Călina Mare (1926-2014) a absolvit Facultatea de Filozofie la Cluj la începutul anilor ʼ50, avându-i ca profesori pe D. D. Roșca și Lucian Blaga și a continuat să predea la aceeași facultate, devenind profesor universitar – una dintre foarte puținele femei în domeniul filozofiei. Mare s-a dedicat problemelor de materialism dialectic, publicând articole despre cauzalitate și lege, legea negării negației, ori determinism în relație cu structuralismul; cât și editând și contribuind la manualele de materialism dialectic pentru studenți.ⁱ Introducere în ontologia generală, publicată în colecția Sinteze Lyceum a Editurii Albatros în 1980, este comparabilă ca tematică cu volumul Anei Katz, dar adoptă un stil mai accesibil. Călina Mare a contribuit substanțial la dezbaterile de epistemologia științei, cu precădere în domeniul fizicii, publicând volumul Determinismul și fizica modernă (București: Editura Politică, 1966). Printre autoarele care au publicat în Cercetări filozofice (1953-1963) și Revista de filozofie (1964-1989), preocuparea pentru epistemologia științei este evidentă.În afară de Călina Mare, Ileana Mărculescu (biologie, genetică), Clara Dan (matematică, fizică), Elena Bellu (chimie), ori Angela Botez (filozofia științei) au urmărit îndeaproape literatura publicată în domeniu și au contribuit recenzii consistente, articole de sinteză și perspective marxiste asupra evoluției științei. În general, epistemologia a fost prezentată retrospectiv ca un domeniu relativ protejat de obligația de a se angaja ideologic, eludând o analiză atentă a textelor pe filieră materialist dialectică (în sensul cercetărilor clasice ale lui Loren Graham și Helena Sheehan, de exemplu) și a implicațiilor lor în sensul gândirii social-politice.

Textul „Determinismul socio-uman și libertatea” (1977) este caracteristic pentru analizele conceptuale care au urmărit să creeze un cadru mai larg de înțelegere a realităților social-politice ale socialismului „târziu” de la sfârșitul anilor ʼ70, prin prisma unui materialism istoric și dialectic care încorporează, între altele, cibernetica, teoria sistemelor, ori prospectiva. Argumentând înlocuirea raportului necesitate–libertate cu cel de determinism–libertate în literatura marxistă contemporană, Mare propune printre altele o analiză diferențiată a libertății la nivelul grupurilor sociale, o critică a subsumării intereselor individuale celor colective și o pledoarie pentru susținerea creativității social-politice. Aceste direcții teoretice generale sunt traduse în critică socială explicită în concepția Călinei Mare despre condiția femeii în societatea socialistă. Într-un interviu acordat Ecaterinei Oproiu în cadrul rubricii „Condiția femeii” publicată în Contemporanul la începutul anilor ʼ70, Mare comentează limitările societale întâmpinate de femei în domeniul profesional, standardele duble aplicate femeilor și bărbaților cu privire la viața personală și de familie, povara dublă – a muncii productive și reproductive – a femeii și inegalitatea socială și în cadrul cuplului dintre femei și bărbați.ⁱⁱ Interviul a fost republicat în volumul 3 x 8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii, în textul interviului fiind intercalate, în această versiune, fragmente din scrisorile primite pe adresa rubricii „Condiția femeii”, multe dintre ele ilustrând chiar constrângerile societale criticate de Mare, în special perceperea inegalității femeii ca un fapt „natural”, naturalizarea rolul reproductiv al femeii în societate și exaltarea „feminității”.ⁱⁱⁱ (AH)

*

(Revista de filozofie, nr. 3/1977: 308–315)

Progresele filozofiei marxiste contemporane se caracterizează – printre altele – și prin dezvoltarea pozițiilor teoretice cuprinse în lucrările clasice, în funcție de evoluția cunoașterii în toate ipostazele sale (științifice, artistice, filozofice) și în funcție de dezvoltarea propriu-zisă a realului.

Un exemplu grăitor al acestei dezvoltări, spectacular prin consecințele atitudinale și practic-transformatoare, îl constituie teoria determinismului și a libertății,atât în cadrul general socio-uman, cât mai cu seamă în contextul realității socialiste. Abordarea contemporană – sub influența progreselor teoriei sistemelor, a teoriei probabiliste și statistice, pe de o parte, a noilor achiziții în științele socio-umane, mai cu seamă în teoria acțiunii sociale, pe de altă parte, a permis un spor de adâncire și de nuanțare atât în înțelegerea realităților, cât și a aspectelor posibile ale acestor probleme.

Din această multitudine de aspecte, care ar merita o mai amplă analiză, ne propunem, în cele ce urmează, să atragem atenția: 1) asupra relației dintre problematica teoriei sistemelor și a teoriei determinismului socio-uman, 2) asupra problematicii libertății socio-umane în lumină primei interrelații, pentru a încheia cu 3) o sinteză a aspectelor ce decurg din primele două abordări, în lumina ideilor de creativitate și responsabilitate.

