Următoarele trei texte din acest grupaj – semnate de Henri Stahl, Ileana Mărculescu și Ana Katz – fac oarecum parte dintr-o aceeași dezbatere, derulată și ramificată de-a lungul anilor ʼ60 și începutul anilor ʼ70, și care a vizat raporturile dintre materialismul dialectic și istoric, pe de o parte, științele particulare și filozofia, de cealaltă parte. De-a lungul acestor dezbateri, cele două materialisme, instituite în anii ʼ50 ca filozofie și știință atotcuprinzătoare ale naturii și societății, logică, ontologie, teorie și metodă la un loc, își vor vedea domeniul și autoritatea restrângându-se treptat dar sigur, pe măsură ce științele sociale particulare (sociologia, științele economice și politice, „știința conducerii”), dar și filozofia în cele din urmă, își vor câștiga recunoașterea autonomiei perspectivelor și metodelor lor specifice.  În acest context, articolul lui Henri H. Stahl din 1968, „Sociologie „concretă” și istorie”, din Revista de filozofie, cu respingerea sa a ideii de sociologie concretă și pledoaria sa pentru un materialism istoric ca sociologie istorică integratoare, în același timp filozofie și știință generală a societății, reprezintă deja o poziție minoritară, într-un câmp dominat de pe-acum de avocații autonomiei relative a sociologiei – fie și doar a celei „concrete”, dacă nu încă și a celei generale – de tutela materialismului istoric. (AC)

*

(Revista de filozofie, nr. 4/1968: 379-393)

Cu prilejul ultimului Congres internațional de sociologie, la care, așa cum s-a spus, a avut loc o adevărată „explozie sociologică”, marcată prin contribuțiile masive ale sociologilor din țările socialiste¹, una dintre principalele teme aflate în discuție a fost următoarea: trebuie să practicăm cercetările sociologice concrete în cadrul unei teorii generale, cu iz de „filozofie a istoriei”, sau, dimpotrivă, „static”, centrînd-o doar pe cercetarea empirică a actualului? Raymond Aron rezumă astfel controversa: „Cei mai mulți sociologi occidentali, și printre ei mai ales sociologii americani, în congrese ascultă cu indiferență apelul monoton al ideilor marxiste, simplificate și vulgarizate. Nici măcar în lucrările lor nu le discută. Ei ignorează legile vieții sociale și ale istoriei, legile macro-sociologiei, în dublul înțeles pe care cuvîntul „ignorează” îl poate avea în această frază: nu le cunosc și sînt indiferenți față de ele. Ei nu cred în adevărul acestor legi, nu cred că sociologia științifică ar fi capabilă să le formuleze și să le demonstreze și nici măcar că ar avea interes să le caute”².

Împotriva deci a concepției marxiste, care se declară categoric a fi „materialist-istorică”, o întreagă școală de sociologie statică „structuralistă”, agenetică refuză fățiș acceptarea oricărui punct de vedere istoric. Cum însă este vorba de o școală puternic închegată, reprezentată prin personalități științifice eminente, ea are o surprinzătoare priză asupra gîndirii contemporane, mergînd pînă la declanșarea unei adevărate mode, și influențează pînă și pe unii, gînditori care se doresc marxiști, precum Louis Althusser, adepți ai unui paradoxal marxism anistoric³.

Problema e mai gravă decît s-ar putea crede, fiind în fond vorba nu numai de o controversă care se pune între o sociologie „marxistă” și una „burgheză”, ci de o dificultate specifică oricărei teorii sociologice, de îndată ce se dorește a fi cercetătoare a realității sociale imediate.

Într-adevăr, orice sociolog de teren, în timp ce studiază un fenomen social parțial, de pildă un atelier, o cooperativă agricolă, o familie, un sat etc., își pune inevitabil întrebarea dacă și în ce măsură are nevoie de o teorie privitoare la legile generale care prezidează mersul necontenit al societății umane de la o formațiune social-economică la alta. Multora dintre sociologii occidentali li se pare că pot rezolva radical problema afirmînd că toate sociologiile tradiționale le sînt perfect inutile, dat fiind că, neavînd contingență directă cu fenomenele supuse cercetării directe și neputînd fi deci supuse unor verificări experimentale, urmează a fi socotite drept simple „ideologii” ținînd mai mult de filozofia istoriei, decît de știința sociologiei.

În consecință, ei se declară partizani ai unor cercetări cu caracter strict empiric (empirische Sozialforschungen, cum spune R. König), puțind duce cel mult la stabilirea unor „legi empirice”, simple constatări directe ale faptelor, și în cele din urmă la „teorii intermediare” de „rangul al doilea” (Merton), amînînd, așadar, pentru mult mai tîrziu, daca nu chiar punînd în îndoială, posibilitatea de a stabili legi generale, acoperind deopotrivă întreg cîmpul de cercetare științifică a societăților umane, atît actuale, cît și istorice,

Vom reveni de îndată asupra acestei probleme a capacității, sau, mai bine spus, a incapacității elaborării unor teorii sociologice pe baza exclusivă a cercetărilor făcute pe fragmente de viață socială actuală. Deocamdată subliniem faptul că sociologilor marxiști le vine mai greu să recurgă la o asemenea soluție, deși unii n-au ezitat a o face, pentru a rezolva o problemă care totuși li se pune și lor: aceea de a preciza în ce relații trebuie să stea „istoria” față de „sociologia concretă”. Stînd pe baza concepției materialist-istorice, ei nu pot accepta că ar putea exista o sociologie anistorică și ateoretică, ceea ce ar echivala cu a spune că teoria generală a materialismului istoric urmează a fi socotită inutilizabilă în cercetarea directă.

Într-o primă și destul de lungă perioadă, ei au putut amîna rezolvarea acestei probleme, declarînd că „sociologia” este o pseudoștiință burgheză, cu caracter idealist și tendințe antimarxiste, de care deci nu este cazul a se ține seama. Cît despre cercetările directe ale actualului, ele nu păreau a fi necesare, de vreme ce se socotea că teoria generală a materialismului istoric este suficientă pentru a permite înțelegerea corectă a tuturor fenomenelor sociale.

De prin 1953 a început însă să se simtă din ce în ce mai imperativ necesitatea de a se urmări, în detaliu și prin investigație directă, felul în care acțiunea de construire a socialismului se concretizează local, variat după însăși variația condițiilor locale, astfel ca pe baza unei informații complete, științific elaborate, să se poată asigura o conducere planificată eficient a efortului colectiv.

Este lesne de înțeles de ce în asemenea condiții problema n-a mai putut fi evitată și că s-au putut naște controverse multiple între reprezentanții materialismului istoric, rînd pe rînd încercîndu-se felurite soluții⁴.

