făcute prin „discursuri” solilocviale în fața națiunii îi „autorizează”  și îi înaripează pe nostalgicii uresesiști, continuatori ai „doctrinei” bodiuliste, ieșite din mâneca Academiei de Științe a RSSM (nicidecum a Uniunii Scriitorilor, nici ea sfântă în acele timpuri). Va fi uitat oare scriitorul nostru că I.I. Bodiul, „Veterinarul de la Balta”, a fost dușmanul său de moarte, că nimeni altul nu a urât cu atâta înverșunare limba neamului, dar și a neuitatelor Frunze de dor  ale autorului acestora, că nimeni altul nu a sfidat cu atâta slugărnicie moscovită trecutul zbuciumat al celor ce au dus cu multă răbdare în cârcă, prin secole de grea cumpănă, povara bunătății basarabeanului,  că nimeni altul nu și-a bătut joc cu atâta obrăznicie bolșevică de soarta și istoria noastră și de tot ce înseamnă ființă națională?! Memoriile și confesiunile sale din cele două volume apărute în ultimii ani la Editura Cartier în colecția „Cartier popular”, Grădina Domnului (eseuri, balade, amintiri, 1951 – 2017) și Căsuța de la răscruce, ne arată că nu, nu a uitat, că păstrează vii în memorie toate incidentele și întâmplările, mari și mici, de acum 60-70 de ani din biografia sa, întregul calvar prin care au trecut conaționalii săi în acei ani de tristă amintire. Iar acest lucru nu face decât să sporească nedumeririle noastre privind schimbările sale de optică, noul său cod comportamental. Contrariați și nedumeriți de această atitudine, dar încă încrezători în spiritul luminat și înțelepciunea marelui scriitor, ne întrebăm a nu știu câta oară: să nu existe oare întoarcere de pe alunecosul drum al dedublării, să nu existe oare o posibilitate de revenire, după inerentele rătăciri ale tranziției, din dualitate în unitate, să nu mai avem oare șansa să ne bucurăm de un singur Ion Druță, nu de doi într-o singură persoană? Și într-o singură literatură! Moldova are nevoie de Ion Druță. Dar nu de unul scindat, ci de acela ce a fost odată, în unitatea sa originară. Acel Unu în care disjuncția nu poate fi decât armonioasă, Unu pitagoreic, magic Număr de Destin care traduce totul într-o singură valoare!

Știe toată lumea că prozatorul Ion Druță se află într-un conflict declarat cu Uniunea Scriitorilor din R. Moldova și că s-a jurat încă în anii ʼ90 ai secolului trecut că nu-i va mai trece pragul. E o situație anormală care trebuie depășită. Cum să aibă o instituție care reprezintă breasla scriitoricească un prozator de talia lui Druță și să nu comunice cu el? E cazul să clarificăm lucrurile, să aflăm de ce atât de mult apreciatul nostru scriitor preferă să se țină la distanță de breasla în care s-a format. Ce l-o fi făcând să persiste în supărare? Înțelegem că nu e atât de ușor să-ți calci pe inimă, dar nici nu e foarte confortabil să te afli în afara mediului scriitoricesc de care te leagă atâtea amintiri frumoase, atâtea visuri, și atâtea gesturi de solidaritate, pe care colegii (tocmai cei pe care îi ții la distanță) le-au manifestat în vremurile deloc ușoare ale prigoanei bodiuliste.

În cele câteva scurte întâlniri pe care le-am avut cu Maestrul în ultimii ani, am încercat să-l convingem că e tocmai timpul să revină la sentimentele bune față de breasla căreia îi datorează în mare măsură lansarea în literatură și, bineînțeles, afirmarea sa ca scriitor important. Îndemnul nostru sincer a fost să depășească resentimentele din timpurile mai vechi și să arate deschidere către USM. Mai cu seamă că la conducerea breslei se află astăzi o nouă echipă, iar cei care odinioară l-au blamat sau chiar l-au nedreptățit ori nu mai sunt în viață, ori s-au retras în structurile altor instituții. Pe unele dintre acestea, Domnia Sa, chiar le frecventează, în calitate de membru activ. De ce oare n-ar frecventa și instituția scriitorilor, de care e mai legat ființial?

