Văduvit de pretenția sa de a fi știință, materialismul istoric devenea astfel, la finele anilor 60, „doar filozofie” – ceea ce genera, firește, inevitabil discuții și frământări în legătură cu ce ar mai putea însemna acest statut. Textul Ilenei Mărculescu – „Statutul științific al filozofiei” – face parte din această bifurcație filozofică a dezbaterii despre materialismul marxist, din care face parte și textul lui Stahl. Dacă, însă, spre deosebire de cei mai mulți dintre autorii incluși în acest dosar, Henri Stahl s-a bucurat de o revizitare atentă după 1989 (vezi mai ales monografia lui Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl), nu același lucru se poate spune despre Ileana Mărculescu, în privința căreia informațiile biografice sunt mult mai sărace. Înainte de emigrarea sa din anii ʼ70 în Statele Unite, unde se va reprofila ca filozof al religiilor, Mărculescu publică în anii ʼ60 frecvent în Cercetări filozofice, Lupta de clasă sau Revista de filozofie, Viața romînească sau Contemporanul texte despre relația dintre filozofie și științe (cibernetică, genetică, psihologie) precum și despre filozofia occidentală contemporană. Textul său reprodus aici, apărut în numărul din 26 ianuarie din Contemporanul alături de un alt text important pentru acel context și acea dezbatere – articolul lui Gabriel Liiceanu, „Filozofia, o știință?” – pleda pentru o recalibrare a filozofiei ca domeniu specific, nonștiințific și eminamente „omenesc” al spiritului, ceea ce rezona cu încercările de revizionism umanist, de redescoperire a filozofiei deschise, proto-existențialiste a tânărului Marx, încercări articulate în aceeași perioadă la noi de Alexandru Tănase sau Nicolae Bellu, precum și, la scară mai mare în restul regiunii, de Karel Kosík, Adam Schaff sau grupul Praxis. (AC)

*

(Contemporanul, 26 ianuarie 1968, 9)

A fundamenta nu înseamnă pentru filozofie a face să existe, ci a întreba. Domeniul ei este nu atât al unei existențe suprapuse ontologiilor regionale ale științelor, cât cel al posibilității de concepere. Problematica sensului derivă deci din întrebarea asupra întrebării. Are sens să ne întrebăm despre existență, despre neant, despre valoarea spiritului ș.a. Aristotel concepea efectiv filozofia ca o „știință a științelor”. Principiile logice și studiul substanței, a Ființei în „quidditatea” ei, constituind obiectul filozofiei prime, ele sunt „valabile pentru toate genurile Ființei, nu numai pentru un anume gen, cu excluderea celorlalte”. (Metafizica, IV, 3).

Descartes introduce un dubiu efectiv asupra întemeierii acestui gen de ontologie ierarhică, fie și numai din principiu metodologic. Dreptul subiectivității în filozofia modernă începe cu el. Însă filozofia rămâne circumscrisă sferei existenței, garantării acesteia, descrierii, modelizării ei. Chiar dacă fundamentul e gândirea, existența și nu gândirea constituie fundamentalul. Kant propune investigarea condițiilor de posibilitate a metafizicii în genere. Ulterior criticismului kantian, nimeni nu se mai întreabă exclusiv asupra posibilităților de existență a existentului, ci numai asupra condițiilor – reale, transcendente sau transcendentale – de funcționare a gândirii despre existent și existență (gândire științifică, filozofică, religioasă, artistică etc.). Această diferențiere ar coincide cu nașterea științei moderne, care își asumă singură, din ce în ce mai integral, capacitatea de a se funda prin ea însăși, de a-și cerceta originile și sensurile proprii. Filozofia nu mai poate fi visată ca o „mathesis”, al cărei proiect ar fi să realizeze structurile la orice nivel: ontic, ontologic, metodologic, logic, ș.a.m.d. Situația generează ambiguitate: deși s-a separat de știință în măsura în care toate științele s-au diferențiat progresiv din ea, filozofia a plecat cu ceva de la științele care au locuit-o atâta timp (până la Leibniz, de pildă; dar chiar și la Kant, filozofia continuă să locuiască în lăcașul științelor, cu tendința netă însă de a se separa de ele, prin structura formal-apriorică a categoriilor). Filozofia a luat cu sine scientificitatea, metoda științifică, în ceea ce are aceasta mai esențial.

Nu are sens să ne întrebăm foarte precis dacă este sau nu știință filozofia, fiindcă aici răspunsul poate fi ușor de dat: este o știință, dar nu a obiectualului ci a subiectiv-obiectivului, după Husserl, care crede că există știință în genere și știință obiectivă în particular. Întrebarea „este filozofia o știință?“ poate fi rezolvată în mai multe moduri, deopotrivă de facile: este o știință de un tip special, nu este o știință, ci o artă, are ceva din artă și ceva din știință, a fost sau este „ancilla theologiae”, concepție despre lume, este o formă autonomă a conștiinței sociale. Oricare ar fi poziția și motivele adoptării ei, subiectul este dator să-și argumenteze opțiunea în mod științific, filozofic sau să o construiască dându-i puterea de convingere a operei de artă. Recunoscând că toate punctele de vedere au câte ceva plauzibil în ele, am optat, din motive ideologice, pentru următoarea idee: filozofia are finalități umane și metode științifice, și anume toate metodele științei îi sunt accesibile, inducția, deducția, analiza, sinteza, formalizarea etc., dar cu precădere cele intuitive. Modul ei de raportare la problematica umană e științific întrucât urmărește Adevărul. În același timp însă, ea este istoricește preocupată să schimbe statutul existențial al omului, în concordanță cu valorile pe care le făurește.