Unii au continuat încă o scurtă vreme să rămînă pe poziția că problema cercetărilor sociologice, dacă trebuie neapărat făcute, pot fi duse la bun capăt în cadrul strict al materialismului istoric, de data aceasta considerat el însuși drept o „sociologie”’, adică o „știință”. Dar folosirea „operațională” a teoriei marxiste în cursul unor cercetări de teren nu era prin aceasta lămurită.

Alții au propus o altă soluție, și anume ca materialismul istoric să fie socotit drept o „filozofie” socială, cu menirea să îndrumeze metodologic cercetările de sociologie întocmai și în aceleași condiții în care erau îndrumate cercetările altor științe sociale, precum economia politică sau științele juridice.

Texte ale clasicilor marxismului au putut fi invocate de către amîndouă aceste direcții, în special cunoscutele pasaje din lucrarea lui Lenin Ce sînt prietenii poporului, în care se spune că „ideile materialismului istoric în sociologie au fost o idee genială”, care „a ridicat sociologia la rangul de știință”. Dar asemenea texte puteau fi interpretate în ambele sensuri, adică pentru considerarea materialismului istoric, fie ca o sociologie, fie ca o filozofie îndrumătoare a sociologiei, știință socială particulară de sine stătătoare.

A acorda însă disciplinei sociologice doar statutul de știință particulară, adică o poziție identică cu cea a economiei politice, nu este o soluție satisfăcătoare, dat fiind că sociologia nu este o știință socială particulară, ci, dimpotrivă, una „totalizantă”, sinteză a unei serii de științe sociale particulare, avînd sarcina cunoașterii legilor care diriguesc în ansamblul lor structurile sociale globale, închegînd într-o singură unitate organică toate elementele componente ale infra- și suprastructurii, adică avînd în fond de rezolvat exact aceeași problemă ca și materialismul istoric. Mai curînd poziția sociologiei poate fi comparată din acest punct de vedere cu cea a celeilalte științe sociale generalizante, care este istoria.

Dar o dată ce se admitea soluția unei filozofii materialist-istorice diriguind metodologic sociologia, se impunea obligatoriu soluția limitării cîmpului de cercetare al sociologiei doar la prezentul imediat. În acest sens, istoria și sociologia, amîndouă diriguite metodologic de materialismul istoric, trebuiau să-și împartă sarcinile de cercetare a societăților, istoria procedînd la reconstituirea faptelor sociale trecute, iar sociologia la constatarea celor actuale.

Dar atunci se pune problema de a ști care este știința menită să facă sinteza tuturor informațiilor, atît istorice, cît și sociologice, deci care este știința generală a legilor sociale, de vreme ce materialismul istoric e doar „filozofie”, iar „sociologia” doar o parte a eforturilor noastre de a cunoaște legile vieții sociale?

Deocamdată controversa pare a se fi tranșat printr-o soluție de compromis, căreia, deși nu-i vedem decît o valoare tranzitorie, are totuși unele avantaje: anume ca materialismul istoric să rămînă a fi considerat nu ca o „teorie”, ci doar ca o „filozofie”, matcă metodologică pentru toate științele sociale, atît generalizante, cît și particulare. Soluția este comodă în sensul că, sociologia fiind redusă la rolul de știință „concretă” cercetătoare directă a unor fenomene sociale parțiale, investigatorii de teren sînt liberi să folosească întreaga gamă a tehnicilor și metodelor de anchetă moderne, indiferent cine le-ar fi elaborat, de vreme ce ele capătă o valoare specială prin diriguirea lor de către „metodologia” marxistă. În același sens poate fi primită pînă și teoria „legilor empirice” și de „gradul al doilea” ale școlii lui Merton.

Dar nici soluția aceasta nu este complet satisfăcătoare. Lăsăm deoparte faptul că terminologia ei este inacceptabilă, termenul echivoc de sociologie „concretă” implicînd existența corelativă a unei alte sociologii, care ar fi „abstractă”, dar care nu se vede ce ar putea fi. Subliniem însă faptul că a concepe materialismul istoric doar drept o filozofie e o teză care se pretează la interpretarea abuzivă că marxismul nu ar fi științific, nuanța dintre filozofia științifică și filozofia neștiințifică fiind mult prea subtilă ca să nu ridice la rîndul ei nenumărate controverse.

Despre problema de fond a caracterului static al oricărei cercetări concrete

Soluția propusă de sociologii investigatori empirici ai realității actuale, constînd în renunțarea la „istorie”, e greu să poată fi acceptată. Nu putem ignora faptul că societatea de astăzi este continuarea unei societăți trecute și un punct de plecare spre o societate viitoare. Nu e suficient să negi importanța istoriei pentru ca să anulezi însuși faptul istoriei. Oricît de empiric ar fi un cercetător, oricît de „meșteșugărește” și-ar concepe profesiunea, el nu poate să nu fie obsedat de ideea că, fără a se prinde și aspectul „dinamic” al vieții sociale, se mutilează realitatea de ceea ce poate că îi este esențial.

Și cu toate acestea, atîta vreme cît cercetează „prezentul”, acest aspect al „istoricului” îi scapă. Un conflict între ce ar dori să afle și ceea ce realitatea actuală îi poate da, adică un conflict între dorința sa teoretică de a surprinde dialectica istorică și caracterul fatalmente „static” al cercetărilor făcute pe actual, constituie cea mai grea dintre problemele pe care le are de rezolvat un anchetator de teren, problemă de care nu poate scăpa nici măcar atunci cînd optează pentru ocolirea ei prin subterfugiul negării acesteia.

Credem util să semnalăm faptul că sociologii din celelalte țări socialiste, în fața acestei probleme, nu au putut veni cu o experiență proprie, mai veche, de cercetare sociologică, făcută la teren, în intervalul de timp dintre cele două războaie mondiale, astfel că problema li s-a pus sub forma unei dezbateri de purtat între concepția materialist-istorică, de o parte, și teoriile și tehnicile de investigație socială elaborate de sociologii occidentali, de altă parte.

Nu aceasta este situația în care ne aflăm noi, căci dispunem de o lungă tradiție de cercetare sociologică, pe vremuri aflată la un nivel superior celui din Occident, atît ca amploare, cît și ca adîncime, ceea ce ne permite și simultan ne obligă să judecăm problema pe baza unei experiențe proprii.

