Mircea Martin 80 (partea VI)

 

Călin CRĂCIUN

Despre Singura critică

Singura critică, volumul publicat de Mircea Martin în 1986 (Cartea Românească, reeditată în 2006), este una dintre lucrările fundamentale din domeniul  criticii literare nu doar pentru epoca în care a fost scrisă, ci și – o spun fără teamă – pentru timpul actual. Înainte de a dezvolta ideea actualității ei, se impun câteva precizări referitoare la caracterul ei etic. Mai bine spus, la modul în care demersul critic îmbină mizele estetice cu cele etice, iar aceasta fără a se resimți vreo tensiune – în ciuda multiplelor reluări în cadrul literaturii noastre a discuțiilor despre autonomia absolută a esteticului, înțeleasă ca o disociere completă și, se dorea, definitivă de etic. Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea V)

 

Mircea MUTHU                                                   

Pledoarie pentru echilibru

O vîrstă rotundă este de obicei sumativă și în același timp anamnetică pentru că se face bilanțul împlinirilor sociale și a celor eminamente spirituale cum sînt cele artistice. Pentru Mircea Martin „dicțiunea ideilor”, un sublimat asumat al avatarurilor publicistice și titlul unui volum (1981, 2010), leagă de fapt seria de cărți de la Generație și creație (1969) cu aparițiile editoriale mai recente. In momente confesive teoreticianul evocă nu doar o dată reperul intelectual, un model al cărui portret conține și intarsii autobiografice : „Efortul lui Tudor Vianu de a aduce experiența subiectivă la o rigoare impersonală m-a fascinat întotdeauna. Nu pentru ceea ce este  claritate rece și precizie neutrală în încheieturile sale, ci pentru acea emanație originară, infinit decantată, dar totuși păstrată, pentru accentul confesiv involuntar, pentru pateticul personal ce izbucnește pe alocuri făcînd demonstrația abstractă să fie mai convingătoare”. Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea IV)

 

Alex GOLDIȘ

Insuficiența esteticului  

Una dintre caracteristicile care îl individualizează pe Mircea Martin în interiorul generației sale e aplecarea asupra problematicilor identitare. El n-a fost preocupat doar de a proba calitatea estetică a textelor, ci de explorarea unei culturi din unghiul portanței ei sociale și politice. Dacă nu e un teoretician în sensul propriu al cuvântului, Martin e – probabil – cel mai important diagnostician al literaturii române din ultimele decenii tocmai în măsura în care a încercat să descâlcească ghemul complex al acestor relații. În locul unor serii conceptuale, criticul furnizează chei esențiale de înțelegere a unei epoci. Cultura română sub comunism nu poate fi înțeleasă în absența conceptului de „estetism socialist”, în timp ce sintagma de „complex cultural” reprezintă o modalitate de a reflecta asupra raportului dintre centru și periferie (din unghiul periferiei), în sensul complexelor raporturi ierarhice expuse mult mai târziu de Pascale Casanova în Republica Mondială a Literelor (1999). Nu întâmplător, Mircea Martin a fost recunoscut drept reper pentru mai tinerii cercetători ai literarului care au încercat să privească – în volumul Romanian Literature as World Literature (2017) – literatura română din unghiul relațiilor cu alte literaturi și prin prisma polilor de putere instituiți în câmpul literar internațional. Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea III)

 

Iulian BOLDEA

Nuanţa ca metodă de lucru 

Cărţile lui Mircea Martin spun adesea multe despre autor, pentru că, în structurile de profunzime ale altor texte, criticul îşi regăseşte propriul său portret interior, proiectul său intelectual, stilistica identitară inconfundabilă. Rigoarea, spiritul geometric, amprenta lucidităţii, nuanţa ca metodă de lucru şi dispoziţie lăuntrică nu exclud reflexele confesive, meandrele afective sau avatarurile sensibilităţii, prin care dialogul cu opera anulează distanţe, atenuează retorismul demonstraţiilor, impunând, când e cazul, distanţa optimă faţă de propria fiinţă. După un stagiu limitat în calitate de cronicar literar, la începutul carierei, Mircea Martin s-a retras din sfera actualităţii literare, implicându-se cu fervoare în dezbaterile teoretice. În cronici, dialogul cu opera e privat de detalii şi determinări ale conjuncturalului, criticul păstrându-şi atenţia întreagă asupra intimităţii textului, asupra a ceea ce este unic şi ireductibil în atmosfera, viziunea şi tonalitatea operei. Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea II)

 

Rodica ILIE 

Exercițiul lecturii și rafinamentul dicțiunii ideilor

 