Tăcerea dezaprobatoare și vorbele evazive ale scriitorului a cărui aniversare Uniunea Scriitorilor o cinstește, indiferent de distanța instituțională pe care acesta o afișează față de ea, și pe care l-a propus în două rânduri în calitate de candidat la Premiul Nobel, arată, cu sau fără voia Maestrului, că „supărarea” Domniei sale se înscrie în logica unei strategii și comportă o conotație specială. Cum să deschizi ușa instituției care poartă blazonul românismului și care, în repetate rânduri, a făcut declarații de reunificare a RM cu România? Care instituție, alta decât Uniunea Scriitorilor, s-ar fi încăpățânat să umple Aleea Clasicilor cu „căpățânile de bronz” ale unor clasici „străini” de aceste locuri și de esența spiritualității „moldovenești”? O fi uitat oare Maestrul că poarta pe care a ieșit și a descins în agora, în timpuri de răscruce, miraculoasa „căruță a națiunii” cu simbolul Ion Druță pe tricolor, a fost tocmai Uniunea Scriitorilor? Și tot cu el pe drapel s-a întors victorioasă acasă, ca un veritabil car al biruinței. Alte instituții, frecventate acum de Domnia sa, n-au avut, atunci, această calitate, ca să nu vorbim de curaj. Din păcate. Și nu e nici de mirare, nici de „supărare” dacă și acum „căruța națiunii” stă tot în curtea USM și nu are de gând să pornească în direcția „cea bună”, dinspre punctul C. spre punctul M., ci în direcția „greșită”, dinspre punctul C. spre punctul B. Dar despre eventualul traseu al „căruței națiunii”, ca și despre eventualele trofee legate de carul biruinței, vom discuta, dacă va fi cazul, altădată, când vom antama un alt tip de discurs decât cel de azi.

*

Lucia ȚURCANU

Poezia tânără din Basarabia: rebeliunea se amână

(Prefață la volumul ʼ20. Antologie de poezie tânără din Basarabia,

Editura Arc, Chișinău, 2021, revăzută)

În 2009, Dumitru Crudu își încheia prefața la antologia Noua poezie basarabeană (Editura Institutului Cultural Român) cu o întrebare asupra mișcării de mai departe a poeziei românești din stânga Prutului: „Cele mai tinere poete din antologie sunt Ecaterina Bargan și Cătălina Bălan, care anunță venirea unei alte promoții poetice. Deci, după Cătălina și Ecaterina, cine urmează?“ La distanța de un deceniu și mai bine, putem constata că au urmat vreo treizeci de poeți buni (iar în afară de ei cam tot atâția mai puțin convingători) care, deși născuți în Basarabia, și-au extins activitatea literară dincolo de această delimitare geografică, publicându-și poemele în reviste de pe ambele maluri ale Prutului („Contrafort”, „Convorbiri literare”, „Echinox”, „Hyperion”, „Poesis internațional”, „Revista literară”, „România literară”, „Vatra” etc.) sau scoțându-și cărțile la edituri din Bistrița (Casa de Editură Max Blecher, Charmides), București (Cartea Românească, Casa de pariuri literare, Eikon, Tracus Arte, Vinea), Chișinău (Arc, Cartego, Cartier, Prut, Știința, Univers Educațional), Iași (Feed Back), Pitești (Paralela 45) etc. Pe lângă aceasta, mai mulți dintre poeții la care mă refer sunt laureați ai unor premii importante din România: Premiul Festivalului Național de Poezie „Cezar Ivănescu” (Silvia Goteanschii, 2011); Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (Anatol Grosu, 2013); Premiul Concursului Național de Poezie „Porni Luceafărul” (Virgil Botnaru, 2014; Rodica Gotca, 2018); Premiul „Tânărul poet al anului” la Gala Tinerilor scriitori, organizată de Muzeul Literaturii Române din București (Ana Donțu, 2015); Premiul „Alexandru Mușina” de debut în poezie (Artiom Oleacu, 2019) și Premiul Budila-Express în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina” (Artur Cojocaru, 2019), acordate de Editura Tracus Arte; Premiul concursului de debut organizat de Casa de Editură Max Blecher (Veronica Ștefăneț, 2019; Dumitru Fanfarov, 2020; Lena Chilari, 2020); Premiul Cenaclului „Pavel Dan” din Timișoara (Iulia Iaroslavschi, Gelu Ciocan, 2019). În acest context, scriind despre poezia tânără din Basarabia, nu facem neapărat o delimitare geografică și, respectiv, tipologică între cele două maluri literare ale Prutului. Intenția este, mai curând, de a pune în valoare spațiul interriveran prin poeții pe care îi dă literaturii române (poeți perfect integrați în procesul literar românesc).

