Etichetă / dosar

de VATRA

Mircea Cărtărescu în canonul românesc și în circuitul internațional (V)

Marian Neamțiu

Piața mondială a cărții și „exotismul” periferiei: receptarea franceză a romanului Theodoros

Într-unul din capitolele romanului Theodoros, Mircea Cărtărescu propune, într-un siaj estetic baroc și balcanic, metafora lumii ca iarmaroc: „mai mult decât un rai sau un iad, lumea ne apare, căci aparență este, ca un iarmaroc nesfârșit, în care guri căscate și ochi holbați contemplă miracole adevărate și miracole măsluite și miracole de doi bani într-o vânzoleală nesfârșită de sclipiciuri și paiete”.1 Dincolo de dimensiunea sa estetică, această sintagmă poate funcționa și ca metaforă critică pentru a explica felul în care „exotismul” unor literaturi periferice, care traduc o gramatică culturală diferită de cea occidentală, fascinează piața mondială a cărții: un spațiu al expunerii și al competiției simbolice, care transformă „bunul local” în produs cultural de circulație, mai ales prin intermediul traducerii, funcționând după un regim al percepției. Însă ce anume este valorificat? Complexitatea estetică și ideologică sau stranietatea? Întrebările se referă, înainte de toate, nu atât la cum e receptat romanul (pozitiv, negativ, polemic etc.), ci mai degrabă la ce tip de lectură privilegiază piața mondială a cărții.

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Cărtărescu în canonul românesc și în circuitul internațional (IV)

III. Exegeză

Senida Poenariu

Mircea Cărtărescu & Bob Dylan remix: intersecții culturale

„Este imperiul hibrizilor, al textelor încrucișate cu pasiune mendeliană, al eclectismului nelimitat, în care nu numai că toate formele artei prezentului se pot combina aleatoriu, dar ele intră în aliaje stranii și cu forme istoricizate ale trecutului într-o sincronie stilistică nemaivăzută, implicând pastișa, parodia, travestiul. Mai mult, arta înaltă coboară din Castalia ei ca să încheie dubioase mezalianțe cu domeniile marginale ale culturii de consum, paraliteraturii, kitsch-ului, camp-ului, clișeului, chiar plagiatului”1 afirma Mircea Cărtărescu în studiul său despre postmodernism (1999/ 2010). Putem spune fără rezerve că, în acest „imperiu al hibrizilor”,  atât prin opera sa de dinaintea apariției volumului Postmodernismul românesc, dominată de poezie, cât și prin proza masivă ce i-a succedat – formule literare împachetate critic sub generoasa umbrelă a livrescului și a intertextualității –, autorul însuși ocupă o poziție suverană. Cu mențiunea că, în ceea ce privește evoluția poeziei, Marius Chivu are dreptate când afirmă că în Nimic (2010) „Vizionarismul cosmogonic și miza ontologică au lăsat loc minimalismului cotidian și prozaismului biologic, realismul ironic a trecut într-o reflexivitate autoironică, hedonismul erotic s-a stins într-un intimism casnic, patetismul a înlocuit ludicul, intertextualitatea aproape că nu mai există, iar livrescul (Dostoievski și Kafka sînt acum persiflați) s-a subțiat în favoarea citatelor muzicale. Cît despre imaginarul luxuriant și spectacolul lingvistic al poemelor scriptice, expansive și diluviale, din acestea a rămas un fel de bacovianism pe muzică de Beatles”.2

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Cărtărescu în canonul românesc și în circuitul internațional (III)

Adrian Jicu

Veșnic tânăr, înfășurat în pixeli…

Vă amintiți, cu siguranță, ideea scandaloasă a lui Platon de a-i izgoni pe poeți din cetate: „Dacă va veni în cetatea noastră un poet priceput în arta imitației, capabil să ia toate formele și să imite toate lucrurile, îl vom onora ca pe un om sfânt, minunat și plăcut; dar îi vom spune că în cetatea noastră nu există loc pentru un asemenea om. Îl vom unge cu mir și îl vom încununa cu panglici de lână, iar apoi îl vom trimite într-o altă cetate.” Scoasă din context sau citată trunchiat, afirmația a generat nesfârșite polemici referitoare la locul și la rolul scriitorului în societate, precum și despre relația între adevăr și frumos, omițându-se (intenționat?) că același filosof lasă o portiță, sugerând, nuanțat, că există și excepții: „Dacă poezia imitativă poate arăta că este nu numai plăcută, ci și folositoare cetății și vieții omenești, o vom primi cu bucurie înapoi.” Ei bine, ținând cont de aceste considerații, are Mircea Cărtărescu loc în cetatea noastră?