Un intelectual complex, de anvergura spiritelor europene, care a pus, la timpul lor, bazele unor instituții culturale necesare contextului educațional, cultural, moral impus de momentele respective din istoria noastră culturală recentă, un profesor care a format de-a lungul anilor numeroase promoții de studenți, masteranzi și doctoranzi, un catalizator al creativității și un formator al generațiilor de creație care au găsit în deschiderea domniei sale personalitatea legitimatoare, este Mircea Martin. Spiritul fin, eleganța și prestanța scriiturii sale, rafinamentul intelectual și nu numai, charisma teoreticianului nuanței, sunt numai câteva dintre notele distincției profesorului Mircea Martin. Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea I)

 

Argument

Dosarul tematic al revistei „Vatra” intenționează schițarea portretului remarcabilei personalități a criticii și teoriei literare românești, Mircea Martin. Ne-am propus revizitarea operei integrale a teoreticianului octogenar Mircea Martin, și totodată, un testimoniu asupra activității culturale impresionante a profesorului, directorului de editură, editorului de carte, redactorului, președintelui Asociației de Literatură Generală și Comparată din România și membrului corespondent al Academiei Române.

Dosarul aniversar se deschide cu o confesiune a criticului, Din nou despre dicțiunea ideilor sau despre natural, artificial și autentic – în scris și în viață. Citește în continuare →

Teatrul românesc, azi (partea a VI-a)

 

Cristian STAMATOIU

Preliminarii exacte pentru orice opinie fie ea despre teatrul românesc de azi

 

1.  Învăluiri și dezvăluiri contextuale

O criză a teatrului în sine nu există, ea fiind doar o componentă cu o suprafaţă tot mai restrânsă a unui fenomen de fapt tot mai cuprinzător. Acest paradox nu semnifică însă o sustragere a spaţiului scenic de la criza generală, ci faptul că Artele în ansamblu se află într-o… dramatică pierdere a rolului lor social pozitiv.

Dacă o astfel de imagine poate părea exagerată, să comparăm impactul unor opere care chiar şi-au influenţat epoca cu actuala condiție a Artelor la nivelul mentalului colectiv. Să apelăm astfel la un eveniment relevant din istoria teatrului: în 25 februarie 1830 a avut loc premiera dramei Hernani de Victor Hugo, ocazie cu care polarizările de opinie au condus la celebra „bătaie a lui Herani” dintre tinerii romantici şi fosilele neo-clasiciste. Disputa lor nu era doar estetică, ea disimulând o acerbă luptă pentru întâietatea în proiectul social al vremii, rivalii fiind burghezia emergentă şi, respectiv, nobilimea conservatoare. Acceptarea publică, sau negarea, unor valori socio-morale clasiciste sau romantice avea în zorii modernităţii o miză atât de mare, încât în jurul lor se puteau declanşa polemici, scandaluri, procese, dueluri… Citește în continuare →

Teatrul românesc, azi (partea a V-a)

REFLECŢII ŞI REFRACŢII

 

 

Mircea MORARIU 

La ce bun festivalurile de teatru? Își mai păstrează ele identitatea?

Nu voi relua în spațiul acestei intervenții, prilejuite de numărul pe care revista Vatra a decis să îl dedice teatrului, pe cât de vechea pe atât de inutila discuție referitoare la numărul fie prea mare, fie prea mic al festivalurilor de teatru din România de astăzi. Și aceasta fiindcă, în ceea ce mă privește, cred în continuare în adevărul exprimat cu mulți ani în urmă de mult prea repede uitatul dramaturg și eseist de teatru care a fost și este Dumitru Solomon. Într-un excelent editorial inserat acum mai bine de două decenii în cuprinsul revistei Teatrul azi, dl. Solomon punea cu inteligența și concizia-i pe care i le recunoșteau toți ce i-au citit și apreciat scrierile, cu claritate lucrurile la punct.

Citește în continuare →

Teatrul românesc, azi (partea a IV-a)

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI (continuare)

  1. Care e starea teatrului românesc, azi?

  2. Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?

  3. Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?

  4. Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?

  5. Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?

 

Cristian STAMATOIU

Interregn 

1. Interregnul, ca formă de sincronizare empirică la noi cu avalanșa postmodernismelor de-a gata, dar și de supunere mercantilă față de anticultură (iar nu contracultură!). La acestea se mai adaugă și incapacitatea funciară de a se genera linii strategice de forță chiar și în orizont teatral. O expresie plastică a nestării acestei stări ar fi invocarea evoluției de la starea „de molfete spre cea de solfeteapud N. Stănescu…

Citește în continuare →