Met-hodos

Esențialul revoluției săvârșite de marxism în filozofie este de obicei rezumat astfel: 1. a transformat filozofia într-o știință și 2. a mutat-o din sfera contemplativă în cea activă. Formulă de popularizare care riscă să nu pună în evidență faptul că filozofiei dintotdeauna i-a fost proprie ambiția științifică și nu arareori izbutită și că pentru a fi pus accentul pe latura activă, transformatoare (praxis), nu este mai puțin adevărat că filozofia marxistă nu renunță la aspectul contemplativ, teoretic și nu se transformă într-un pragmatism.

Dar nu se examinează de obicei în ce constă acest caracter științific nou imprimat, prin ce se deosebește de pildă procedeul marxist de cel hegelian din „Enciclopedia științelor” și care sunt căile de evoluție ale metodei marxiste. Nu este suficient să se facă aluzie la răsturnarea fundamentală de perspectivă de la idealism la materialism pentru a se înțelege diferența de metode. Sărăcăcios este și procedeul de a spune: în timp ce Hegel pornea de la speculații Marx pornea de la fapte. Hegel pornea și el de la fapte, în ciuda aparențelor. Nicio conștiință filozofică nu trăiește fără a fi influențată durabil de faptele de cultură, istorice sau naturale. Gradul de sublimare al acestui nivel conferă caracter abstract filozofiei. Este imposibil de presupus o dispariție a treptei empirice în gîndirea oricărui mare filozof. Punctul de plecare al filozofiei pare să fie intuiția, ca răspuns prezumtiv la o întrebare fundamentală care răscolește conștiința filozofică. („De ce mai curând Ființa decât Neantul?”, „Cum sunt posibile judecățile sintetice apriori?”, „Ce este universalul?”, „Cum putem evita erorile simțurilor?”, „Care este mecanismul propășirii istoriei?” etc.). Ulterior, filozoful nu ar face decât să desfășoare această intuiție inițială, devenită pentru el convingere, prin „experimentarea” subiectivă, adică prin trecerea ei de-a lungul unei serii întregi de probe existențiale, documentare, istorice etc. Tot travaliul filozofic ar consta astfel într-o „demonstrare” a justeței viziunii intuitive esențiale, cu ajutorul materialului conceptual aflat la îndemână în arsenalul teoretic, al epocii. Mai mult, forjarea de noi concepte s-ar datora puterii fertilizatoare a intuiției originare, care ar avea darul să modifice prin mutație limbajul, stabilind în virtutea intuiției inițiale, un nou raport de drept între cuvinte și lucruri. Interesul major al unei filozofii provine din noutatea fundamentală cu care intuiția sesizează raporturi între esențe și nu din demonstrarea riguroasă a veracității acestei intuiții. Pentru a demonstra, arsenalul inductiv-deductiv, ipotetico-deductiv, descripția fenomenologică, analiza logică, semantică, structurală, toate metodele științifice, poate cu excepția celei statistice, vor fi puse în mișcare.

Adevărul intuiției filozofice inițiale se constituie în procesul trecerii ei demonstrative prin infinitatea cunoașterilor omenești cu care își stabilește rezonanțe. De aceea spuneam în altă parte că filozofia tinde doar spre modelul științific al demonstrației, depășindu-l totodată. Demonstrația filozofică este explicitare a unui dat intuitiv primordial, este, în mare măsură, tautologică. Tautologie fertilă pentru că, la capătul ei, gândirea apare îmbogățită cu experiența confruntării ideale cu faptele, din câmpul istorico-social, natural sau individual-uman.

Marea inovație adusă de marxism față de filozofia sistematică și care s-a răspândit vertiginos pe cele mai diferite canale, întinzându-se și asupra altor filozofii, a fost conceperea filozofiei ca un sistem deschis, a demonstrației ca niciodată terminată, a istoricității propriilor principii și metode a restructurării filozofiei „odată cu fiecare descoperire epocală a științelor”. Filozofia „deschisă” procedează și ea prin intuiții, dar nu le mai „demonstrează” eu orice preț, ci conform unui model științific încercat, le transformă în ipoteze, le amplifică și le construiește în teorii, pe care le „testează” quasi-experimental în domenii diverse, social-cultural, natural și individual-uman.

Unii văd o imposibilitate pentru filozofie de a se menține altfel decât asimilându-și modelul științific. O bună parte a filozofiei analitice și a celei neo-raționaliste contemporane „crește” pe baza procedeului „încă o cărămidă” adusă la edificiu, prin comunicări succesive, care se însumează algebric, se completează reciproc, se particularizează sau își conferă reciproc generalitate. Se pare totuși că veritabilele probleme filozofice nu apar în acest câmp, că cel mult, cu metode științifice se poate încerca o aprofundare analitică a unor particularități din sfera unei mari probleme, dar nicidecum formularea sau re-formularea ei.