Tinerii care au debutat în ultimul deceniu nu au „zguduit serios canonul literar basarabean” (spre deosebire de promoția anterioară, cu „poeți revoltați”, cum îi numea Dumitru Crudu), nu au produs răsturnări fulminante de paradigmă, nu au provocat dezbateri intergeneraționiste determinate de antinomii estetice, nu au revoluționat limbaje. Formați, cei mai mulți dintre ei, în Atelierul „Vlad Ioviță” al lui Dumitru Crudu, la „Zona nouă”, sub îndrumarea lui Radu Vancu, la Cenaclul „Republica”, dirijat de Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski, sau la Institutul Blecher al lui Claudiu Komartin, aceștia au evoluat preferând mai curând continuitatea decât ruptura și mergând, majoritatea, în cele două direcții conturate de nouăzeciști și douămiiști – minimalismul și neoexpresionismul –, cu variații, reconsiderări, dar și excepții.

Unii, urmându-i pe fracturiști, preferă „mica notație a experienței cotidiene”, „micul sentiment”, „mica disperare”, „mica gândire” (Magda Cârneci) pentru a exprima autenticitatea frustă. Apetitul pentru realitatea imediată, pentru cotidian, referința la o geografie concretă (spațiul basa), o geografie a marginalului, ironia sunt însă forme de disimulare a neliniștii sau disperării cauzate fie de raportarea la o existență precară, fragilă, fie de traumele copilăriei, defulate prin intermediul unui limbaj adesea virulent sau, cel puțin, așa-zis antipoetic. Adepți ai minimalismului, autori precum Ion Buzu (3ml de Konfidor, Casa de pariuri literare, 2013; Realist și egal, Charmides, 2022), Victor Țvetov (În lipsa unor lucruri importante, Casa de Editură Max Blecher, 2015), Artiom Oleacu (Miere pentru toate exponatele, Tracus Arte, 2019; Spinner, Prut, 2021; Plin de adevăr, Casa de pariuri literare, 2022), Artur Cojocaru (Un cap pentru un coș de gunoi, Tracus Arte, 2019), Veronica Ștefăneț (Scrum, Casa de Editură Max Blecher, 2019) scriu o poezie a insignifiantului care se umple de semnificație, a cicatricilor care vor să pară invizibile, a lumii postsovietice care nu-și găsește echilibrul. În versurile lor există, cum bine observă Moni Stănilă cu referire la Un cap pentru un coș de gunoi de Artur Cojocaru (afirmație valabilă și pentru ceilalți), „ascunsă și sufocată, o sensibilitate care alege să se exprime prin contraste, prin răceală, prin mimarea indiferenței”.

Virgil Botnaru (Return to Innocence, Casa de pariuri literare, 2014; Schimbare de altitudine, Casa de pariuri literare, 2017; Alibi, Prut, 2021; Oameni concreți, Prut, 2022; Dress code pentru muze, antologie, Prut, 2022) și Cătălina Bălan (Cutii, Paralela 45, 2019), de asemenea, preferă temele „mici”, scriind poeme comprimate ce conțin notații ale experiențelor de zi cu zi, pe care însă le raportează subtil la faptul de cultură, tratându-le adesea cu ironie. Poezia în textele lor zvâcnește precum fulgurațiile, producând descărcări emotive în cele mai neașteptate momente.

