Textul lui Gáll Ernő (1917-2000) tratează problema națiunii și naționalității (minorităților etnice) ca subiect de reflecție marxistă. Gáll reconstruiește o filieră de gândire clasică marxistă dar în același timp își racordează analiza și la literatura contemporană în probleme rasiale, postcoloniale și ale minorităților naționale. De asemenea, trece în revistă elemente cheie din filonul de reflecție locală – atât românească cât și maghiară – și din practica politică în problema națiunii începând din secolul XVIII. Gáll susține faptul că situația „naționalităților” poate fi rezolvată la nivel intern prin garantarea drepturilor egale, respectarea demnității individuale și colective și protejarea surselor de autodefinire a identității naționale, în special limba. El își va revizui această poziție de-a lungul anilor ʼ80, când problema minorităților naționale se acutizează în România, argumentând în schimb pentru necesitatea unui mecanism transnațional de garantare a drepturilor minorităților (pe linia Acordurilor de la Helsinki).ⁱ După cum rememorează în „Bilanț provizoriu”, textul autobiografic care încheie volumul Dimensiunile conviețuirii (1978), parcursul intelectual și politic al lui Gáll este marcat de activitatea în mișcarea antifascistă din Oradea natală, de mediul universitar clujean (având în comun multe dintre sursele intelectuale evocate și de Tudor Bugnariu), de participarea la MADOSZ (Magyar Dolgozók Országos Szövetsége, Uniunea Muncitorilor Maghiari din România) în perioada interbelică și de experiența de supraviețuitor al lagărului de concentrare de la Buchenwald. În „Bilanț provizoriu” Gáll dezvoltă o atitudine autocritică și în același timp realistă a pozițiilor sale intelectuale, în special a intransigenței ideologice din perioada stalinistă (1947-1957), înțelese în contextul lor biografic, politic și de orizont de cunoaștere. Gáll, pentru care autocritica marxistă permanentă reprezintă o sursă a „autonomiei lăuntrice”, rămâne unul dintre puținii intelectualii care au reflectat deschis de pe poziții marxiste asupra propriilor convingeri încă din timpul perioadei comuniste. (AH)

*

(Din volumul Dimensiunile conviețuirii, trad. Francisc Pap (București: Kriterion, 1978), 200-230. În limba maghiară: Gáll Ernő, „Az etnicitás egyetemessége,” Korunk Évkönyv (1979): 39-52.)

O tendință caracteristică a evoluției contemporane o constituie amplificarea la proporții mondiale a problemei naționale și a naționalității. Dacă problemele cruciale ale omenirii care înaintează cu pași repezi spre finele acestui veac dobândesc un caracter din ce în ce mai mult planetar, la categoria analizată de fenomene acest proces se manifestă, de bună seamă, prin faptul că în prezent nu mai există nici un continent și aproape nici o zonă exceptate de la apariția sa.

Dat fiind că însăși orientarea în cauză se manifestă pe multiple planuri, în cele ce urmează, vom căuta să o surprindem și noi la mai multe nivele.

Să trecem în revistă, mai întâi, cotiturile care au avut loc în viața social-politică. Vom urmări factorii – determinați de evoluția istorică – ce stau la baza „renașterii problemei naționalităților” înregistrată în ultima jumătate de veac. Revoluția din Octombrie și apoi victoria asupra fascismului au dat un imbold fără seamăn luptei de eliberare a popoarelor în toată lumea. Prăbușirea sistemului colonial, succesele înregistrate – în ciuda opririlor și contradicțiilor ivite – de forțele democrației și socialismului au declanșat un proces ireversibil de prefaceri, au stimulat pasionate eforturi de găsire a identității naționale, respectiv a naționalității, impulsionând puternic creșterea valorii independenței și suveranității. Se mai observă apoi o îmbinare specifică a tendinței moderne de autogestiune cu cea, mai tradițională, de autodeterminare, care – în pofida diferitelor manifestări ale „colonialismului intern”, „imperialismului lingvistic”, precum și ale exproprierii economice și culturale – a potențat în mod deosebit atât prezervarea culturilor în limba maternă, cât și eforturile îndreptate spre făurirea unui cadru de viață națională independentă.