*

Dar, mai întâi, două precizări terminologice.

a) În literatura marxistă contemporană, problematica libertății este corelată din ce în ce mai insistent nu pur și simplu cu necesitatea, ci cu determinismul, evidențiindu-se importanța crescândă acordată de gândirea contemporană împletirii necesarului cu întâmplătorul,mai cu seamă în varianta probabilistă, statistică, dominantă pentru înțelegerea fenomenelor socio-umane și aceasta, în așa măsură, încât nu numai că s-a extins mult termenul de determinism statistic,dar s-a încetățenit și s-a lărgit utilizarea conceptului de cauzalitate statistică.

b) În același context de nuanțare se înfățișează și relația dintre colectivitate și individ, dintre societate și individ, ceea ce presupune de asemenea, pentru terminologia marxistă contemporană, lărgirea câmpului de dezbatere spre determinismul socio-uman și libertatea socio-umană,prin nevoia de a diferenția mai clar specificul calitativ al determinismului social și al celui individual, specific pe care denumirea de determinism social uneori îl implica, dar de cele mai multe ori îl masca.

*

1.1. În realizarea sintetică a corelației dintre teoria determinismului socio-uman și teoria sistemelor,se poate pune în evidență abordarea globală a determinismului socio-uman,deci explicarea caracterului determinat și a mecanismelor determinării din unghiul de vedere al societății ca sistem, atât sub aspectul autonomiei sale relative, cât și sub aspectul dependenței de natură, înțeleasă în două sensuri: a) ca sistem mai cuprinzător, în care sistemul social se integrează ca parte, precum și b) ca ceea ce este interiorizat în calitate de componentă biologică a ființei umane, ca zestre ereditară, ca răsunet instinctual, ca zone ale inconștientului, pe care se grefează – în ultimă analiză – tot ce reprezintă factorii specifici ai determinismului socio-uman, în primul rând ai esenței umane în evoluția sa dezirabilă, ca forță de creație și autocreație.

1.2. În relativa sa autonomie, determinismul social-global poate fi și este interpretat ca interrelație dintre nivele,începând cu factorii decisivi economici, trecând prin relațiile și instituțiile suprastructurale cu determinismul normativ specific, până la componentele spirituale ale intercondiționării umane. În acest context folosea Gramsci cu îndreptățire termenul de „bloc istoric”, iar Althusser – conceptul de „supradeterminare” sistemică și cel de „cauzalitate structurală”. Chiar dacă în Elements dʼautocritique,Althusser s-a dezis de conceptul de cauzalitate structurală, pentru originarea sa spinozistă, preferând pe cel de cauzalitate dialectică, cred că această revenire nu este în favoarea nuanțării determinismului marxist. Caracterul dialectic al relației cauzale este complex, el nu se reduce la ideea întrepătrunderii între generare și structură;or, precizarea acestui aspect nou chiar în termenul de cauzalitate structurală (aspect care, pe bună dreptate, a stârnit entuziasmul teoretic al lui Jean Piaget) unește clar generarea, producerea cu structura, mai general cu organizarea, relevând faptul că procesul generării e structurat, iar interacțiunile în sistem sunt ele însele producătoare de efecte. Importantă este aici pentru dezvoltarea determinismului socio-uman contemporan ideea acțiunii reciproce,a cauzării reciproce, aspect pe care încă Hegel îl reliefa ca fiind punctul culminant al generării, cel al schimbărilor reciproce provocate în coexistență, când fiecare element în relație concomitent acționează și suferă acțiunea.

1.3. Determinismul social global este privit, în al doilea rând, în marxismul contemporan – ca rezultantă a determinismelor parțiale, de grup (de clasă, naționale, religioase etc.), a celor individuale, exprimând situația obiectivă, precum și interesele de grup sau cele individuale, oglindind mai mult sau mai puțin adecvat starea de fapt. De aici și sublinierea realității determinismelor parțiale și a confruntării lor,prioritar antagoniste în societățile bazate pe exploatare și prioritar ne-antagoniste în societățile neexploatatoare. Și în acest sens se poate invocă – drept punct de sprijin – paralelogramul forțelor, sugerat de Engels, în primul rând ca un paralelogram al determinismelor efective, în care se originează – în esență – acțiunea grupurilor sau a indivizilor într-un anumit sens sau în altul, potrivit logicii interioare a poziției căreia îi aparțin sau pe care se situează și care își pune deseori semnificativ amprenta constrângătoare asupra comportamentului grupal sau individual.