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Cărtărescu în canonul românesc și în circuitul internațional (II)

Sanda Cordoș

Mircea Cărtărescu, acest „căutător pe cont propriu”

Sigur că, în termenii propuși de către dvs., „s-a modificat poziția lui Cărtărescu în canonul critic românesc”; cu o observație elementară, la îndemâna oricui, una este „canonizare/a/ timpurie” (tot în expresia dvs.) a unui reprezentant excepțional al tinerei generații și cu totul alta evaluarea unui scriitor septuagenar (chiar dacă nucleul fundamental al creativității sale rămâne cel de puer aeternus), a cărui bibliografie e mult mai vastă și care, explicit, în câteva momente ale parcursului său, s-a despărțit de tânărul de altă dată și spre care, în răstimpuri, trimite gânduri nostalgice.  E adevărat că e în discuție un tip de scriitor cu un univers unitar, fără rupturi sau zgâlțâituri creative (deși survin, de-a lungul existenței, îndoieli și chiar stări critice) și la care diferențele apar în dinamica omogenă și inevitabilă a traseului său. Deja în volumul de debut (și în volumele de poezie care îi vor urma) sunt prezente viziunea, temele și centrele sale de interes, care, în timp, vor fi colorate, adâncite, dezvoltate diferențiat.

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea Cărtărescu în canonul românesc și în circuitul internațional (I)

Argument

Mircea Cărtărescu este, fără îndoială, scriitorul cel mai cunoscut al literaturii române nu doar de azi, ci, probabil, din toate timpurile. Numele lui circulă frecvent pe toate listele scurte la nivel mondial și a fost validat prin premii obținute până acum de autori „clasicizați” ai literaturii ultimului secol, printre care The International Dublin Literary Award (2024), Los Angeles Times Book Prize for Fiction (2023), Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice (2022), Premiul Formentor de las Letras (2018), Premiul Thomas Mann (2018) și multe altele. Cărțile lui nu numai că au fost traduse în numeroase limbi, ci au intrat într-un circuit viu al receptării, întrunind astfel criteriul formulat de comparatistul David Damrosch drept condiție necesară pentru intrarea în patrimoniul literaturii lumii: câștigul de prestigiu simbolic prin traducere. Romanele scriitorului au fost publicate la edituri relevante și au fost recenzate în publicații de top, precum The New York Times, Times Literary Supplement sau World Literature Today.

Citește în continuare →
de VATRA

Inteligența artificială și studiile umaniste (VI)

Andrei Victor Cojocaru

Două tipuri de hermeneutică și inteligența artificială

În cuprinsul acestui articol, vă propun o prezentare comparativă a modului în care sunt analizate două texte (pe de o parte, povestirea „În fața legii”[1], extrasă din romanul lui Franz Kafka, Procesul, și, pe de altă parte, pilda lui Zaheu, vameșul, din Biblie1) de către inteligența umană și de către inteligența artificială accesibilă publicului larg (ChatGPT). Studiul, corelat cu două tipuri de hermeneutică (cea literară și cea religioasă), se va focaliza pe avantajele, dezavantajele și riscurile utilizării inteligenței artificiale în cele două cazuri.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (III)

HALLER Béla

Obârșie și memorie

Tânărul Lorand Gaspar sosit în primăvara anului 1946 la Paris după tragica experiență a războiului și a prizonieratului întemeiază împreună cu prietenul său Lóránt Csukássy revista Ahogy Lehet (Cum se poate) unde publică versuri și proză în limba maghiară alături de producțiile literare ale tinerilor săi conaționali stabiliți în Franța, Germania, Spania, în marea lor majoritate debutanți ca și el. Ba chiar, în 1953 îi apare la Hamburg la editura Várta volumul de proză poetică Így szól a csend (Astfel sună / grăiește liniștea), un titlu elocvent din perspectiva creației sale  de mai târziu.