În situația creată după cel de al doilea război mondial și în frontierele statornicite prin tratatele de pace, respectiv formate în urma lichidării colonialismului, trăsături noi se manifestă în starea și atitudinea unor minorități naționale; pe lângă aceasta însă s-au ivit – în mod inopinat – anumite mișcări ce promovează păstrarea și reînvierea unor limbi și culturi aflate pe cale de dispariție. Fără îndoială că acest proces, sumă a unor curente deosebit de complexe și contradictorii, nu poate fi separat de modificările epocale care au avut loc în domeniul forțelor de producție și al relațiilor productive-sociale. El nu poate fi izolat de înnoirea cu adevărat revoluționară a științei și tehnicii. În adâncurile problemei minoritar-naționale – de o semnificație mondială – acționează și consecințele industrializării moderne, ale urbanizării și comunicării.

Transformările care au avut loc în structurile de la cele mai diverse nivele trebuiau în mod necesar să se reflecte și în domeniul cunoașterii. Acest fapt poate fi urmărit în laboratoarele științelor sociale. De exemplu, știm de mult, din istoria marxismului, că Marx și Engels erau preocupați mai cu seamă de lupta pentru libertate a irlandezilor, polonezilor și maghiarilor, respectiv a popoarelor participante la revoluțiile din 1848 și nici interesul partidelor și teoreticienilor Internaționalei a II-a nu a depășit aceste limite. În schimb, lui Lenin i se datorează faptul că, în multe privințe, atât cercetările, cât și activitatea revoluționară au trecut dincolo de bornele tradiționale ale așa numitelor națiuni și naționalități civilizate, direcționându-se spre masele populare afro-asiatice.

Cât privește cercetarea științifică extramarxistă (adeseori însă influențată de marxism), rămânând la criteriul geografico-cronologic, pot fi considerate ca deosebit de interesante investigațiile îndreptate în ultimul deceniu spre analiza, pe de o parte, a „națiunilor interzise” din Europa de apus, pe de alta, a grupurilor etnice americane, a situației și mișcărilor populației de culoare. De obicei, această specializare tot mai profundă și activitatea desfășurată în registrele unei colaborări interdisciplinare din ce în ce mai largi nu ignoră nici cerința unor aplicări pe plan social-politic. Investigațiile fenomenului mondial încep să fie coordonate tot la nivel mondial. Această cercetare – de acum intercontinentală – a beneficiat de noi impulsuri prin transpunerea în viață a acordurilor, hotărârilor și programelor elaborate în diferite organisme, instituții ale O.N.U. Consfătuiri internaționale, sesiuni științifice și publicații asigură un flux intens al informațiilor și concepțiilor, sistematizarea dialogurilor îndreptate spre lichidarea prejudecăților – atât de persistente în acest domeniu.

Sub egida O.N.U. s-a întrunit în vara anului 1974, în localitatea Ohrid din Iugoslavia, primul seminar internațional dedicat schimbului liber de păreri despre situația minorităților naționale, etnice și de altă natură. Această consfătuire pentru protecția minorităților a fost precedată de cea convocată în 1965 la Ljubljana, și ea sub forma unui seminar internațional. Aici, la ordinea zilei se aflase analiza societăților multinaționale, însă – în mod firesc – s-a discutat mult și despre minorități. În rândul problemelor dezbătute la Ohrid au figurat protecția statală a drepturilor umane ale minorităților, statutul juridic al minorităților, garantarea drepturilor lor cetățenești, politice, economice, sociale și culturale, colaborarea pe plan regional și mondial pentru apărarea drepturilor minoritare.

Consfătuirea, la care au participat reprezentanți ai 27 de state a avut un caracter mai mult informativ, urmărind în primul rând expunerea și confruntarea de opinii. Succesul lucrărilor demonstrează, pe de o parte, că problemele puse în discuție se bucură de mare atenție în sânul opiniei publice mondiale, iar pe de alta, că se creează condițiile necesare dezbaterilor nepărtinitoare pe plan internațional.

Atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, rapoartele prezentate și discuțiile, documentele de lucru conțineau numeroase teze și propuneri de mare interes și – ceea ce ne preocupă acum cu deosebire – propuneau teme, ipoteze demne de luat în considerare în vederea continuării cercetărilor. Hotărârea adoptată la sfârșitul consfătuirii proclamă – printre altele – „necesitatea de a se continua cu maximă intensitate studierea și cercetarea problemelor legate de respectarea și apărarea drepturilor minoritare. O.N.U. și instituțiile specializate, cât și guvernele și organizațiile trebuie să acorde sprijin cercetărilor legate de această problemă. Organizarea, în viitor, a unor asemenea seminarii ar prezenta un interes deosebit.”