1.4. Corelând parțialitatea determinismelor pe nivele și pe grupe, poate fi apoi luată în considerare împletirea aspectelor materiale cu cele spirituale în devenirea socială. În contextul determinărilor complexe, aici este vorba de pecetea pe care o pun diferențiat asupra indivizilor și a grupurilor sociale factorii materiali și cei spirituali (cognitivi, afectivi, voliționali) obiectivați în producția materială, în relații și norme suprastructurale, în creația spirituală, în climatul social-spiritual, din trecut și din coexistență. Este vorba, în fond, de presiunea exercitată nu numai de specificul obiectivității factorilor materiali în societate, care implică neapărat o componentă spirituală conștientă, ci de aspectele obiective ale factorilor spirituali devenite componente ale determinismului global, contribuind esențial la generarea sau influențarea mentalităților, stărilor de spirit, atitudinilor și acțiunilor transformatoare pe toate planurile realității socio-umane. Este tocmai ceea ce ontologia socială marxistă contemporană pune în evidență insistent, valorificând pe alt plan ideea hegeliană a obiectivității conștiinței sociale și pe aceea a obiectivității reciproce a conștiințelor individuale. De aici, în mod firesc, accentul pus pe determinismul complex astfel înțeles, în interpretarea marxistă a acțiunii sociale,atât în ipostaza sa materială, cât și in ipostaza sa ideală, și mai cu seamă a rezultatelor eficiente,provenind din ambele zone.

În raport cu determinismul socio-uman global se poate diferenția apoi complexitatea relațiilor provenind din subiectivizarea (interiorizarea) obiectivului și din obiectivarea (exteriorizarea) subiectivului,deci din trecerile reciproce complexe între factorii sociali obiectivi și cei subiectivi în sens de conștientizare și în sens de realizare, de manifestare a conștiinței sociale și individuale.

1.5. Se mai poate aminti în treacăt distincția planurilor, pe care se realizează determinismul socio-uman complex: planul relației dintre societate și natură, planul relațiilor intergrupale și planul activității individuale, fiecare constituind o componentă specifică importantă.

1.6. În cele din urmă, abordarea determinismului socio-uman global se pune în raport cu tipurile de determinism, ce s-au succedat progresiv in istoria umanității, evidențiind în ultimă instanță creșterea ponderii factorului conștient, atât cognitiv, valorizator, cât și prin implicarea sa în acțiuni practice, precum și creșterea complexității relațiilor dintre necesitate și întâmplare, obiectiv și subiectiv, spontan și conștient.

*

Implicarea factorului subiectiv, ca factor spiritual, ideal, conștient, cu aspecte de cunoaștere, angajare afectivă (trăire), opțiune, decizie și ca factor transformator la toate nivelele structurii socio-umane în cadrul determinismului, permite și impune – nu în ultimul rând – corelarea determinismului socio-uman cu libertatea: a) în sensul delimitării lor și b) în sensul presupunerilor reciproce, a acțiunilor lor complementare.

2.1. Abordând primul aspect, cel al delimitărilor, libertatea apare ca opoziție față de determinism, așa cum este opusă lipsa de constrângere față de constrângere, lipsa de limitare față de limitare. Libertatea ca posibilitate și realitate a alegerii,a opțiunii, a deciziei, a realizării unei năzuințe proprii, în raport cu zonele de necesitate (obligativitate), imposibilitate (interdicție), deci în raport cu limitele, cu îngrădirile provenind din contextul natural și social, se întregește cu posibilitatea și realitatea creației de autentică noutate în toate domeniile existenței umane.

În același timp, libertatea socio-umană apare ca element component firesc al determinismului socio-uman, căci, prin obiectivarea alegerii, a opțiunilor, prin includerea factorului creator de nou, pe plan cognitiv și practic atitudinal, acțiunile umane izvorând din cadrul libertății se înscriu ca elemente ale determinismului real; semnificative în coexistență, dar mai cu seamă in succesiune.

2.2. Concepută ca proces socio-individual și ca produs,ca rezultat, eliberarea și libertatea pot fi disociate – în primul rând – pe etape, pe elemente ale procesului și ale produsului.

În sensul cel mai complex, prin libertate – în marxism – se înțelege acțiunea umană eficientă, clădită pe cunoașterea adecvată a realului și a posibilului.

Dar, în această caracterizare, pot interveni detalieri de etape, de elemente,detalieri în sprijinul cărora vin progresele realizate de studiul acțiunii sociale, cu deosebire de praxiologie.