Două tipuri de relativism amenință filozofia. Primul este, ca să zicem așa, de când lumea. Diviziunea școlilor, proliferarea opiniilor până la infinit (filozofia oferă tabloul unui savant turn Babel de contradicții între școli, secte, sisteme, ideologii). Celălalt apare din degradarea problematicii filozofice până la o tehnică sau o scolastică a determinărilor, care mimează succesul științelor, fără să atingă fundamentul unui progres real în gândire.

Impasul metodelor în filozofie este o problemă reală și care nu poate fi ocolită de filozofia marxistă. Până aci nu avem în comun stabilit cu știința decât caracterul deschis, deși sistematic, orizontul revizibilității și corespondența ultimă cu praxis-ul social istoric, natural și uman. „Met-hodos” este „drumul care vine în urmă”. Descrierea căii ar trebui să fie ulterioară parcurgerii ei.

Ars inveniendi, ars demonstrandi?

Dacă demonstrația este un procedeu „deschis” la ambele capete, prin intuiție la început, prin verificare practică la sfârșit, rezultă oare de aci că modelul științific convine exclusiv filozofiei? Ipoteza de pildă, pe care un filozof o pune la baza construcției sale poate să aibă un caracter arbitrar, în raport cu o oarecare situație dată, să fie un material de pură invenție intelectuală. Dar în special în domeniul infinitului, cu care operează conceptele filozofice, arbitrar absolut, fantastic nu există. Conceptul nu poate depăși o posibilitate abstractă a existenței, el rămâne întotdeauna de plano, în urma realității. De unde necesitatea și justificarea invenției în filozofie. Vine aceasta în contradicție cu ipoteza caracterului ei științific? Nu, în acea măsură în care invenția este euristică. Mai intervine și istoricitatea acestei științe a spiritului, istoricitate care înseamnă perenitate și distinge radical filozofia de teoria științifică, susceptibilă de „învechire”. Un concept inventat poate să nu servească dezvoltării spirituale decât peste decenii sau peste secole. Valorificarea lui în concertul imagistic al filozofiei și științelor spiritului poate să întârzie enorm. În sine însă el nu era nici eronat, nici neștiințific, nici inadecvat.

Filozofiile nu se înlocuiesc și arareori se completează unele pe altele. Poate tocmai caracterul de invenție să le confere perenitatea, ca și operelor de artă; spre deosebire de artă, însă, în filozofie e vorba nu de o expresie funcțională a unor stări afective, ci de o auto-reflexie a spiritului individual. Filozofia și arta diferă prin „organicitate”. Opera filozofică e mult mai slab „agregată” decât cea artistică, dar infinit mai puternic decât teoria științifică, aceasta din urmă putându-se „dezagrega” într-un mozaic de adevăruri și falsuri. Ideea perenității filozofiei induce ideea unui obiect al ei altul și decât conceptul general al existenței și decât „umanul” pur și simplu care după cum știm, este foarte variabil în loc și timp.

Ce s-ar întîmpla dacă în loc de definiția clasică a filozofiei ca știință a legilor celor mai generale ale existenței, societății și gândirii, ne-am limita la ultima verigă subordonându-i primele două? Știință a spiritului întrucât gândește natura, societatea și pe sine. În timp ce logica îmbrățișează gândirea numai în măsura în care se face abstracție de obiectul gândit, filozofia ar îmbrățișa raportul elementar, pre-logic, neformalizat al gândirii cu sfera existenței, la maximum de generalitate conferit de informația științifică, de tezaurul valoric al artelor și trecut prin propria intuiție a filozofului. Intuiția, această „gândire eliberată de sclavia semnului” (Husserl) ar fi unealta principală a filozofului, care nu s-ar putea dispensa însă de cunoaștere discursivă a ansamblului valoric dobândit de spirit pe alte căi – constructive, analitice, tehnologice etc. pentru a-și făuri drumul pe care trebuie să-l parcurgă gândirea sa. Când metafizica în sens vechi nu mai e posibilă și însăși epistemologia devine o știință, când etica se sociologizează, logica se matematizează și estetica se structuralizează, nu rămâne oare într-adevăr filozoful încolțit în acest domeniu, infim la primă vedere, dar de o noblețe și vastitate fără margini, care este cel al gândirii ante-predicative?

Mișcarea filozofiei tinde să creeze un înveliș conceptual, un sistem de semne șl de mituri tocmai acestui conținut, inefabil în alte limbaje. Limbajul filozofic apare astfel privilegiat. Chiar dacă întreprinderea în ansamblu a filozofiei este profund analogabilă celei științifice, raporturile judicative și cele interpropoziționale sunt de un tip aparte, aparțin dacă nu unei logici naturale (Lewis, Gentzen) atunci cu siguranță unei logici filozofice, cu totul speciale, a cărei structură generală ne-o poate sugera o dialectică infinit dezvoltată în articulații și categorii noi.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 79-81]