Nu încape îndoială că ceea ce se relevă în aceste recomandări este creșterea ponderii problemei, intensificarea interesului, elemente ilustrate și de creșterea numărului acordurilor internaționale referitoare la drepturile și protecția minorităților. Nu poate rămâne neobservată nici influența unor evenimente cum sunt lupta populației de culoare din Africa de sud și Rhodesia împotriva regimului de apartheid, restabilirea autonomiei populației catalane și basce, agravarea continuă a problemei irlandeze.

În sfârșit, cert este că inițiativele și măsurile stabilite în rezoluții sunt pătrunse de o nouă convingere, și anume că protecția drepturilor minoritare, ale naționalităților contribuie nu numai la respectarea drepturilor universal umane, ci este indispensabilă și pentru apărarea păcii în lume. Ea își aduce contribuția la consolidarea prieteniei și colaborării între state și popoare, ceea ce constituie, nu în ultimul rând, menirea pe care o au înseși naționalitățile, în funcția lor de promovare a înțelegerii și apropierii reciproce.

Aidoma tuturor fenomenelor de anvergură mondială, problema naționalităților și minorităților prezintă nenumărate manifestări concrete, exprimând caracteristicile istorice, economice, politice, culturale și demografice ale diferitelor continente, zone și țări. Această mare varietate duce la o (posibilă și recomandabilă) multitudine a metodelor aplicate în analiză, ceea ce, în sine, este deja incompatibil cu orice fel de pretenții monopoliste.

O atare amplitudine a problemei reclamă modalități de abordare conforme cu spiritul contemporan, procedee și tehnici de cercetare adecvate observării fenomenelor noi. Acestea, la rândul lor, pun problema stringentă a controlului critic al cadrului teoretic-metodologic deja format.

În domeniul marxismului, semnificația celor de mai sus este că în realitate nu putem vorbi despre o teorie sistematizată, organic elaborată, a problemei națiunii și naționalității. Astfel, retrospectiva trebuie să aibă în vedere tezele formulate de diferiți autori în diverse momente istorice. Confruntarea acestor păreri mai vechi cu faptele realității de azi și cu tendințele actuale ale dezvoltării are loc în plină dispută vehementă, declanșată din nou în jurul și înlăuntrul marxismului. Inevitabilul „aggiornamento” trebuie și aici să pornească de la ideea că nici o teorie nu se poate sustrage criticii propriei sale practici – o relație critică ce-și va exercita influența asupra teoriei însăși.

În felul acesta, conceperea dialectică a relației între teorie și practică, între ideal și realitate, poate să devină un factor deschizător de noi perspective. Interpretarea pătrunsă de respectul necondiționat al faptelor – depășindu-se schematismul opiniilor și al aplicării practice – poate transforma frământările ideologice existente în „criză pozitivă”, deschizătoare de noi perspective.

O contribuție la îndeplinirea sarcinilor expuse o aduc cercetările care – în contextul istoriei marxismului – recurg, la nivel contemporan, dar fără anacronisme, la ideile, respectiv pozițiile social-politice, expuse de Marx și Engels, ca și de discipolii lor, despre problema națiunii și a naționalităților. Aici deci tendința explicitată în formula „înapoi la Marx” are prin excelență mai multe sensuri. Pe de o parte, ea caută să potențeze constatările valabile, efectuînd o interpretare selectivă a moștenirii; pe de altă parte, îndeamnă la eliminarea unor judecăți învechite sau chiar eronate din clipa elaborării. Aceste retrospective¹ ne amintesc pe bună dreptate că la Marx și Engels, într-o anumită măsură și la Lenin, opiniile legate de problema națiunii și naționalității fuseseră formulate – desigur, satisfăcându-se și cerințele tactice date –, foarte adesea, în legătură cu evenimente istorice concrete, cu mișcarea muncitorească, în general cu revoluțiile europene. Declarațiile publicate sporadic, în cele mai multe cazuri în articole de gazetă și scrisori ocazionale, nu prea puteau suplini, firește, expunerile cuprinzătoare, teoretice. O seamă de dificultăți ridică și inconsecvențele și deosebirile de terminologie, care se vor fi putut datora și eventualelor diferențe de opinii între Marx și Engels, sesizabile în mai multe privințe.