Astfel, se poate vorbi despre o primă etapă a libertății, cea realizată prin cunoaștere, căci un om care cunoaște este mai liber decât cel dominat de ignoranță (ne-cunoaștere) sau de falsă cunoaștere (de prejudecăți). Cunoașterea poate fi și trebuie să fie înțeleasă în sens larg de adecvare la real, dar totodată și în sens de mișcare în zona posibilului. În acest context, progresul științei și al filozofiei științifice înseamnă deschiderea din ce în ce mai largă nu numai spre explicarea complexă, nuanțată a realului, ci și spre predicția posibililor viitori. În acest cadru al cunoașterii, progresul întru libertate constă în recunoașterea rolului crescând al determinismului statistic, al cauzalității statistice, al prezenței factorului întâmplător în împletire cu necesarul și deci conștientizarea capacității de împlinire într-un evantai de posibilități. Cunoașterea implică deci și dezvoltarea în predicție. Totodată, la nivelul cunoașterii și al autocunoașterii, apare nu numai problema parțialității acesteia, ci și împletirea dintre adecvare și eroare,prezentă în orice proces de cunoaștere individuală și colectivă; de aici, corelația dintre posibilitățile obiective și cele subiective, nevoia de a acționa în zone de cunoaștere incertă, cu elemente de risc și, deci, cu forța de a întâmpina eșecuri.

Chiar la acest nivel, conștientizarea gradelor de dependență și a complexității dependențelor, care vin din afara noastră și din noi, dovedește un spor al forței omului și a societății, în dublu sens: al forței de a stăpâni prin cunoaștere și al forței de a înțelege limitele istoricește condiționate ale fiecăreia dintre acțiunile cognitive întreprinse.

Or, acest aspect permite apoi evidențierea unei a doua etape a procesului libertății: valorizarea, evaluarea situației reale și a celei posibile în vederea fixării scopurilor și mijloacelor – alegere transformată în decizie.

Aici intervine o restrângere a câmpului libertății, dar totodată o adâncire a lui,căci cel ce valorizează mai adecvat și alege mai adecvat, este mai liber decât cel ce valorizează mai puțin adecvat, aproximativ pe baza aceluiași bagaj cognitiv.

În procesul alegerii – care e o manifestare clară a prezenței libertății – se evidențiază – în cadrul teoriei acțiunii sociale – momentul de maximă importanță al deciziei,faza finală a alegerii, granița – dincolo de care urmează traducerea în fapt.

A treia etapă este cea a obiectivării scopurilor și mijloacelor propuse, alese colectiv sau individual. Și în această acțiune transformatoare de factori materiali sau spirituali (termenul complex de acțiune incluzând transformări materiale și spirituale) sunt grade de reușită,de unde rezultă și mai clar atât restrângerea câmpului libertății cât și adâncirea lui.

În toate etapele deci, libertatea apare ca produs parțial, constituind elemente (părți) ale temeliei pentru trecerea la etapa următoare. Opoziția la constrângere (depășirea constrângerii), prin posibilitatea alegerii, a opțiunii și prin creația de nou exprimă libertatea în două moduri. Sub primul aspect, cunoașterea determinismului real și forța provenind din acționare în cunoștință de cauză atenuează nota de impunere, de obligativitate, de constrângere efectiv existentă. Sub al doilea aspect, mișcarea în interiorul diverșilor viitori posibili oferă opțiunea în anumite limite date, în care se implică agentul cu forța lui de a crea noul în toate domeniile. Din această primă analiză a conceptului de libertate, rezultă clar: a) posibilitatea și realitatea libertății, b) caracterul parțial, incomplet al libertății, datorită caracterului parțial, incomplet al cunoașterii, al alegerii variantei de acțiune și al transformării în real, datorită împletirii adecvării cu eroarea.

Pe lângă etapele procesului de eliberare și ale rezultatului acestuia, libertatea efectivă, se poate vorbi simetric despre nivele, grade, planuri și tipuri de libertate,așa cum se cercetează nivele, grade, planuri și tipuri de determinism socio-uman.

2.3. Astfel se poate diferenția libertatea economică, politică, juridică, morală, libertatea ca stare de spirit favorabilă creației, favorabilă realizării complexe a personalității umane. În acest caz, libertatea apare ca mișcare în interiorul limitelor impuse de legile naturale și sociale, corelate cu normele de conduită socială prescrise în domeniul politic, juridic, moral și cu constrângerile spirituale,provenind din climatul spiritual dominant, din ideologia dominantă in primul rând.

2.4. Totodată, libertatea globală, rezultând din interdependența nivelelor (așa cum am văzut și în cadrul determinismului), poate fi, la rândul ei, cercetată și înțeleasă diferențiat pe grupe sociale, clase, națiuni, comunități religioase, între grupe și individ. În acest sens, putem face distincția dintre gradul diferit de libertate al grupelor sociale coexistente, în primul rând al exploatatorilor și al exploataților, atât in coexistență cât și în succesiunea orânduirilor.

2.5. În al treilea rând, se pot pune firesc în discuție și planurile pe care se realizează libertatea socio-umană: planul relației societate-natură, planul relațiilor intergrupale și planul raportului dintre individ și colectivitate.