Filonul neoexpresionist, care definea, cu precădere, douămiiștii, la poeții basarabeni debutați în ultimul deceniu se manifestă prin readucerea în poezie a angoasei provocate de sentimentul precarității existențiale, a tensiunii viscerale cauzate de acutizarea reflexelor senzoriale, a paroxismului și spasmului ce merg mână în mână cu sentimentul alienării, a freneziei ce se datorează faptului că eul conștientizează prezența ubicuă a Transcendenței. Anatol Grosu este reprezentativ pentru această direcție. În Epistola din Filipeni (Casa de Editură Max Blecher, 2012),el evocă universul familiar-rural al copilăriei, învăluit de o aură mistică, și, totodată, sugerează anxietăți prin raportarea la divinitate și la moarte ca la niște realități de o concretețe halucinantă. Și Silvia Goteanschii (Minunea va veni mai târziu, Feed Back, 2011;Dramaturgia lucioaselor funii, Vinea, 2014;Dulcele meu asasin, Vinea, 2016;Memoria hienei, Știința, 2018; Celule Stem, Prut, 2022), Ana Donțu (Cadrul 25, Casa de Editură Max Blecher, 2015), Dumitru Fanfarov (Stepă și transă, Casa de Editură Max Blecher, 2020)explorează relațiile cu lumea pentru a defula „dedesubturile panicate ale ființei” (Al. Cistelecan), de a scoate la iveală angoasele insinuate în interiorul unui univers aparent lipsit de griji. Dumitru Fanfarov vine și din zona spoken word, iar poemele incluse în volumul său de debut conțin toate caracteristicile acestui gen, care-și propune să reinventeze poezia: ritmuri hip-hop, confesiuni ale sinelui fragil, dar și revoltă socială, limbaj virulent, ironie cu subtext civic, împinsă adesea până la sarcasm.

Ecouri neoexpresioniste se regăsesc și în textele lui Alexandru Cosmescu (Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa, Cartier, 2013), ale Mariei Paula Erizanu (Ai grijă de tine, Bistrița, 2015) sau ale lui Dan Negară (Triphopuri, Paralela 45, 2019) – toți, poeți ai luminozității, ai emoției redescoperite, ai „spațiului profund uman” și ai „inteligenței discrete” (Dan Coman) prin care încearcă „să găsească un mod etic de a exista în această Lume Nouă” (Radu Vancu). Acestorali se alătură Aura Maru (Du-te free, Cartier, 2015), Oxana Gherman (Efect întârziat, Tracus Arte, 2021), Ioana Isac (Ei confundau librăria cu libertatea, Arc, 2018; Ce mai faci, poezie?, Cartego, 2021), Victor Vasian (Dumnezeu se joacă în nisip, Univers Educațional, 2020). Bine școliți, dar nefăcând paradă de erudiție, neoexpresioniștii readuc, discret, substratul cultural-filosofic în poezie și nu mai caută autenticitatea exclusiv în marginal și a-poetic, ci în îmbinarea realului imediat cu Ideea capabilă să transpună eul concret în condiția de potențialitate. Vitalie Vovc (Și în realitate s-au întâmplat următoarele…, Vinea, 2018; Mesaje pentru burta de rechin, Univers Educațional, 2021) și Rodica Gotca (Frontiere desenate în aer cu pumnul, Eikon, 2019), de asemenea, ar fi încadrabili în această categorie. Ei însă– la fel ca Adna Vahnovan, debutată recent (Sârme, Casa de pariuri literare, 2022) – practică mai insistent biografismul confesiv, evocă ființe dragi trecute dincolo, exprimând nostalgii, regrete tristeți într-un limbaj tranzitiv. Este vorba de o poezie a lucrurilor apoetice încărcate de afectivitate.

Deși vin în poezie după ce nouăzeciștii și, parțial, douămiiștii au realizat acțiunea de detașare de jocurile intertextualiste de natură optzecistă, unii dintre poeții ultimului val nu renunță la referința culturală, pe care o asimilează fie la modul ludic, prin îmbinarea faptului de cultură cu erosul și socialul – Maria Pilchin (Poeme pentru Ivan Gogh, Paralela 45, 2015; Zarathustra e femeie, Cartea Românească, 2018;Tu ești rusul ce bun, Prut, 2021) și Ivan Pilchin (Человек-аквариум, Arc, 2018 / Omul-acvariu, traducere în limba română de Maria Pilchin, Arc, 2020) –, fie în manieră grav-condescendentă, realizând apropierea poeziei de filosofie – Gelu Ciocan (Atlas, poți să-mi lași cerul mie?, Prut Internațional, 2018).