Cu toate acestea, nici măcar cea mai radicală exegeză spirituală nu poate pune la îndoială faptul că textele marxiste clasice referitoare la problema națiunii și a naționalității conțin teze, puncte de vedere definitorii și în ce privește fenomenul contemporan, pe plan mondial.

Astfel, și în prezent este la fel de valabilă conceperea problemei națiunii și a naționalității în cadrul coordonatelor progresului social, ca parte integrantă a transformării general democratice și socialiste. De asemenea, nu este perimată ideea că mișcările naționale și ale naționalităților sunt aliate virtuale sau reale ale revoluției. Lupta grupurilor etnice oprimate poate sluji și în prezent ca o scânteie declanșatoare de bătălii pentru transformări sociale radicale. Concluziile de însemnătate cardinală în problema irlandeză au rămas și ele actuale; nici azi, nu poate fi liber un popor care asuprește alt popor. O experiență de un veac și jumătate demonstrează în mod convingător că, pe de o parte, aparatul de dominație destinat asupririi altor popoare poate fi îndreptat, mai curând sau mai târziu, împotriva „poporului dominant”; în schimb, pe de altă parte, lupta împotriva asupririi naționale și a naționalităților poate să abată atenția poporului respectiv de la problemele și sarcinile sociale generale. Fenomenul semnalat de Marx și Engels după Comuna din Paris și analizat apoi de Kautsky își găsește și el împlinirea în zilele noastre. Dezvoltarea mișcării muncitorești, lupta dusă pentru socialism, se desfășoară într-un cadru național, am zice că se înveșmântează în culori naționale. De aici, puternica tendință pe care o constatăm în prezent, de armonizare a dezideratelor de autonomie, independență și suveranitate cu cerința colaborării și solidarității internaționale.

Viziunea perspectivică a lui Marx și Engels, tratarea problemei națiunii și naționalității în contextul schimbărilor structurale determinate de dezvoltarea capitalismului, în cadrul marilor formațiuni statale centralizate, corespunde unei anumite tendințe istorice. Recunoașterea acestei tendințe însă nu putea să motiveze o concepție care să lege, aproape automat, soluționarea problemei națiunii și naționalității – având doar rol subordonat, în această concepție – de transformările economico-sociale. Istoria nu a adeverit nici ideea că, dacă – în cursul (procesului menționat – așa-numitele națiuni „viabile”, „istorice” vor înfrânge orice fel de piedici ivite în calea lor, în schimb cele care ar fi oricum „lipsite de istorie” sunt sortite pieirii. Se știe azi, îndeobște, cât de greșit s-a dovedit a fi verdictul lui Engels despre dispariția probabilă, ba chiar dezirabilă, a popoarelor „barbare”, mai mult, „contrarevoluționare”, incapabile să-și făurească o istorie, un stat.

Aceste previziuni trebuie puse pe seama opticii lui Marx și Engels centrate în jurul Occidentului. Ei luau în considerare numai tipul vest-european de formare a națiunii. Pentru ei, logic era numai procesul care urma schema stat-limbă-națiune, iar modelul est-european, al succesiunii limbă-națiune-stat, nu-l considerau posibil pe vremea aceea².

Dintre discipolii lor, Karl Kautsky este deja mai versat în mediul realităților Europei răsăritene. Deși a căutat să tragă și consecințele inevitabile pe care le comporta această situație în mișcarea muncitorească, strădaniile sale n-au modificat – în fond – dezinteresul față de întreaga problematică. Lui Otto Bauer îi revine însă meritul de a fi văzut cel mai clar – în cadrul grupului austro-marxist, de altfel receptiv la această problemă – ponderea crescândă a specificului național și al naționalității (sau, cu termenul uzitat în prezent, a identității națiunii și naționalității). Deși concepția sa este discutabilă sub mai multe aspecte, trebuie recunoscut că Bauer nu a acceptat concepția încetățenită în cercurile ortodoxe după care dispariția legic necesară a deosebirilor naționale și între naționalități va avea loc în viitorul apropiat.