Toate aceste etape, nivele, grade, planuri, precum și globalitatea libertății sunt supuse istoricității progresive, constând în lărgirea și adâncirea libertății în trecerea de la o orânduire socială la alta superioară.

Urmărind progresul libertății globale, ca interacțiune a aspectelor pe nivele,pe primul plan este firesc să se așeze eliberarea de servituțile materiale biologico-economice, și apoi, pe fondul lor, să se dezvăluie creșterea în importanță a libertăților politico-morale, afirmarea prioritară chiar a politicului pentru dezvoltarea personalității colective și individuale. Pe măsură ce politicul impregnează și controlează mai clar celelalte zone ale sistemului social, libertatea politică,componentă a determinismului politic, capătă o pondere din ce în ce mai mare, căci aici este concentrat momentul sau aspectul decizional-cheie, care se răsfrânge asupra destinului colectiv într-un mod mult mai accentuat decât alte domenii ale sistemului social.

2.6. Vorbind despre tipurile de libertate (implicate în tipurile de determinism socio-uman), evidențierea progresului de fond trebuie să se facă în funcție de un anumit criteriu fundamental: acest criteriu este cel al perfecționării condițiilor de muncă și de viață, al asigurării posibilităților de manifestare pentru forțele creatoare în toate domeniile, al realizării tot mai complexe a personalității individuale și colective, în lumina omenescului dezirabil.

Cum toate aspectele se împletesc in societate în variate chipuri, magistrala progresului (implicând momente sau etape de regres în toate domeniile) evidențiază deschiderile spre perfecționare existente în planurile esențiale.

Atrocitățile, violențele, crimele îndreptate împotriva colectivităților umane, împotriva individului uman, accentuarea limitărilor libertății în diferite etape istorice, reprezintă un aspect secundar (deși foarte dureros resimțit în fiecare etapă) față de zonele de deschidere spre omenescul dezirabil, zone care se dovedesc perfectibile într-o largă perspectivă istorică.

Pe măsura dezvoltării sociale spre generalizarea relațiilor socialiste, treptat pe primul plan vor trece valorile morale ale umanismului marxist, înțelese ca răspundere liberă și libertate responsabilă – în lumina învățămintelor istoriei, se impune clar concluzia că libertatea, ca produs global și ca element, a fost și a trebuit să fie în fiecare etapă cucerită, într-un sens care s-a dovedit în cele din urmă favorabil progresului colectiv și individual și pentru manifestarea cât mai complexă a personalității umane.

Pe magistralele progresului s-au impus în cele din urmă nevoile și interesele colectivităților și s-au dovedit viabile în perspectivă istorică îndelungată tocmai acțiunile care au reprezentat realizarea opțiunilor pentru idealurile de egalitate și echitate crescândă generală.

Dar, aici apare interrelația dintre determinism și libertate, sub cele două aspecte: de presupunere și de opunere, de implicare șt de opoziție. Relația este evident contradictorie, între determinismul acceptat și cel refuzat, prin implicarea conștientă a individului și a colectivității în modificarea determinismului social existent, în realizarea unei autonomii superioare a omenescului.

Iată cum, determinismul socio-uman și libertatea se exclud și se presupun într-o unitate contradictorie: unul fără celălalt nu exista, așa cum nu există constrângerea, determinarea absolută univocă și nici opțiunea sau acțiunea nelimitată, nedeterminată de nimic din afară sau din interiorul ființei umane. Pot fi puse în evidență, însă, oscilații de accentuare a factorilor constrângători și a celor de manifestare a inferiorității ca independență și inițiativă. În această oscilație, fără îndoială se poate vorbi de un progres al determinismului socio-uman, pe linia perfecționării normelor de conviețuire, de o creștere a zonelor de libertate socială și individuală ca întindere și adâncime în decursul istoriei omenirii, se poate vorbi de procesul eliberării pe diferite planuri și în ansamblu.

2.7. Este însă de semnalat că natura contradictorie a progresului pune într-o lumină adecvată și complicarea interdependențelor. Cresc deci gradele de libertate, dar cresc și gradele de dependență, apărând noi forme de dependență care solicită, la rândul lor, căutarea unor noi forme de independență relativă. Un prim aspect îl constituie lărgirea și adâncirea cunoașterii omenești, care înseamnă o confruntare tot mai largă cu zona necesității și a întâmplării. Studiind realitatea exterioară și cea interioară, omul devine mai conștient de o multitudine de dependențe individuale, interindividuale, colective.

Prin simpla sa existență, omul participă la condiționarea și generarea de situații, în mod inconștient, involuntar, fie în mod conștient, voluntar. Progresul social aduce cu sine complicarea crescândă a relației necesar-întâmplător, obiectiv-subiectiv, spontan-conștient, înțelegerea faptului că fiecare individ sau fiecare colectivitate se implică în sistem, cu propria conștiință și voință (de diferite nivele de adecvare), constituind factori dereciprocă influențare, deci izvoare de aspecte întâmplătoare sau necesare și de modificare a relației necesar-întâmplător, diferențiate după forța de înrâurire pe care acești factori o au asupra sistemului social integral.

