Ce sau cum scriu maghiarii din România (III)

III. Studii

Cristina TIMAR

Fantezie pasională în cheie barocă

Péter Demény se autodefinește în prezentarea de pe blogul ziarului Adevărul ca fiind o interfață în relațiile maghiaro-române și, implicit, în facilitarea dialogului celor două culturi, care, cu toate că au conviețuit pe aceste meleaguri de atâtea veacuri, nu s-au cunoscut atât de bine pe cât ar fi fost de așteptat. Sau poate, tocmai rivalitățile istorice au făcut ca punctele de incidență să fie rare și ele să se dezvolte mai degrabă independent una de cealaltă, decât căutând o mai bună cunoaștere și, de ce nu, simpatie reciproce. Péter Demény, redactor al revistei Láto, din Tg. Mureș, traducător, publicist, dar și profesor asociat al UBB – Cluj-Napoca, reprezintă unul dintre scriitorii maghiari care au încercat să umple acest gol, venind dinspre literatura maghiară, publicând volume atât în limba maghiară, cât și în cea română. Un demers asemănător a făcut, și face în continuare, cu maximă diligență, Dan Culcer, dar dinspre literatura română spre cea maghiară, cu accent pe dimensiunea sociologică a relațiilor româno-maghiare.

Citește în continuare →

Ce sau cum scriu maghiarii din România (II)

II. Poezie

BENKE András

Odă pentru șapte surori

prețul benzinei crește zilnic

se vede de la geam cu toate că nu-i acea

pompă care merită observată

mă gândesc că-i direct proporțională

să zicem cu o altă pompă

Citește în continuare →

Ce sau cum scriu maghiarii din România (I)

Argument

Când am propus un număr tematic dedicat scriitorilor maghiari actuali din spațiul românesc – intitulat „Ce sau cum scriu maghiarii din România” – am avut în vedere, în primul rând, continuitatea cât se poate de firească a interesului revistei Vatra pentru literatura scrisă în limba maghiară, manifestat cu consecvență pe întreg parcursul seriei noi, din 1971 încoace. De-a lungul anilor, rubrici cum sunt vecinătăți, biblioteca babel sau ce scriu ungurii au devenit repere de neevitat pentru toți cei interesați de literatura maghiară de dincoace și dincolo de granițe. Lor li s-au adăugat numere întregi sau calupuri tematice dedicate avangardei maghiare, la fel ca interviuri și texte ale unor scriitori de primă mărime ai minorității maghiare. Și nici nu putea fi altfel din partea unei redacții cu buni cunoscători ai limbii maghiare și traducători ca Romulus Guga, Dan Culcer și, mai apoi, prolificul Kocsis Francisko.

Citește în continuare →

Etnologia românească – azi (VI)

Corneliu PINTILESCU

Alternative, ideologii, paradigme

Volumul Rediscovering Eastern-European Universities: Perspectives from the Interwar Period, coordonat de Irina Nastasă-Matei şi Zoltán Rostás se înscrie într-o serie de contribuţii privind analiza instituţiilor de învăţământ şi cercetare prin prisma rolului lor în producţia şi diseminarea cunoaşterii, a raporturilor între putere şi ştiinţă, precum şi a impactului lor social. Instituţiile amintite nu sunt abordate ca entităţi autonome, ci ca medii profund legate de curentele ideologice influente din epocă, de politicile publice sau tendinţele sociale. Iniţiativa celor doi coordonatori reprezintă varianta în limba engleză a unui volum lansat în 2016, al cărui corpus iniţial de 10 studii a fost extins cu încă 4 capitole (vezi Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás «coord.», Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieţii universitare interbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj/Eikon, Bucureşti, 2016). Cartea se înscrie, de asemenea, în agenda de cercetare a grupului de dezbatere intitulat „Cooperativa Gusti”. Publicaţiile promovate de acest grup informal de cercetători propun nu doar analize ale activităţii Școlii gustiene şi ale impactului acesteia la nivelul istoriei ştiinţelor sociale, ci şi investigaţii privind instituţiile şi a politicile inspirate de Școala gustiană în epoca interbelică, precum şi a reverberaţiilor sale postbelice.

Citește în continuare →

Etnologia românească – azi (V)

Cosmina TIMOCE-MOCANU

Folclorul. Cum se poate citi cu bucurie și folos

„În «lada de zestre» a neamului care e folclorul, activiștii culturali au răscolit, neobosiți, de-a lungul deceniilor de comunism. Și au pus în vitrină numai «piese» eroice: ciobani și haiduci exemplari, cântări aseptice, basme pentru copii. Ba chiar au inventat ridicole strofe lăudând prezentul harnic și mărețul viitor. Rezultatul e că multor români li se face gura pungă numai auzind cuvântul «folclor»…” Nu știu câți dintre colegii de breaslă s-ar încumeta să scrie cu atâta luciditate despre felul cum s-a construit receptarea actuală a folclorului, darămite să vâre o asemenea frază sub ochii potențialilor cititori, pe coperta a patra a unei cărți care are drept obiect… folclorul.