Fără îndoială, Lenin a dezvoltat mai departe interpretarea marxistă a problemei națiunii și naționalității. Construcția teoretică de valabilitate strategică care ține seama de tendințele apărute pe solul sistemului capitalist modern – promovând pe de o parte marile integrări, pe de alta crearea statelor naționale de sine stătătoare –, ca și de criza imperialismului și, de asemenea, de trezirea la viață a popoarelor Orientului, a sutelor de milioane de oameni din India și China, dovedește de fapt că el și-a dat seama de apariția și evoluția acestei probleme, astăzi de vitală însemnătate la scară mondială. După cum arăta Lenin, mișcările de eliberare națională din țările oprimate ascund mari energii revoluționare, posibilități ce trebuie exploatate în lupta dusă împotriva adversarului comun. Clasa muncitoare poate închega alianță cu popoarele și naționalitățile asuprite, alianță care – în perspectiva trecerii la revoluția socialistă – creează condiții propice împlinirii revoluției burghezo-democratice.

Se poate considera că principalul rezultat al investigației leniniste este înainte de toate preconizarea soluționării politice a problemei prin acordarea dreptului la autodeterminare, prin recunoașterea dreptului națiunilor de a se despărți și de a-și făuri o viață statală de sine stătătoare. Această teză, precum și aplicarea ei cu asigurarea priorității intereselor revoluției, respectiv ale situației de după revoluție, constituia pentru el garanția închegării în viitor a unei colaborări internaționale mai largi, bazate pe încrederea reciprocă a popoarelor.

Chiar dacă o autorevizuire ce valorifică experiența contemporană nu poate evita – sub semnul confruntării idealurilor cu realitățile – reconsiderarea anumitor concluzii principiale și organizatorice ale polemicii leniniste cu organizațiile socialiste de colorit național ale Rusiei țariste, cert este că distincția pe care Lenin o face între naționalismul poporului asupritor și al celui asuprit constituie un element valabil al moștenirii ideologice lăsate de el posterității.

O retrospectivă critică, devenită indispensabilă, nu trebuie să ignore – firește – nici opiniile unor autori marxiști renumiți care s-au ocupat de problema națiunii și naționalității, cum sunt Roza Luxemburg, Anton Pannekoek, Karl Renner, Stalin și alții.

Faptele îndărătnice, fenomenele noi au declanșat și revizuirea unor concepții încetățenite în cercetările nemarxiste. De exemplu, generalizarea teoretică a renașterii etnice universale a avut mult de câștigat datorită ideii relevate de sociologia americană contemporană, după care „Melting-pot-ul se caracterizează prin faptul că nu a funcționat.” Cei doi autori ai tezei (Nathan Glazer și Daniel P. Moynihan) sugerau, prin cele de mai sus, ideea că acel creuzet care, după părerea a numeroși sociologi liberali, contopește într-o națiune omogenă trăsăturile specifice și cultura imigranților americani, de fapt nu a corespuns așteptărilor, sau, mai precis, că produsul finit al acțiunii sale nu este tocmai de calitatea descrisă de teoreticieni.

Celor doi sociologi le incumbă lichidarea opiniei tradiționale despre forța asimilatoare irezistibilă ce ar rezida în american way of life, aceasta ca o calitate a ei remarcabilă. Atare părere fusese pronunțată încă în prima perioadă de după câștigarea independenței americane. În 1782, Jean de Crèvecoeur atribuia de-a dreptul dumnezeirii apariția națiunii care vorbește aceeași limbă, are o credință unitară, profesează aceleași principii de guvernământ, se supune unor obiceiuri și unei morale unitare. Această constatare naivă s-a transformat, într-o formă modernizată, în una din opțiunile ce au marcat două secole de-a rândul direcția de formare, respectiv de dezvoltare a națiunii americane. Cea dintâi variantă a fost aceea a conformismului anglosaxon, exprimând exigențele WASP-ului (White Anglo-Saxon Protestants), deci a clasei dominante anglo-saxone formate din albi de confesiune protestantă, și anume, ca imigranții, „minoritarii”, să se asimileze modelului unic reprezentat de ei. Cea de a doua alternativă a oferit-o tocmai teoria „creuzetului”. Deși protagoniștii acesteia acceptau impulsurile de proveniență străină, pretindeau ca ele să se absoarbă în ultima instanță în scopul culturii reprezentante de WASP, sau, măcar, să se integreze în această cultură. În sfârșit, cea de a treia orientare o regăsim în pluralismul cultural, apărut sub influența mișcărilor etnico-minoritare din prezent³.