Citește în continuare →
de VATRA

Posteritatea lui Lorand Gaspar (I)

Argument

Opera lui Lorand Gaspar este așezată sub semnul exilului, al peregrinării și căutărilor între spații geografice, limbi, culturi și identități. Născut la Târgu Mureș în 1925, într-o familie de evrei, Lorand Gaspar este un poet semnificativ al literaturii franceze din secolul XX. Relevantă este și activitatea sa de traducător, pasiunea sa pentru arta fotografică și pentru cercetarea trecutului istoric. Născut la 28 februarie 1925 la Târgu Mureș, Gaspar a fost deportat în Germania în timpul războiului, în anul 1994 fiind distins cu Marele Premiu Național pentru Poezie al Franței. Faptul că este cvasinecunoscut în Europa și chiar în România, țara în care s-a născut are cauze multiple, cum observă un exeget al operei sale: „Poate pentru că este poet, poate pentru că este de origine maghiară, poate pentru că meseria lui (practicată până la 70 de ani) a fost medicina (medic chirurg), [ … ], poate pentru că din 1954 până în 1995 nu a locuit în Europa […], sau poate toate la un loc” (Iulian Trocaru, Lorand Gaspar: necunoscutul,  în revista „Conta”, nr. 29, 2017, p. 255).

Citește în continuare →
de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (IV)

Sursa: https://litera9.com/

*

Senida POENARIU                                                     

Autobiografie sub dosar: memorialistica postcomunistă și arhiva Securității

În ultimele decenii, „memory studies”1 s-au consolidat ca un domeniu de interes al cercetării umaniste. Articulat la intersecția dintre sociologia memoriei, antropologie, istoria culturală și studiile literare, s-a construit progresiv un cadru de cercetare, pornind de la fundamentele puse de Maurice Halbwachs asupra „memoriei colective”2 și continuând cu dezvoltările teoretice propuse de Aleida și Jan Assmann privind memoria culturală3, de Marianne Hirsch asupra „postmemoriei”4 și de Michael Rothberg asupra memoriei „multidirecționale”5. În această arhitectonică teoretică largă, care poate fi plasată sub umbrela primitoare a studiilor culturale, literatura este recunoscută drept un spațiu privilegiat al negocierii memoriei colective, capabilă să asimileze, articuleze și confrunte traume istorice, mecanisme de transmisie intergenerațională și forme concurente de reprezentare a trecutului. În contextul postcomunist românesc, această perspectivă a favorizat nu doar proliferarea analizelor consacrate reprezentărilor comunismului, ci și o reevaluare sistematică a formelor narative prin care memoria este configurată în romanul contemporan, inclusiv prin reconsiderarea statutului generic al romanului memoriei și a dinamicilor sale interne6.

Citește în continuare →
de VATRA

Comunismul în literatura post-comunistă (III)

Sursa: iiccmer.ro

Flori BĂLĂNESCU

O istorie traumatizantă

Dacă ne referim la literatura post-comunistă ca la un peisaj completat de literatura interzisă în România comunistă, deși mare parte a fost scrisă în anii aceia, în țară, atunci Paul Goma are un loc aparte. Locul său distinct este configurat de măsurile represive la care a fost supus ca om și ca scriitor de instituțiile represive ale regimului totalitar, sub Nicolae Ceaușescu. Desigur, Goma a fost „client” al universului concentraționar românesc încă din anii 1940–1950, ca elev și student, dar este cunoscut mai ales datorită Mișcării pentru drepturile omului din 1977, care-i poartă numele. Întreaga sa literatură este inspirată, pe diverse grile de lectură și interpretare, de experiența sa și a altora în comunism. Apărute în limba română în care au fost scrise numai începând din 1990, după căderea oficială a regimului comunist, romanele lui Goma dau seamă despre o istorie traumatizantă la care unii dintre noi, la vârste diferite, am fost martori, mai mult sau mai puțin implicați. Nu întâmplător, prima carte apărută în România în 1990 a fost Culorile [Culoarea!] curcubeului 77, romanul-mărturie sau romanul-document despre Mișcarea Goma, o mișcare pentru respectarea drepturilor omului în România, inițiată de Goma, și care, așa cum a spus Monica Lovinescu încă de atunci, a așezat România pe harta demnității europene.

Citește în continuare →