Ne-am permite deci să încercăm o analiză a relațiilor dintre teoria marxistă și tehnicile anchetelor de teren pornind de la propria noastră experiență, adică judecînd problema mai întîi pe linia tradiției școlii românești de sociologie, care încă de acum cîteva decenii a avut de luat poziție față de greutățile introducerii dimensiunii istorice în cadrul unor cercetări de „monografie sociologică” efectuate pe actualul concret.

Care a fost, din acest punct de vedere al „istorismului”, poziția adoptată de către profesorul Dimitrie Guști și la ce concluzii a putut ajunge școala lui pe baza unei experiențe de peste două decenii?

O scurtă analiză istorică a genezei cercetărilor sociologice de teren ne va fi necesară pentru a înțelege mai corect felul în care profesorul Guști a socotit că poate rezolva problema relațiilor dintre istorie și sociologie.

Încă din vremea celui dintîi deceniu al acestui veac, sociologia începuse a se afla în căutarea argumentelor prin care să-și justifice dreptul de a figura într-o clasificare a științelor ca o disciplină autonomă, iar nu numai ca filozofie socială. Problema prezenta dificultăți serioase, dat fiind că întreg domeniul vieții sociale se și afla gata ocupat de o serie de științe sociale: unele tradiționale, cum era istoria, studiind global societățile trecute, altele mai de curînd născute, precum economia politică, demografia, geografia umană etc., care și ele studiau societatea, deși doar pe sectoare diferențiate, considerate în sine.

Dimitrie Guști, căutînd un loc în clasificarea științelor în care să poată intercala sociologia, fără totuși a contesta sau mișca din pozițiile lor vreuna din științele deja existente, a socotit că se cuvine în primul rînd să tranșeze controversa dintre cele două științe sociale globale, „istoria” și „sociologia”. După cîte se pare, gîndirea lui în această privință s-a format în cadrul doctrinelor pe atunci dominante, deși în opoziție cu ele.

Profesorul Paul Barth socotea că era necesar ca tradiționala istorie povestitoare de fapte să se transforme într-o „filozofie a istoriei” științifică, cercetătoare a legilor sociale, prin folosirea în sinteză a tuturor tehnicilor și punctelor de vedere ale disciplinelor sociale particulare nou-născute. Titlul lucrării lui Die Philosophie der Geschichte als Soziologie sună în această privință ca un manifest.

Soluția propusă de Ferdinand Tönnies nu a putut nici ea să nu atragă atenția lui Guști, prin faptul că Tönnies era unul dintre cei mai de vază sociologi care îmbinaseră cercetările teoretice cu cele concrete, istoria cu anchetele directe. Potrivit concepției acestuia, sociologia generală urma a fi distribuită într-o serie de ramuri, și anume: o „reine Șoziologie”, echivalentă cu filozofia istoriei, o „angewandte Soziologie”, corespunzînd istoriei evenimențiale, adică simplă reconstituitoare a faptelor trecute, și o „empirische Soziologie”, adică o sociografie, simplă descriere a faptelor actuale cunoscute pe bază de anchete directe.

Față de aceste teze contrazicătoare, Gusti a optat pentru o soluție proprie⁵, postulînd o completă separare a istoriei de sociologie. Potrivit lui, istoria trebuie să rămînă pe linia sa tradițională, ocupîndu-se exclusiv cu trecutul, pe cînd sociologia urma sa-și asume sarcina de a cerceta domeniul prezentului. Cităm propriile lui cuvinte: „Sociologia nu e istorie, după cum istoria nu e sociologie… Ceea ce ne interesează în sociologie nu este problema societății în trecut; aceasta este o chestiune de istorie”. Principial nu era deci negată necesitatea cercetării trecutului, ci era doar exclusă din preocupările sociologului. În felul acesta, istoria și sociologia erau considerate drept două discipline distincte, dar îngemănate.

Odată adoptată această poziție teoretică, rămînea sociologiei datoria de a elabora tehnicile de investigație a societății actuale. Iată de ce lozinca școlii Guști suna astfel: ,,Sociologia va fi monografică ori nu va fi”. Această centrare pe actual implica deci nădejdea de a se putea elabora o teorie sociologică pe calea cercetărilor directe.

Constatînd totuși că prezentul nu e decît o fază de dezvoltare a unui trecut, Guști considera acest trecut drept un „cadru” condiționant al prezentului, fără de cunoașterea căruia prezentul rămînea neînțeles. Cercetarea istorică forma deci un fel de preambul obligatoriu al oricărei cercetări sociologice, istoricul urmînd să predea sociologului informațiile strînse de el despre societatea imediat antemergătoare celei actuale, singura ce interesa pe sociologul de teren. Istoria concretă servea deci ca o știință socială a trecutului, explicatoare a societății concrete prezente, deci ca simplu adjuvant al științei sociologiei. Cu alte cuvinte, admiterea unui „cadru istoric” în sistemul celor patru cadre condiționante ale vieții sociale actuale, preconizate de Guști (geografic, biologic, istoric și psihologic) nu implica includerea cercetărilor istorice în cele de sociologie, trecutul societății neintrînd în cercetarea prezentului decît în măsura în care era constatat a fi încă prezent, ca supraviețuire (structurală, materială sau spirituală) transmisă de la generația de ieri la cea de azi.

În acest sens se recunoștea teoretic că societatea este supusă unei dezvoltări istorice, care nu putea fi însă cunoscută deplin decît prin sinteza a două științe sociale: istoria și sociologia, lucrînd mînă în mînă, amîndouă pe ansambluri sociale concrete.

Această soluție, deși avea avantajul de a rezerva sociologiei exclusivitatea cîmpului de cercetare a prezentului, domeniu în care istoria nu avea ce căuta, prezenta în același timp și dezavantajul de a mărgini informația sociologică doar la un mărunt fragment actual, renunțîndu-se la totalul informațiilor posibile, limitare acceptată doar pentru motivul, care mi se pare insuficient justificat, de a nu se confunda sociologia cu istoria. De asemenea și dezavantajul de a nu implica posibilitatea unei sinteze între istorie și sociologie.

Punerea accentului pe ceea ce deosebește sociologia de istorie, iar nu pe ceea ce le unește, de vreme ce urmăreau scopul comun de a ajunge la cunoașterea legilor vieții sociale, e, poate, utilă din punctul de vedere al cercetătorului prezentului în curs de a proceda la anchete de sociologie concretă, dar jenantă din punctul de vedere al teoreticianului societăților umane în genere, considerate în totalitatea lor.