Analizând, la începutul deceniului al șaptelea, compoziția rasial-etnică a New-York-ului, Glazer și Moynihan au fost nevoiți să tragă concluzia că, în opoziție cu anumite păreri încetățenite, apartenența etnică joacă un rol deosebit de important și chiar crescând în viața marii metropole. La New York și – mutatis mutandis – pretutindeni unde există situații asemănătoare, uniformizarea cu tendințe de lichidare a identității națiunii, a naționalității, sau a celei rasiale, în ultimă instanță, a eșuat⁴.

De fapt, ce s-a petrecut aici?

Bogata literatură sociologică referitoare la situația minorităților rasiale și etnice din Statele Unite a remarcat, pe baza unei stufoase cazuistici, că în interiorul națiunii americane, născute nu prin contopire, ci prin suprapunerea unor straturi diferitele minorități și-au păstrat substanța, fenomen care se datorează – printre altele – politicii ce exprimă interesele claselor dominante. Politica de menținere a maselor de imigranți într-un statut dependent, de nivel coborât, a provocat, la rândul ei (ca reacție a așa-numitelor „popoare de clasă”), un etnocentrism al minorităților. În felul acesta, optimismul sociologilor liberali nu s-a dovedit a fi justificat. Creșterea nivelului de trai al imigranților nu a fost urmată de o asimilare a lor necondiționată în societatea WASP. Cercetătorii care, referindu-se la inevitabilitatea asimilării totale, au considerat lipsită de importanță studierea minorităților, s-au înșelat profund în privința aspectelor esențiale ale problemei. Ei nu au, observat, nu puteau ori poate nu voiau să recunoască faptul că, pe lângă revendicările economice, crește neîncetat și forța de tensiune a problemelor culturale. Minoritățile americane nu mai sunt satisfăcute de cucerirea egalității economice. Egalitatea culturală, apărută ca reacție la așa-numita „criminalitate culturală”, adică politica de lichidare a culturii unui popor, este o cerință a păstrării identității etnice și a naționalității.

Până când politica WASP cunoștea două alternative tradiționale pentru grupurile etnice, și anume asimilarea, respectiv existența periferică, unele minorități au opus asimilării doar o slabă rezistență. Încă nu se manifesta în mod univoc voința lor de a-și cultiva și realiza trăsăturile caracteristice. Cotitura a intervenit, în esență, după cel de al doilea război mondial, odată cu prăbușirea sistemului colonial, sub impulsul nașterii celei de a treia lumi. Războiul din Vietnam a exercitat o influență hotărâtoare asupra procesului numit astăzi, și în publicațiile cu caracter oficial, „revoluție etnică”. În radicalizarea mișcărilor populației de culoare (Black Power, Black Panthers) s-a manifestat o nouă atitudine, aceea a „solidarității dincolo de frontiere”, o identificare cu lumea a treia. Dar și efectul conflictelor etnice declanșate în lumea a treia (Biafra, Bangladesh, Somalia etc.) venea în sprijinul tendinței deja existente⁵.

Deși, de-a lungul anilor, unii dintre factorii declanșatori ai cotiturii au dispărut, ori au slăbit în intensitate, Glazer și Moynihan s-au putut convinge, în cursul pregătirii celei de a doua ediții a cărții, că, la un deceniu după cele constatate, diagnosticul lor a rămas neschimbat valabil. La finele deceniului al șaptelea, în New York și în alte părți nu s-a diminuat deloc însemnătatea și atracția ce o exercita identitatea etnică. În prefața ediției a doua – pe baza unor cercetări noi – autorii au reconfirmat faptul că, deși cei care aparțin unui grup etnic de imigranți preiau noua formă de viață, se acomodează împrejurărilor neobișnuite și, ca urmare, suferă însemnate restructurări față de cei rămași în vechea țară, ei rămân împreună și în noul mediu, ca un grup specific, în anumite privințe, distinct de ceilalți. Grupurile etnice (tocmai prin asigurarea comunității lor) se dovedesc pe de o parte surse ale unor trăiri emotive la care membrii lor ajunși sub presiunea înstrăinătoare a civilizației industriale moderne nu pot, nu vor să renunțe, dar pe de altă parte nici anumite elemente ale structurii sociale formate și devenite dominante în Statele Unite nu îngăduie o asimilare totală.