Conștiința independenței, a nonconstrângerii progresive este dublată de conștiința dependențelor sporite ale individului și ale colectivităților, de determinismul global. Fiecare tip de organizare socio-umană, fiecare etapă își are – de aceea – propriile probleme de libertate, propriile probleme de determinare pe fondul progresului general. Desigur, în cursul istoriei omenirii, atât conștiința complexității crescânde a determinismului real, cât și cea a forței crescânde de acțiune se accentuează. Dar este de reținut faptul că se accentuează și conștiința limitării lor în două sensuri: în zona prezenței hazardului și în zona necesității, a obligativității, prin cunoașterea mai adecvată și a limitelor și a forței de acțiune. Mai puternică se dovedește ca magistrală a existenței sociale tendința de îmbunătățire, de ușurare a condițiilor materiale de viață, precum și efortul social dezirabil de perfecționare morală a colectivității și a individului, pe fondul unei echități crescânde a relațiilor interumane și a relațiilor dintre om și natură.

2.8. Progresul socio-uman presupune creșterea gradelor de libertate, iar creșterea libertății în lărgime și adâncime înseamnă – la rândul ei – surse de accelerare a progresului social global. Nu întâmplător progresul social este apreciat astăzi, tot mai frecvent, în termenii determinismului complex și ai libertății complexe, corelat cu răspunderea și responsabilitatea opțiunilor pentru idealurile de egalitate și de echitate crescîndă generală. Astfel, libertatea este încununată de corelarea ei cu responsabilitatea.

Cercetarea mai amplă a acțiunii umane în toate ipostazele sale face necesară distincția între factorii determinismului socio-natural și cei ce țin de organizarea relațiilor inter-umane prin intermediul normelor politice, juridice, morale, în privința răspunderilor umane, în sensul că problema răspunderii angajează omul în relațiile sale interumane, și numai indirect in relațiile sale cu natura.

Din câmpul mai larg al determinismului uman și al libertății umane, dezbaterea răspunderii și a responsabilității vizează intercondiționarea umană, sub aspectul influențelor reciproce exercitate de oameni în conviețuirea lor, precum și sub aspectul acțiunilor lor asupra generațiilor viitorului.

Raportul cu natura, în cazul acesta, devine în fond un aspect al relațiilor interumane. Omul, societatea se preocupă de conservarea sau transformarea rațională a naturii, din punctul de vedere al echilibrului social și al avantajelor ce decurg de aici pentru dezvoltarea armonioasă a societății, în viitor. Relațiile de colaborare și de sprijin reciproc, pe care le urmărește în tipurile contemporane de superioară raționalitate a exploatării mediului ambiant, sunt în fond relații în care omul se străduiește ca, aducând daune minime naturii și folosind propriile ei mecanisme de regenerare, să obțină optimumul din ceea ce poate obține sub aspect substanțial-energetic. Deci răspunderea în relațiile om-natură este în cele din urmă tot o răspundere socială.

În zona socialului propriu-zis, răspunderea reciprocă apare conturată ca întrepătrundere între determinism și libertate.

*

3.1. Reluând încă o dată simetric cele spuse anterior despre determinism și libertate, sub aspectul nivelelor, gradelor, planurilor și tipurilor în contextul progresului socio-uman putem din nou reliefa aceleași componente ale răspunderii colective și individuale, interpretate ca cerințe ale societății,ale diverselor grupe sociale, ale indivizilor în raporturi reciproce – ca obligații și interdicții fixate în norme și legi sociale: economice, politice, morale etc. de către membrii diferitelor orânduiri, ai diferitelor grupe sociale etc.

Răspunderea are în acest caz două aspecte, ea reprezentând, coercitiv: datoria individului sau a colectivului de a îndeplini cerințele sociale și datoria de a suporta consecințele sociale ale neîndeplinirii acestora.

3.2. Cerințele se justifică diferențiat, ținând seama de posibilitățile omului normal constituit de a le face față, iar în acest caz intră in discuție un temei interior al răspunderii, acela al responsabilității. Aspectul interior vizează posibilitățile individului uman sau ale colectivității de a îndeplini anumite cerințe sociale (căci altfel nu poate fi tras la răspundere), dar mai cu seamă vizează interiorizarea cerințelor și acceptarea lor, deci asimilarea cerințelor și transformarea lor în imbold al acțiunii proprii.