Deosebit de semnificativ însă pentru tentativa de a uni totuși cercetarea statică cu cea dialectic-istorică în cadrul cercetărilor sociologice de teren este faptul că Dimitrie Guști, în afară de domeniul prezentului, adăuga sociologiei încă un alt cîmp de cercetare, pe considerentul că nici pe acesta istoria nu îl putea revendica, și anume „viitorul”! După ce afirma că „trecutul nu ne interesează” ca sociologi, adăuga: „Ceea ce ne interesează însă este tendința de evoluție, așa cum reiese în mod precis și clar din cercetările obiectiv științifice ale societății de față”.

Așadar, Guști, deși se declara cercetător exclusiv al prezentului, afirma că e cu putință ca prin cercetarea prezentului să se studieze și legile de dezvoltare a societății umane, chiar dacă nu se făcea apel la tehnicile de reconstituire istorică a trecutului, anume prin studiul mecanismului inerent actualului, de dezvoltare de la prezent la viitor, acest mecanism puțind fi surprins pe baza analizei inovațiilor, adică a unui viitor aflat încă in statu nascendi. Devenirea istorică putea fi deci găsită sub formă concretizată în limitele prezentului, ca o luptă între „tradiție și inovație”, adică dintr-un punct de vedere totuși dialectic, măcar că într-un sens anistoric.

Ceea ce înseamnă că, recunoscîndu-se caracterul ontologic dialectic al societății, sociologia gustiană abandona epistemologic disciplinei istorice rostul de a cunoaște trecutul, mărginindu-se la cercetarea dezvoltării sociale printr-o procedură epistemologică fixistă sau, mai bine zis, actualizantă, în speranța că va putea să surprindă astfel procesul de dezvoltare socială pe momentul static al prezentului, sub forma încleștării dintre rămășițele trecutului și germenii viitorului, coexistînd în prezent, dar putînd fi proiectat spre viitor.

Istoricismul nu era astfel negat de cercetătorul direct al actualului, ceea ce fără îndoială reprezenta un punct de vedere mai larg înțelegător decît cel al sociologiei empirice occidentale.

Nu e mai puțin adevărat însă că tentativa de a cuprinde în cercetarea prezentului problema devenirii istorice s-a dovedit a fi zadarnică.

Într-adevăr, Guști se afla pe o bună linie tradițională atîta vreme cît admitea că societatea este o „structură” globală, recunoscînd deci faptul că societatea nu poate fi concepută decît în ansamblul ei. Avea deci parțial dreptate, din acest punct de vedere, cînd afirma că „practica o sociologie foarte asemănătoare cu marxismul”. Numai că în marxism se precizează că această structură socială este dinamică, în sensul că, în afară de faptul unor legături dialectice existente între toate elemente infra- și suprastructurale, formînd totalul, mai există și alte legături dialectice, axate pe dimensiunile timpului.

Aici stă însă miezul problemei. Orice cercetare limitată la actual, constatînd societatea doar parțial și hic et nunc, nu poate ajunge decît cel mult la stabilirea unor legi de coexistență ale părților componente ale structurii sociale în cadrul unor „unități”, cu alte cuvinte la o teorie de genul celei a „paralelismului sociologic” pe care o formula Guști, ca închegînd toate manifestările concrete ale vieții sociale (economice, juridic-morale, culturale și administrativ-politice) dar dincolo de care e cu neputință de a se trece. Pentru a ieși din impas, Guști a fost nevoit să depășească marginile simplei constatări a faptelor reale, controlabile experimental, pentru a elabora o teorie anexă potrivit căreia declanșarea mișcării dialectice a societății s-ar putea explica prin intervenția unei „voinți sociale”, factor extern faptelor direct observabile, presupus doar în chip teoretic, într-o concepție idealistă a istoriei de tip wundtian.

Limita concepției sociologice statice a concepției gustiene rezulta deci nu dintr-o negare teoretică a problemei devenirii istorice, ci din neputința organică a oricărei investigații directe, făcută pe actual, de a depăși limitele staticii sociale și deci de a depista mecanismul declanșator al devenirii sociale. O astfel de analiză a proceselor de dezvoltare istorică pretinde mînuirea unor informații cu mult mai ample, pe intervale de timp cu mult mai lungi decît cele pe care le permite cercetarea actualului. Pe fragmente de viață socială, mișcarea istorică nu poate fi cu nici un chip surprinsă, așa cum nu poți surprinde mersul acelor unui ceasornic atunci cînd le fixezi, oricît de atent, doar cîteva clipe.

Nici măcar repetarea cercetărilor concrete, la intervale mai largi de timp, pe o aceeași unitate socială, tehnică propusă încă de mult de René Worms⁶, cunoscută azi sub numele de cercetări ,,panel”, nu soluționează problema. Ea a fost, desigur, întrebuințată de școala românească de sociologie, în continua sa dorință de a oferi cercetărilor directe posibilitatea surprinderii măcar a schimbărilor intervenite în răgazul dintre două actuale. Dar, deși unele monografii au fost repetate la mari intervale de timp (Nerej, 1927-1938; Runcu, 1930-1946; Drăguș, 1929-1934), rezultatele obținute nu au dat satisfacție decît în prea mică măsură, dat fiind că schimbările constatabile se dovedeau a nu fi fost provocate de cauze interne ale colectivității studiate, ci de cauze exterioare, adică de schimbări intervenite în cadrul general al societății globale, scăpînd deci anchetei directe.

Interpretarea însăși a sensului „inovațiilor”, a „noului” în viața socială s-a dovedit a nu fi cu putință fără ajutorul cunoașterii prealabile a legilor dezvoltării sociale, în lipsa acestora „previziunile sociologice” rămînînd mioape.

Iată de ce sociologul de teren, în ipoteza că se dorește totuși a fi și teoretician, rămîne dezorientat dacă nu își încadrează faptele pe care le constată într-o „teorie” mai larg cuprinzătoare, care să-i permită mai întîi însăși alegerea faptelor ce trebuie constatate și apoi cristalizarea lor într-o viziune de sinteză a tot ce se cunoaște cu privire la viața socială a oamenilor, indiferent de faptul că această cunoaștere se obține pe calea cercetării directe sau pe cea a reconstituirii societăților trecute, măcar că „legile” istorice astfel stabilite nu au deocamdată decît valoarea unei „filozofii a istoriei”, lipsită de relativ mai marea certitudine pe care o asigură cercetarea directă.