Printre poeții basarabeni debutați în ultimul deceniu, Vitalie Colț (Pacea din transnistria, Casa de pariuri literare, 2019; Armata nu se implică în conflict, Univers Educațional, 2020) face figură aparte nu numai prin faptul că este „decanul” de vârstă al acestora (născut în 1972), ci și prin tematica pe care o abordează – drogurile și pușcăria –, realizând astfel un gest inedit nu numai pentru ceea ce am numit convențional „poezia tânără din Basarabia”, ci pentru întregul peisaj literar din stânga Prutului de pe la 1945 încoace. Derizoriul, marginalul, asocialul intră în poezie, limbajul, aparent accesibil, este, de fapt, codat, reprezentând argoul pușcăriașilor sau al traficanților de droguri.

Recent intratele în poezie Lena Chilari (O cană de noviciok la bătrânețe, Tracus Arte, 2020), Augustina Visan (Fă ceva, tată, Prut, 2021), Victoria Tatarin (???, Casa de pariuri literare, 2021), Tatiana Grosu (Ce vedem noi când ne uităm unul la altul, Casa de pariuri literare, 2021), Maria Ivanov (Totul va fi bine, Prut, 2022) scriu o poezie ce se bizuie, cum observă Al. Cistelecan cu referire la Lena Chilari, „pe principiul confesiunii ca denunț de sine (și de lume)” și folosesc adesea „retorica tulburată” ca „o încercare de «îmblânzire» a traumei și-o rafinare a neliniștii care susține fundația poemelor” (astfel caracterizează Andree Pop poezia Victoriei Tatarin). Ceea ce le deosebește însă pe aceste autoare de poetele din dreapta Prutului care au debutat acum aproape două decenii, dar și de cele care și-au publicat prima carte în ultimii trei ani (Ileana Negrea este primul nume care îmi vine în minte) este lipsa retoricii declarative, de manifest. Poezia lor nu este nici promotoare de dreptate socială, nici combatantă. Ele scriu, mai curând, pentru a atenua niște sechele, iar așa-zisul mesaj social al poemelor este implicit, deductibil.

Publicându-și prima carte, unii reușind să mai scoată, între timp, alte două-trei volume, poeții amintiți mai sus s-au impus ca voci distincte în contextul poeziei române actuale. Receptarea critică – în general, laudativă – nu au întârziat, iar participările la diverse festivaluri sau recitaluri ocupă un loc important în agendele lor.

Câțiva dintre poeții ultimului deceniu nu au cărți publicate, dar au debutat colectiv fie în una din antologiile scoase de Dumitru Crudu – Opt (Biblioteca Municipală „B.P. Hașdeu”, 2018), Unsprezece tineri poeți din Chișinău (Casa de pariuri literare, 2019), Tineri poeți din Chișinău. Patru plus patru plus patru (Editura Prut, 2020) –, fie în Cartea poeziei 2019 (selecție și prefață Liliana Armașu; Arc, 2019). Anastasia Palii, Iulia Iaroslavschi, Vitalie Șega, Vasile Gribincea, Cristina Dicusar – despre ei este vorba – sunt la etapa tatonărilor, deși, cum bine remarcă mentorul lor, Dumitru Crudu, puținele texte pe care le-au publicat până acum ne lasă să intuim câteva direcții în evoluția poeziei lor: „poezii foarte directe și dure, unde ne sunt povestite experiențele dramatice pe care /…/ le-au acumulat în familie, pe vremea copilăriei”; „poezii ale nostalgiei și izolării, unde locul părinților este luat de destin sau de societate și unde există la fel de multă cruzime și violență”; poezii cu substrat cultural, care mizează pe ascuțimea imaginii și spectaculozitatea textului. Cu alte cuvinte, se poate constata, nefăcând abstracție de notele individualizante, o continuitate care definea și începutul deceniului doi al secolului 21.

Debuturile basarabenilor din ultimii ani nu anunță o răsturnare de canon. Dar, cine știe, poate că vreunul dintre tinerii poeți amintiți (toți, înzestrați cu suficient talent și cu spirit rebel) sau cineva rămas în umbră (fie din cauza irelevanței textelor pe care le-au publicat până acum, fie din neglijența sau informarea insuficientă a subsemnatei) pregătește marea surpriză? Sunt poeți pe care mizez și care, o spun cu toată încrederea, vor deveni vocile reprezentative ale anilor ce urmează.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 130-143]