Este o variantă a corelației dintre libertatea umană colectivă și individuală și determinismul uman colectiv și individual, variantă al cărei mecanism este de cea mai mare importanță pentru înțelegerea progresului în domeniul libertății, prin modificarea tipurilor de determinism. Aici intervine aspectul de responsabilitate, de curaj și de demnitate, în opoziție cu conformismul, teama și umilința; responsabilitate, curaj și demnitate care elaborează o nouă scară valorică a răspunderilor individului și colectivului, în numele unor forme superioare de determinism și de libertate.

3.3. Libertatea nu înseamnă, așadar, numai înțelegerea și acțiunea conform determinismului realizat (o știa bine încă Hegel când diferenția între necesar, real și rațional), ci înseamnă capacitate și forță de a crea aspecte noi sociale sub raport cognitiv, prospectiv, sub raportul producerii de valori materiale și spirituale, sub aspectul înnoirilor relațiilor interumane, pe fondul permanențelor structurii umane în general.

Și dacă este adevărat că fără factorul întâmplător nu ar fi existat istorie, este cu atât mai adevărat că fără libertate înțeleasă ca forță, capacitate de creare a noului în cunoaștere și atitudine, nu ar exista istoria ca progres social. Aici creația se implică mai întâi ca element în determinismul socio-uman și, în funcție de temelia existențială, poate să-și taie drum necesar, cu semnificații sociale, poate să rămână cu pondere mică informațională și atitudinală sau poate să moară. Șanse maxime are creația social-politică mai ales atunci când ea ajunge să exprime un interes mai larg social. Astfel, un aspect important al libertății îl constituie lupta revoluționară și eroismul celor ce se sacrifică pentru o cauză înaltă. Fără selecția inițiativei spiritului revoluționar în sensul extinderii și adâncirii principiilor de echitate, nu ar fi fost posibil un progres al esenței umane dezirabile.

Iată de ce libertatea socio-umană, ca mișcare între obligativitatea și interdicția anumitor norme de conduită, de organizare socială, a însemnat întotdeauna ca proces și depășirea prin protest a normelor existente, contribuind la realizarea unui nou tip de determinism socio-uman. Opunându-se determinismului existent, ca protest la constrângerile lui și ca posibilitate de a alege o nouă ordine, o nouă matrice comportamentală, luptele de eliberare se înscriu, obiectivându-se, într-un determinism nou, care constituie cadrul – la rândul său – pentru un nou asalt al omului în vederea perfecționării stării sale de libertate.

3.4. Aici este clară corelația cu activitatea creatoare, privită din unghiul de vedere al nevoilor și al intereselor individuale, de grup și al celor general sociale. Activitatea creatoare, într-un fel componentă a determinismului socio-uman, ca manifestare a esenței umane, aduce cu sine o permanentă modificare a configurației determinismului socio-uman global. În corelație cu răspunderea și responsabilitatea (ca interiorizare a răspunderilor formulate de societate sau ca autoformulare de noi răspunderi superioare) se poate discuta realitatea libertății și trăirea, sentimentul libertății.

S-ar părea că disocierea este de prisos, întrucât realitatea libertății presupune prezența activă a conștiinței umane pe etape: cognitivă, volițională, transformatoare. Și, totuși, problema se pune, căci istoria omenirii arată că între libertatea efectivă și sentimentul libertății pot interveni relații complexe, de la neconcordanță extremă la concordanță maximă.

Existența unor drepturi globale sau pe sectoare poate uneori să nu fie conștientizată clar, decât atunci când aceste libertăți (drepturi) se transformă în interdicții sau obligații, deci când dispar total sau parțial în sistemul dat de referință. Instituirea constrângerii face retrospectiv să se poată măsura zonele anterioare de exercitare a libertății. Este ca și în cazul stărilor de sănătate și al celor de boală. Pierderea sănătății arată intervenția unor îngrădiri, deci pierderea libertății de acțiune în domeniile respective. Dar și invers, poate exista iluzia libertății, care să nu aibă acoperire în realitate, așa cum bine știm astăzi din experiența psihologiei sociale a manipulării conștiințelor, cu diferite procedee.

*

4.1. Vorbind despre o ierarhizare a determinismelor și a libertăților, constatăm că – pentru zilele noastre – socialismul realizează un tip superior de determinism global și o libertate de tip superior. În ascensiunea istorică a libertății socio-umane, punctul cel mai înalt prin cele realizate îl reprezintă societatea socialistă, cu toate limitele și zonele întunecate proprii, iar prin cele proiectate – idealul cutezător înaripat al societății comuniste.

4.2. Engels aprecia atât de mult schimbarea calitativă intervenită în determinismul social prin revoluția socialistă, încât o considera un salt din domeniul necesității oarbe în cel al libertății. Formula trebuie înțeleasă însă mai nuanțat, căci și anterior socialismului se poate vorbi despre anumite nivele, grade și tipuri de libertate socială și individuală, de o oarecare conștientizare a determinismului existent și de o anumită implicare responsabil-transformatoare a acestor determinisme.