Nu e mai puțin adevărat însă că, în marginile atît de strîmte ale cercetării prezentului, schema cadrelor și a manifestărilor, formulată de Gusti, dacă nu poate fi acceptată ca „teorie sociologică”, rămîne totuși o unealtă eficace de lucru la îndemîna cercetătorului actualului concret, în măsura în care acesta acceptă încadrarea ei într-o teorie sociologică științifică. Afirmăm deci că schema propusă de Gusti este a fi considerată ca o unealtă de lucru de genul unui „model sociologic”, deci nu ca o „teorie”, ci ca un ansamblu sistematic de ipoteze de lucru, prefigurare a tehnicii „modelării” preconizate de sociologia structuralistă actuală. De altfel e interesant de semnalat că încă din 1932 au fost făcute încercări de a matematiza acest „model” social, ceea ce de asemenea se poate înscrie drept o creație originală a școlii românești de sociologie pe drumul deschis încă din 1910 prin „mecanica socială” a lui Haret⁷.

Comparînd actualele concepte operaționale ale „microsociologiei” occidentale cu cele ale tehnicilor elaborate de sociologia românească, nu ne putem lipsi de a semnala că poziția noastră a fost și rămîne mai fecundă decît cea, de pildă, a sociometnei moreniene sau a structuralismului parsonian, dacă n-ar fi decît pentru motivul că relațiile funcționale dintre diversele elemente componente ale structurii sociale sînt în schema gustiană concepute nu numai „micro-”, ci și „macro-social”, adică putînd fi aplicate la studiul societăților globale (sociologia națiunii de pildă), nu numai la cele parțiale, cum se întîmplă în școlile actuale de sociologie, care au spart sociologia generală într-o serie de „ramuri” concrete, compartimentate etanș, greu racordabile atît între ele, cît și față de societatea globală.

Se mai poate adăuga și faptul că, atît teoretic, cît și practic, metoda și tehnica școlii românești de sociologie nu erau programatic agenetice, avînd măcar buna intenție să țină seama și de dimensiunea istorică a vieții sociale chiar și în cursul cercetărilor concrete.

Ceea ce mai trebuie spus în legătură cu străduința de a da un caracter dinamic cercetării concrete este faptul paradoxal (totuși semnificativ pentru respectul pe care îl avea Gusti față de realitatea socială și pentru modestia veșnic critică a modului său de a gîndi) că în istoria cercetărilor monografice a putut avea loc o cotitură metodologică, cu consecințe teoretice importante. Anume, sub imperiul constrîngător al faptelor, tehnica inițială a unei sociologii centrate exclusiv pe actual a fost lărgită pînă la transformarea ei într-o unealtă de cercetare istorică. În școala românească de sociologie, profesorul Gusti a fost de acord cu munca mea de creare a unei tehnici de „arheologie socială”, adică de cercetare istorică propriu-zisă, care, datînd din 1932⁸, este și ea anterioară tehnicilor, elaborate în Apus, ale istoriei făcute à rebours, cum spune Marc Bloch, adică nu numai prin folosirea prezentului ca bază sigură de racordare cu reconstituirile istorice și deci de verificare a veridicității acestor reconstituiri, ci și ca unealtă de cercetare a vestigiilor trecutului, sociologia căpătînd astfel în cadrul cercetărilor concrete o vocație istorică atît de clară, încît nu se mai poate face distincție, din acest punct de vedere, între ce este istorie și ce este sociologie, tehnicile de reconstituire ale trecutului fiind mînuite de cercetătorul prezentului cu alte unelte decît cele ale istoriei clasice. În felul acesta, controversa dintre „istorie” și „sociologie” a putut căpăta un înțeles nou, care depășește de fapt problema „cercetării concrete” a societății actuale.

Controversa de fond dintre istorie și sociologie

În fond, despre ce este vorba în această controversă dintre prezent și trecut de care se izbește în mod fatal, ca de o stavilă, sociologul de teren? Am putea formula problema astfel: toată lumea e de acord că există o „societate umană”, omul neputînd fi conceput decît ca ființă trăitoare laolaltă cu semeni de-ai lui. Întrebarea care ni se pune e deci următoarea: această viață laolaltă a oamenilor are sau nu are loc potrivit unor legi? Dacă negăm existența lor, atunci toată discuția încetează ca fiind fără obiect, căci echivalează cu afirmarea imposibilității de a constitui o știință cunoscătoare a acestor legi de vreme ce ele nu există. Dacă însă răspundem că asemenea legi există, atunci e obligatoriu să căutăm a le cunoaște. Să nu dăm deocamdată vreun nume acestei discipline științifice care își propune să cunoască legile vieții sociale. Dar să afirmăm categoric că o ademenea disciplină nu se poate constitui decît ținînd seama de toate informațiile de care putem dispune cu privire la traiul oamenilor în societate, adică luînd în considerare toate societățile omenești, indiferent de timpul și spațiul în care au apărut și dăinuit.

Se pare totuși că ceea ce ne împiedică să acceptăm această teză este făptul că ne încurcăm în probleme de terminologie (nărav vechi, pe care îl semnala încă demult Bacon cînd vorbea de idolii „teatrului” sau „ai teoriilor”), lăsîndu-ne ispitiți pe o cale fără ieșire, pe simplul considerent că, de vreme ce există termenii de „istorie” și de „sociologie” pentru a desemna discipline tradiționale încadrate nu numai într-o clasificare a științelor, ci și – ceea ce e mai grav – dotate fiecare cu catedre într-un anume sistem de învățămînt, este de la sine dovedit că există și respectivele domenii deosebite de cercetare, precum și scopuri deosebite ale cercetării. Dacă ne dezbărăm însă de teoriile vechi așa cum s-au cristalizat ele în decursul vremii, susținute și azi de cei care jura in verbi magistri, și dorim să gîndim critic și liber atît asupra realităților concrete pe care vrem să le cercetăm, cît și asupra scopului efortului nostru teoretic de a le înțelege, atunci ne putem pune întrebarea crucială: cu ce drept despărțim fenomenul vieții sociale în două domenii, unul aparținînd istoriei și altul sociologiei? Noțiunile înseși de „trecut” și „prezent” sînt arbitrare. Timpul nu e eterogen și societatea nu își schimbă natura, măcar că transformă necontenit formele sale în decursul timpului. Între prezent și trecut nu există un hiatus, nici o soluție de continuitate. Societatea umană este tot atît de „concretă” ieri ca și astăzi și cercetarea trecutului este tot atît de concretă pe cît este și cercetarea prezentului. Prezent și trecut nu au sens în sine, ci doar relativ la poziția noastră pe o anume scară a timpului. Ceea ce a fost „prezent” pentru cei de ieri este „trecut” pentru noi cei de astăzi, și „prezentul” nostru va fi „trecut” pentru cei de mîine. Aceeași realitate socială își poate deci schimba titulatura exclusiv însă din punctul de vedere al poziției noastre întîmplătoare pe scara timpului.