Generalizând propria lor experiență și observațiile făcute de alți cercetători, Glazer și Moynihan au formulat – cu caracter condiționat – câteva teze. După părerea lor, în rândul factorilor autocunoașterii elementul de identitate etnică a devenit preponderent față de identitatea profesională, respectiv socială și religioasă, care avuseseră înainte o însemnătate hotărâtoare. În evoluția acestui proces, scade rolul evenimentelor și imboldurilor exterioare, internaționale, în schimb crește cel al factorilor interni⁶.

Atât ipotezele de lucru menționate, cât și problemele rămase de mult în suspensie stau mărturie pentru faptul că Statele Unite, cu rolul lor de putere mondială și deosebit de variata compoziție rasial-etnică și, de asemenea, cu nu mai puțin complexele conflicte de această natură, oferă posibilități fără seamăn studierii concentrate a problemei naționalităților, respectiv minorităților. Oamenii de știință care, ocupându-se în trecut de acest complex de fenomene, fundamentaseră „sociologia raporturilor rasiale” se întemeiau și ei în bună măsură pe cercetările referitoare la realitățile americane⁷. Studiile lor au fost cele care au dus la analiza în spiritul vremii noastre a prejudecăților, a stereotipiilor, la măsurarea distanței sociale (scara Bogardus), la recunoașterea rolului urbanizării în contextul discutat etc. Lucrarea, apărută cu doi ani în urmă, a lui E. K. Francis⁸, arată la rândul ei că, după numeroasele anchete concrete, în domeniul sociologiei raporturilor etnice s-au maturizat și condițiile generalizărilor teoretice.

În rezoluția adoptată de seminarul ținut la Ohrid, se subliniază necesitatea continuării cercetărilor în domeniul problemei naționalităților și minorităților, atribuind o importanță deosebită clarificării noțiunii de minoritate. De altfel, din anul 1971 se întreprind studii în acest scop, dar abia acum s-a evidențiat reala însemnătate a obiectivului propus. Dezvăluind numeroase forme de manifestare a acestei probleme de extremă complexitate, seminarul a atras atenția asupra necesității elaborării neîntârziate a unui sistem elastic de noțiuni care să asigure desfășurarea cercetării. De aici urmează tendința de a sistematiza într-un anume fel definițiile aflate deja în uz și de a aborda cu ajutorul a diferite clasificări acest fenomen.

Desigur, participanții erau conștienți de relativitatea pe care întotdeauna o are valoarea euristică a definițiilor, știut fiind cât este de dificil a înghesui în categorii precise întreaga complexitate a vieții. În schimb, era tot atât de necesar ca ei să-și limpezească rostul eforturilor lor, căci utilizarea de noțiuni cât de cât adecvate constituie o condiție esențială și o garanție a bunelor rezultate și în domeniul practicii. În acest sens, apreciem lucrarea lui Kővágó László, în care autorul caută să contureze tocmai noțiunile de naționalitate și minoritate, genurile și tipurile de minoritate⁹. El procedează mai întâi la o retrospectivă istorică asupra înțelesurilor atribuite noțiunii de „naționalitate” în limba maghiară, colaționându-le cu sensurile date cuvântului în alte limbi și expunând definițiile date de diferiți autori marxiști. În legătură cu noțiunea de minoritate, prezintă vechea terminologie a Ligii Națiunilor, precum și practica respectivă obișnuită în dreptul internațional.

O trecere în revistă a opiniilor, a paragrafelor în care se descriu și se clasifică genurile și tipurile de minoritate comportă și ea un element de nesiguranță. Dar caleidoscopul definițiilor și criteriilor enumerate reflectă, pe de o parte, menționata multitudine a fețelor realității, pe de alta, acea zbatere plină de contradicții inseparabilă de tendința cunoașterii umane de a ajunge la esență. Independent însă de asemenea considerente de ordin gnoseologic, nu este greu să ne dăm seama că strădaniile de a crea tipologii cât mai adecvate țintesc în ultimă instanță tot spre instituirea unei protecții cât mai eficiente a minorităților, spre fundamentarea corespunzătoare a politicii față de naționalități.