Dar tot așa cum epocile anterioare revoluției socialiste nu pot fi considerate integral epoci ale necesității oarbe, necunoscute, nici victoria socialismului nu poate fi socotită ca o instaurare a libertății, a necesității integral conștientizate și a acțiunii total eficiente, deci ca imperiu al libertății depline. Prin forța împrejurărilor, și în socialism libertatea ca proces și ca produs rămâne parțială, deși evident incomparabil mai extinsă și mai adâncită decât în epocile anterioare.

4.3. În ce sens poate fi menținută formula engelsiană? Considerăm că putem vorbi întemeiat despre o schimbare (tăietură) accentuată prin realizarea condițiilor pentru eliberarea tuturor, deci a fiecăruia de spectrul și tarele exploatării, prin realizarea condițiilor pentru manifestarea cât mai autentică a posibilităților existente în personalitatea fiecărui membru al societății. Până la înlăturarea exploatării, omenirea nu a atins limita inferioară a umanismului autentic înțeles ca responsabilitate liberă și libertate responsabilă, înțeles ca relație de maximă adecvare între interesele individuale, cele grupale și cele societale. Din această perspectivă, întreaga istorie a omenirii până la realizarea planetară a civilizației comuniste ar reprezenta eforturi de convertire tot mai accentuată a componentelor biologic-instinctuale și a celor social-concurențiale în relații de sprijin reciproc, stimă și demnitate; în acest sens, conceptul de civilizație autentică ar rămâne întemeiat numai pentru societatea comunistă, prin realizarea structurilor colective și individuale superioare, specifice principiilor comuniste de muncă și de viață.

4.4. Mai mult decât atât. Dacă revoluția socialistă a permis realizarea fiecăruia prin realizarea tuturor, construcția desfășurată a socialismului și năzuința spre instaurarea principiilor comuniste va însemna modificarea accentelor, în sensul asigurării mai rapide a progresului tuturor, prin grija acordată progresului individual. Fără îndoială, în măsura în care se mențin limitele obiective și unele mentalități moștenite din trecut, va trebui să acționeze vreme îndelungată încă principiul retribuției după cantitatea, calitatea și valoarea socială a muncii, principiul subordonării intereselor individuale față de interesele colectivității.

Pe măsură, însă, ce se va crea baza obiectivă a omogenizării sociale deziderabile prin apropierea condițiilor de viață între sat și oraș, a condițiilor de retribuție a diferitelor activități socialmente necesare și utile, vor exista condiții tot mai propice pentru interiorizarea obligațiilor de esență, provenind din principiile de organizare a societății socialiste: se va micșora decalajul între interesul societal, grupal și cel individual, în așa fel încât interesele vor fi complementare.

Societatea viitorului, la edificarea căreia contribuim astăzi, va stimula mai eficient forța de creație și responsabilitate individuală, reușind să realizeze o corelare generală a drepturilor și a datoriilor în formula mobilizatoare a răspunderii libere și a libertății responsabile.

Note:

ⁱ Călina Mare, Prelegeri de materialism dialectic pentru uzul studenților (Cluj-Napoca: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, 1980); Călina Mare, Materialism dialectic (București: Editura Didactică și Pedagogică, 1982).

ⁱⁱ „Prin urmare, curajul…,” Contemporanul nr. 46 (1973): 8. Conversație cu Cornelia Pinnell, 19 mai 2023.

ⁱⁱⁱ „Simultan”, în Ecaterina Oproiu, 3 x 8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii (București: Editura Eminescu, 1975), 181–222. 

Bibliografie selectivă

a studiilor autohtone recente care au constituit puncte de reper în realizarea acestui articol

1. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism,București, Editura politică, 1975.

2. Acțiune socială, norme și responsabilitate (Dezbatere) în „Revista de filozofie”, nr. 6/1976.

3. I. Aluaș și N. Kallos, Marx și determinismul social,în Marxismul și contemporaneitatea, București, Editura politică, 1968.

4. Ion Florea, Unitatea dialectică dintre libertatea socială, națională și individuală,în „Revista de filozofie”, nr. 2/1975.

5. Mihai Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale, București, Edititura științifică și enciclopedică, 1976.

6. Radu Florian, Trăsăturile generale ale teoriei marxiste a determinismului social,în „Revista de filozofie”, nr. 4/1976.

7. Ludwig Grunberg, Axiologia și condiția umană,București, Editura politică, 1972.

8. Individul și responsabilitatea socială (grupaj tematic), în „Revista de filozofie”, nr. 2/1975.

9. Аchim Mihu, Wright Mills și marxismul,București, Editura politică, 1976.

10. Ion Tudosescu, Structura acțiunii sociale,București, Editura politică, 1972.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 96-101]