O știau foarte bine unii dintre mai vechii cercetători ai problemei. Există o lucrare a lui Charles Seignobos⁹ binecunoscutul teoretician al istoriei, unde găsim foarte clar exprimată ideea că „l’histoire embrasse l’étude de tous les faits passés”, cu adaosul că „être présent ou passé n’est pas une différence de caractère interne, tenant à la nature du fait; ce n’est qu’une différence de position par rapport à un observateur donné. II n’y a pas de faits historiques que par position”.

Istoria este, așadar, un continuu, oricît am vrea să deosebim „timpuri lungi” și „scurte”¹⁰, un același permanent fenomen concret, fără începuturi și sfîrșituri absolute, aflat în necontenită dezvoltare, potrivit unor legi pe care deci nu le putem cunoaște decît dacă avem în vedere această desfășurare istorică luată în totalitatea sa.

A fost, desigur, o vreme cînd completul divorț dintre istorie si sociologie putea fi într-o oarecare măsură justificat. Ne referim la faza de dezvoltare a științelor în care istoria nu era decît „o expunere sistematică fără scopuri străine de dînsa, a faptelor de orice natură, dobîndite metodic, prin care s-a manifestat, indiferent de loc și timp, activitatea omenirii” (N. lorga, de acord cu definițiile asemănătoare date de Ranke si Ernst Bernheim)¹¹, adică o simplă „factologie” sau o istorie „evenimențială”, cum i se mai spune, după cum de altfel și cercetarea prezentului nu era decît o „sociografie”¹², adică tot o simplă expunere de fapte.

Tehnicile folosite de istorici și de sociografi erau însă pe atunci atît de deosebite, iar scopurile lor atît de distincte, încît reprezentanții lor nu simțeau cîtuși de puțin necesitatea de a stabili între disciplinele lor o legătură oarecare, necum să încerce sinteza lor. Dar în ziua de azi, în măsura în care nici istoricii și nici sociologii nu se mai socotesc simpli povestitori de fapte, ci se doresc teoreticieni, ridicîndu-se pînă la nivelul unei cunoașteri a legilor vieții sociale, unii făcînd „istoriologie” (lorga însuși, în ultima perioadă a vieții sale), alții făcînd „sociologie”, amîndouă aceste discipline tind a se contopi în urmărirea aceluiași scop de cunoaștere a legilor vieții sociale pe baza cercetării simultane a tuturor societăților umane de ieri și de azi.

Din acest punct de vedere, istoria și sociologia sînt mai mult decît două științe gemene: ele sînt două compartimente ale unei singure științe, accidental străine una de alta pentru că născute de două ori, într-o vreme cînd specialiștii se mai aflau încă sub sugestia tehnicilor de cercetare, punct de vedere lipsit însă de orice valoare ontologică. În tot cazul, dacă o unificare totală nu e făcută (și vom vedea că practic nici nu e de dorit), amîndouă aceste discipline tind să se racordeze la matca unică a unei științe a legilor sociale.

Nu înseamnă însă că această știință socială globală (căreia continuăm a nu-i da nume) n-ar fi firesc să se diversifice pe compartimente, ramuri și subramuri specializate, fie ținînd seama de tehnicile lor deosebite, fie de problemele speciale care se pot urmări.

Astfel reconstituitorii trecutului dispun de cu totul alte tehnici de lucru decît constatatorii prezentului¹³. Un „istoric” are a mînui tehnicile arheologiei, paleografiei, epigrafiei, diplomaticii, numismaticii, sigilografiei, precum și cunoașterea limbilor vechi. În plus, istoricii se specializează și pe probleme, deosebindu-se astfel specialiștii arheologiei, ai antichității, ai evului mediu, ai istoriei moderne și contemporane, ba chiar ai unor probleme, cum ar fi istoria războaielor, a comerțului, a religiei, a dreptului, a culturii, a diplomației etc. etc. sau a anumitor țări sau instituții sociale.

Tot astfel și sociologii, adică cercetătorii prezentului, dispun de o serie de tehnici de investigație proprii lor, cum, de pildă, interviul, observarea directă a obiectelor, acțiunilor și opiniilor oamenilor, cunoașterea structurilor sociale prin efectuarea unor recensăminte sau sondaje pe colecții reprezentative etc.

De asemenea, sociologii se pot și ei diversifica pe probleme, precum fac sociologii urbani, rurali, industriali, ai educației și culturii de masă, ai opiniei publice, ai serviciilor și asistenței sociale, ai familiei, ai grupurilor informale etc. etc.

De altfel, toate aceste specializări, istorice și sociologice, dezvoltîndu-se, tind din ce în ce mai vizibil să se influențeze reciproc, între cercetătorii prezentului și cei ai trecutului stabilindu-se vase comunicante, de reciprocă împrumutare de tehnici.

Astfel asistăm în anii din urmă la o vădită sociologizare a istoriei¹⁴ în sens tehnic, istoricii făcînd din ce în ce mai mult uz de tehnicile create de către cercetătorii de teren. Astfel se dezvoltă o statistică istorică, o aplicare a logicii matematice, a tehnicilor moderne ale ciberneticii și ale muncii cu calculatoare electronice, pe lîngă folosirea tehnicilor de geografie istorică, economică, politică și „arheologie aeriană”.

Influența sociologiei asupra istoricilor depășește de multe ori cadrul tehnicilor, atingînd straturi mai adînci, mergînd pînă la noi puncte de vedere în însăși folosirea tehnicilor tradiționale. Astfel am putea semnala drept pildă introducerea în cercetările istorice a punctelor de vedere elaborate de sociologia cunoașterii. De cînd Marx a creat această ramură a sociologiei, arătînd că reflectarea în mintea oamenilor a realităților sociale poate duce la o „conștiință falsă”, la ideologii iluzorii și la concepte false, nu numai sociologii¹⁵, ci și istoricii devin din ce în ce mai atenți la problema exegezei critice a valorii „opiniilor” oamenilor, vechile criterii ale „veridicității” și „autenticității” documentelor scrise fiind azi înăsprite prin rigoarea analizelor de psihologie socială și mai ales de gnoseologie socială.

E neîndoios că sociologii cercetători ai prezentului pot ajunge la un grad de veridicitate cu mult mai mare decît le este îngăduit istoricilor. Avînd societatea toată în față, la dispoziția lor, ei pot atinge, la nevoie, treapta cercetărilor exhaustive; ceea ce istoricii, din păcate, nu pot, ei fiind obligați să se mărginească la ceea ce s-a păstrat din trecut, ca „obiecte” și „opinii” consemnate în documente, documente care nu au fost redactate anume ca să aibă valoarea unor procese-verbale metodic elaborate în vederea unei cunoașteri științifice, ci pentru a satisface felurite nevoi imediate. Aceste documente ne ajung astfel nu numai viciate sistematic, ci și, pe deasupra, triate prin hazard.