Citește în continuare →

Etnologia românească – azi (IV)

Iulian BOLDEA – Folclorul. O perspectivă postmodernă

În contextul etnologiei româneşti actuale, Otilia Hedeşan este, fără nicio îndoială, o voce de autoritară prestanţă ştiinţifică şi academică. Continuând activitatea etnografică a folcloristului Vasile Tudor Crețu la Universitatea de Vest din Timişoara, Otilia Hedeşan a colaborat cu mari etnologi români contemporani (Mihai Pop, Nicolae Bot, Ion Cuceu, Nicolae Constantinescu etc.), dovedind spirit de iniţiativă, energie şi dinamism în proiectele pe care le-a coordonat. Un exemplu concludent este Research Center for Heritage and Cultural Anthropology (RHeA) în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea tineri cercetători din domenii înrudite (antropologie, etnologie, studii literare, arhitectură, muzicologie etc.), angrenaţi în proiecte ce valorizează patrimoniul cultural regional. Adevărata ţintă a cercetărilor Otiliei Hedeşan este reprezentată de istoria recentă a fenomenului etnologic, perceput din perspectivă postmodernă, fiind evaluate totodată cu simţ al nuanţei şi subtilitate unele toposuri exemplare ale etnologiei, de la fenomenul povestitului, la sfera complexă a mitologiei populare, la orizontul ritualităţii sau la mecanismele etnografice ale sărbătorii. Cărţile Otiliei Hedeşan sunt ilustrative în privinţa redefinirii etnologiei din perspective inovatoare, postmoderne: Șapte eseuri despre strigoi (1998), Pentru o mitologie difuză (2000), Folclorul. Ce facem cu el? (2001), Lecții despre calendar: curs de folclor (2005), Mă razumești, fata mea? Note de teren pe Valea Moravei (2007), Luai Uzdinu de-amăruntul. Amintirile unei povestitoare prodigioase: Mărioara Sârbu (2015). În câteva observaţii sintetice, Ion Şeuleanu relevă cu acuitate profilul autoarei: „Otilia Hedeşan ni se înfăţişează ca o excelentă cunoscătoare a realităţii etnofolclorice anchetate pe care o «citeşte» cu o pătrundere de-a dreptul lăudabilă. La fel de familiarizată pare a fi şi cu ceea ce ţine de reliefurile de mentalitate şi de psihologia comunităţilor folclorice şi tradiţionale, ca şi de traseele pe care aceste colectivităţi tind a evolua în noile contexte configurate de o multitudine de factori socio-economici ori numai culturali, caracteristici unui prezent supus schimbărilor de tot felul.”

Citește în continuare →

Etnologia românească – azi (III)

Narcisa ŞTIUCĂ – Despre una dintre provocările post-decembriste ale etnologiei

În ultimul deceniu din secolul XX, disciplinele a căror sarcină era studiul culturii tradiţionale / populare româneşti s-au aflat într-o situaţie paradoxală: pe de o parte aveau deja delimitate teritoriile epistemice şi asumate metodologii şi instrumente de lucru, arhive riguros şi bogat constituite, din care rezultaseră deja o sumă de lucrări academice de sinteză, pe de alta, specialiştii constatau – chiar dacă nu întotdeauna şi recunoşteau – că lumea satului tradiţional se transformase „pe negândite”. Prin urmare, existau două căi corelative de urmat: aplicarea principiilor şi metodologiei cercetării pe realitatea pe care o oferea terenul şi adecvarea acestora la lumea rurală şi urbană în schimbare.

Citește în continuare →

Etnologia românească – azi (II)

Nicolae CONSTANTINESCU – Etnologia, încotro?

Îmi aduc foarte bine aminte că în vara lui 1978, revenind în țară după o bursă Fulbright la Portland State University (Oregon, S.U.A.), colegii din colectivul de folclor mi-au relatat cu îngrijorare faptul că Profesorul Mihai Pop „o cam luase razna”, susținând, la ședința festivă din Consiliul Facultăți, cu ocazia pensionării sale la împlinirea vârstei de 70 de ani,  că „vremea folclorului s-a dus, e timpul să orientăm studiile noastre către etnologie”.

Citește în continuare →

Etnologia românească – azi (I)

Argument

Revista Vatra promovează, se ştie, noutatea, originalitatea, valoarea, ilustrând şi susţinând tineri creatori, noi orientări literare, dar este, în acelaşi timp, ataşată şi de valorile tradiţiei, ale spiritualităţii naţionale. În acest context, un dosar tematic dedicat etnologiei româneşti de azi se legitimează printr-o logică a firescului, ilustrând dinamica fluidă a continuităţii şi noutăţii, a tradiţiei şi inovaţiei. Cu toate indeciziile epistemologice, taxonomice, sau de valorizare a trecutului, cu toată relativa discreţie a manifestărilor sale publice majore, etnologia românească şi-a format, timid la început, tot mai decis mai apoi, un cadru sistemic de organizare, asumându-şi, totodată, o mare diversitate de manifestări, strategii şi modele, instituţionale sau informale.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (V)

Cornel MORARU          

Tentația rescrierii

Romanul Întâlnirea (Polirom, 2003, 2007, 2008) e rescrierea unei proze mai vechi de mari dimensiuni, cu titlul omonim. Povestirea, ea însăși un microroman, n-a mai fost reeditată împreună cu celelalte proze din vol. Vară-primăvară (1989), unde a apărut prima și ultima oară. Semn că noua variantă, sub formula de „roman poematic” (la început), o transformă în mod substanțial. Contrar aspectului de roman experimental, din primele variante, textul (față de cel din nuvelă) câștigă în transparență. Se simte o relaxare (poate și un sentiment al datoriei împlinite), o decomprimare a tensiunii acumulate, scrisul e mai puțin crispat. Unele pagini par scrise într-un fel de transă, de euforie auctorială, în funcție de starea de spirit a personajelor. Este momentul eliberării – cum afirmă într-o confesiune prozatoarea – de constrângerile cenzurii și autocenzurii. În schimb, se acutizează cumva decalajul tot mai vizibil dintre timpul scriiturii și timpul istorisit (în povestire aproape se suprapun). Acum realitatea și discursul sunt două entități care nu se mai sincronizează.

Citește în continuare →