În plus (și aceasta este esențial), istoricii nu au posibilitatea experimentării. Cel mult pot, în oarecare măsură, să folosească așa-numitul „raționament experimental”, nu însă „experimentul” propriu-zis. Sociologii de teren, analizînd o societate prezentă, îi pot pune un diagnostic social previzional de două feluri: ce se va întîmpla daca lăsăm faptele să se desfășoare de la sine și ce se va întîmpla dacă vom proceda la anume intervenții active, conform unui „plan” de acțiune, diagnostice care pot fi ulterior verificate? Construirea planificată a socialismului, de pildă, nu reprezintă oare, din acest punct de vedere, un imens experiment sociologic?

Dacă admitem că ,,adevărul” nu poate fi stabilit decît prin verificarea practică a eficacității acțiunii noastre, adică prin ceea ce în marxism se numește praxis, atunci cunoașterea legilor sociale devine științifică doar în măsura în care crește experiența noastră în domeniul praxis-ului și ajungem a mînui din ce în ce mai complet domenii și probleme ale vieții sociale din ce în ce mai variate și mai ample.

Criteriul „eficacității” acțiunii noastre asupra realului, singurul care acordă cunoștințelor noastre caracterul de „științific”, își găsește însă aplicarea în domeniul acțiunii noastre asupra realității sociale actuale. În acest sens, dacă nu am dispune decît de „istorie”, ar fi greu să ajungem la o cunoaștere științifică deplină a legilor sociale și ne-am putea ridica cel mult la o „filozofie a istoriei”.

Aceasta nu înseamnă: că putem renunța la învățămintele istoriei, pentru motivele pe care le-am mai arătat și asupra cărora revenim cu insistență: nu putem renunța la informațiile pe care ni le poate da cercetarea trecutului, pentru că nu putem ignora faptul că societatea actuală are un trecut. Nu știm despre acest trecut tot ce am dori să știm. Dar știm totuși esențialul, și anume că acest trecut a existat și că, în linii mari, cunoaștem destul de bine ceea ce a fost esențial în el. Dacă nu vom putea stabili „legi” verificate experimental cu privire la trecut, putem să interpretăm trecutul din ce în ce mai corect în lumina legilor sociale pe care le verificăm experimental pe actual, transformînd astfel gradual „filozofia istoriei’’ în „știință”, operație care se află azi în plină desfășurare și se dezvoltă sub cele mai bune auspicii.

În ciuda faptului că mai sînt istorici care refuză învățămintele sociologiei, precum și sociologi care preconizează ignorarea istoriei, avem convingerea că aceste două discipline ale sociologiei și istoriei vor sfîrși prin a-și da seama că sînt îngemănate și datoare să se ajute reciproc, atît printr-o sociologizare a istoriei, cît și printr-o depășire a limitelor sociologiei „statice” specifice cercetărilor de sociologie concretă prin investigație directă, luîndu-se în considerare masa de informații pe care ne-o dă istoria și mai ales prin simțămîntul „istoric” care ne face să înțelegem că societățile umane durează și există în timp, dezvoltarea lor dialectică fiind atît de esențial legată de ființa societății, încît o „știință” făcută cu ignorarea mecanismelor de necontenită transformare a societăților nu ne pare a fi altceva decît o pseudoștiință și o autoamăgire.

Criticile ce se aduc marilor filozofii ale istoriei, precum sînt cele ale foarte pesimistului și scepticului Raymond Aron, în necontenitele și pasionantele sale „convorbiri cu marxismul”, se referă deci nu atît la știința socială istorică în curs de formare, cît la „filozofiile” clasice taxate drept „ideologii”, a căror moarte o dorește mai mult decît o constată. Nu se atinge însă în felul acesta miezul problemei, căci, dacă într-adevăr filozofiile istoriei mai au încă mult drum de parcurs pînă la transformarea lor în „știință”, nu e mai puțin adevărat că acest drum este totuși cel al vechilor filozofii ale istoriei, mergînd însă de data aceasta îngemănat cu cercetările de sociologie concretă.

Filozofie a istoriei și știință socială

Este cazul să ne referim din nou la tradiția marxistă. Marx, studiind Capitalul (adică societatea capitalistă), ne-a dat o lecție despre felul în care se poate face o sinteză a istoriei cu cercetarea prezentului și a pus bazele nu numai a unei „filozofii” a istoriei, ci și a unei științe generale a societății, căreia nu i-a dat nume, mulțumindu-se să menționeze – și aceasta sumar – doar metodologia ce trebuie folosită, metodologie pe care Engels a denumit-o a fi cea a concepției „materialist-istorice”. Dar, în ciuda faptului că Marx nu a spus că ceea ce a făcut este „sociologie”, nu se poate nega că în realitate el a pus bazele unei sociologii științifice, stabilind nu numai principii metodologice, ci și legi sociale propriu-zise.

În primul rînd, recunoașterea faptului că societatea este o structură constituie meritul de bază al sociologiei marxiste și poate fi considerat drept actul de naștere al sociologiei moderne științifice. Este știință pură și nu numai „filozofie” faptul că societățile umane au fost studiate de Marx prin luarea în considerare globală a tuturor elementelor de infra- și suprastructură care formează structura vieții sociale. Este de asemenea știință pură și nu numai „filozofie” afirmația că baza oricărei societăți stă în relațiile sociale care se stabilesc între oameni în acțiunea lor de exploatare a resurselor naturale cu ajutorul tehnicilor. Este de asemenea știință pură adevărul că oamenii gîndesc în condițiile concrete ale vieții lor, adică în sistemul lor de relații cu natura și cu semenii lor, și că deci conștiința socială este o reflectare activă a realității sociale. Și este de asemenea „sociologie” științifică analiza pe care a dat-o societății capitaliste și de asemenea diversele analize făcute asupra fazelor și evenimentelor acestei societăți în lucrările lui multiple despre „luptele civile din Franța”, „revoluția din Germania”, lovitura de stat a lui Ludovic Bonaparte și multe altele.

De asemenea lucrarea lui Engels despre situația clasei muncitoare din Anglia, lucrările lui Lenin despre dezvoltarea capitalismului în Rusia sînt lucrări de sociologie și nu de filozofie.

Sînt „sociologie” în sensul exact al cuvîntului prin faptul că fenomenele sociale respective au fost studiate pe toate căile posibile, de la ancheta directă făcută prin observație personală, prin anchete de masă făcute prin chestionare, prin compulsare de documente, prin analize multiple de geografie socială, de demografie, de economie politică, de științe juridice, de psihologie socială, de gnoseologie socială, de studii de cazuri particulare și de mase de fapte analizate statistic, dînd cea mai lămuritoare exemplificare a felului în care toate disciplinele sociale particulare, atît istorice, cît și de investigație actuală, pot și trebuie să fie folosite simultan pentru a parcurge gama întreagă a structurilor sociale.

Că dincolo de această „sociologie” există și o „filozofie socială” și o „strategie a acțiunii sociale” nu se poate nega. De asemenea că din lucrările lor se pot extrage indicații metodologice este clar.

Ar fi însă să facem o dezbatere sterilă, o ceartă de cuvinte dacă am insista pe faptul că nu știm ce nume să dăm acestei „sociologii” marxiste, nefiind, desigur, cazul să-i dăm cel de „materialism istoric”, care într-adevăr se potrivește mai bine pentru „metodologia” marxistă decît pentru sociologia școlii marxiste¹⁶. Dar nu putem fi de acord cu declararea marxismului drept o filozofie utilă doar prin indicațiile metodologice pe care ni le poate da, soluție care mi se pare a fi, așa cum am mai spus, doar tranzitorie și tranzacțională între o „sociologie concretă” de stil occidental și o „sociologie marxistă” care ezită a se denumi ca atare și se ascunde în dosul unui paravan metodologic.

Părerea pe care o exprimăm este aceea că e necesară recunoașterea dreptului la existență a unei științe generale a legilor sociale, întemeiată pe sinteza informațiilor multiple pe care ni le poate da istoria (atît cît ni le poate da) și investigațiile directe făcute pe fenomenele sociale actuale (atît cît și acestea ni le pot da din punctul lor de vedere static). Această știință a legilor sociale își are temeiuri în lucrările școlii marxiste, care, în plus – așa cum era și firesc – ne arată și metodologia corespunzătoare, metodologie care însă nu ne-a fost expusă didactic de către clasicii marxismului, ci trebuie s-o desprindem mai curînd din analiza lucrărilor lor de sociologie decît din manualele ultrasimplificate și din cursurile de materialism istoric care predominau pînă nu de mult.

Nimic nu ne împiedică ca în lucrările de sociologie ce vor fi necesare a fi necontenit făcute să întrebuințăm toate tehnicile între timp dezvoltate sau nou create, cu condiția să nu ne pierdem vremea cu sterpe procese de conștiință în fața sociologiilor anistorice și microsociologice, care meșteșugărește știu să facă cercetări mărunte, dar teoretic sînt lipsite de orice valoare științifică, dacă numim știință capacitatea noastră de a înțelege întreaga informație cu privire la viața oamenilor în societate de la originile oamenilor pînă azi și de a mînui cu eficacitate praxis-ul actual al propriei noastre vieți sociale.

Note:

¹ Serge Jonas, Réflexions sur le Congres d’Evian, în revista „L’Homme et la société”, 1966, nr. 2, care menționează că această explozie sociologică se datorește unei „irruption massive des sociologues des pays socialistes”.

² Raymond Aron, Les étapes de la pensée sociologique, Paris, Ed. Gallimard, 1967, p. 10.

³ Lucien Goldmann leagă de numele lui Lévi-Strauss și Barthes pe cel al lui Louis Althusser, cu a lui ,,tentative assez paradoxale d’interprétation du marxisme dont lʼidée centrale, selon ce qu’il me paraît, est de nier le devenir historique, et même lʼintérêt théorique que peut présenter le problème de la nature et de la possibilité de ce devenir” (în Structuralizme, marxisme, existentialisme, convorbire cu Lucien Goldmann, publicată în revista iugoslavă ,,Praxis”, 1966, și reprodus în revista, „L’Homme et la société”, 1966, nr. 2).

⁴ Gabor Kiss, Gibt es eine „marxistiche” Soziologie?, Edit. Dortmunder, Schriften zur Sozialfarschung, Koln, 1966, care cuprinde o sumară analiză istorică a problemei.

⁵ Démètre Gusti, La science de la réalitè sociale: introduction à un système de sociologie, d’éthique et de politique, Alcan, 1941.

⁶ René Worms, Philosophie des Sciences sociales, vol. II, Méthodes des Sciences sociales, Giard et Bière, 1918.

⁷ G. Zapan, Formula socială, în revista „Arhiva pentru știința și reforma socială”, Anul XIV, 1938, pp. 1308 – 1328.

⁸ H. H. Stahl, Vatra satului Cornova, în„Arhiva pentru știința și reforma socială”, an. X, 1932, 1-4.

⁹ Charles Seignobos, De la méthode historique appliquée aux sciences sociales, Paris, 1901.

¹⁰ Fernand Braudel, Histoire et Science sociale: la longue durée în revista „Annales, Economies, Sociétés, Civilisations”, 1958, p. 725.

¹¹ N. lorga, Generalități cu privire la studiile istorice, Vălenii de Munte, 1911.

¹² De genul celei preconizate de către R. Steinmetz, Die Soziographie in der Reihe der Geislesswissenschaften. Vezi D. Gusti, op. cit., comentarii utile.

¹³ D. Guști, op. cit., în fond vedea deosebirea dintre istorie și sociologie ca fiind doar de tehnici de cercetare, „la société dans le temps et l’histoire étant la même chose”.

¹⁴ Dezbaterile foarte interesante ale colocviului ținut la École Normale Supérieure de Saint Cloud, în 1965, sînt publicate pe această temă în volumul L’Histoire sociale, sources et méthodes, Paris, 1967.

¹⁵ E citat cu regularitate K. Mannheim și Lukács în această privință. Dar n-ar trebui omisă nici contribuția lui Otto Bauer din 1916, Das Weltbild des Kapitalismus, în volumul colectiv Der lebendige Marxismus, Festgabe zum 70 Geburtstage von Karl Kautsky, Jena, 1924.

¹⁶ Filozoful bulgar Todor Pavlov scrie: „așa-zisa sociologie generală nu trebuie să fie confundată cu materialismul istoric, deși ele sînt organic legate între ele și sînt de neînchipuit una fără alta. Sociologia generală rămîne știința specială despre problemele generale ale structurii și legilor structurale ale vieții sociale istorice a omului, pe cînd materialismul istoric nu este altceva decît filozofie (dialectică, gnoseologie, logică) aplicată la domeniul problemelor științifice particulare, deși generalizate, ale structurii și legilor structurale ale vieții social-istorice a omului” (Filozofia materialismului dialectic și științele particulare, trad. românească, 1956).

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 71-78]