Interesul nostru se îndreaptă mai ales spre definițiile care pot fi considerate valabile pentru zona Europei de sud-est. Așa este, de exemplu, noțiunea de minoritate națională desemnând acea parte a unei națiuni cu stat propriu, care trăiește în altă țară. Documentul intitulat Définition et classification des minorités, elaborat încă în decembrie 1949 de subcomisia O.N.U. pentru protecția minorităților, deși ignoră indispensabilele criterii de clasă, constituie și el un util punct de reper teoretic și practic, prin criteriile bine puse la punct pe care le înșiruie (număr; amplasament; așezare; cetățenie; caracterul național al statului; originea naționalității și relația sa cu statul; împrejurările în care minoritatea a ajuns în cadrele statului respectiv; dacă minoritatea aparține în întregime sau numai în parte supremației acelui stat; caracterul aspirațiilor naționalității-minorității).

În fine, să cunoaștem diversele înțelesuri ale noțiunii de minoritate etnică, ce o înlocuiește din anul 1950 pe cea de minoritate rasială, în documentele O.N.U. Acceptăm categoria în sensul mai larg propus de Guy Heraud, respectiv Otto Klineberg, pentru a desemna global grupurile etnice cu caracter non-național (înmănunchind caracteristici biologice, social-politice, lingvistice, confesionale, culturale).

Toate acestea introduc, înlesnesc și utilizarea noțiunilor (tot mai generalizate în literatura de specialitate) de etnic, etnicitate și relații etnice. În acest sens, găsim aplicabil sistemul de categorii cu bună ținută teoretică elaborat de către E. K. Francis, sistem în care etnicitatea ocupă un loc central. După părerea cercetătorului de origine austriacă, rolul hotărâtor în așa-numitele relații etnice îl joacă etnicitatea sau etnicul, acesta din urmă semnificând identitatea și solidaritatea ce se încheagă în rândul membrilor unui grup de origine comună¹⁰.

Antidotul optim al relativității și incertitudinilor manifestate pe tărâmul noțiunilor și clasificărilor îl constituie studierea concretă a grupurilor etnice înșiruite pe o scară deosebit de variată. În cursul cercetărilor de această natură, se pot valorifica, ca ipoteze de lucru sau criterii de raportare, nu numai definițiile și tipologiile mai sus specificate, ci și punctele de vedere, opiniile ce s-au făcut cunoscute pe plan mondial în analiza problemei naționalității și minorității.

Așa fiind, se poate afirma că protecția minorităților, respectiv politica față de naționalități – aparținând și complexului drepturilor omului – se înfăptuiește în cadrul politic intern al țărilor interesate, constituind totodată un factor de seamă al lărgirii și consolidării colaborării internaționale. Cauza grupurilor etnice tratate ca subiecte colective este și cauza poporului majoritar. Pe lângă egalitatea fundamentală a drepturilor economice și politice, crește – sub semnul pluralismului cultural – și funcția limbii, a literaturii, a culturii în general, ca factori definitorii ai naționalității. Culturile naționalităților din ce în ce mai conștiente de caracteristicile lor specifice constituie o parte integrantă a vieții spirituale din țara respectivă și, în deplină concordanță cu această integrare, își cultivă relația cu cultura de care sunt legate prin limbă și tradiții luate în sens larg.

Pe baza considerentelor schițate, ni se pare a fi actuală o reluare a opiniilor până în prezent formulate privitor la situația și caracterul populației maghiare din România.

Înainte de toate, dorim să specificăm că, evitând sensul peiorativ ce fusese atribuit în perioada interbelică noțiunii de minoritate, ne propunem, pe baza trecerii în revistă a diferitelor încercări, o anumită clarificare a noțiunii de naționalitate socialistă. Prima încercare mai pretențioasă, în ordine cronologică, aparține în acest sens, de bună seamă, lui Tudor Bugnariu, care caută să definească relația între națiunea și naționalitatea socialistă. În concepția lui Tudor Bugnariu, problema naționalităților conlocuitoare este problema influenței reciproce între comunitățile etnice și stat. Comunitățile amintite conviețuiesc din punct de vedere demografic cu națiunea majoritară în cadrul aceluiași stat, coexistență care este urmarea unui proces istoric îndelungat, respectiv a schimbării frontierelor statale¹¹. Dacă Bugnariu scoate în relief funcția statului și a frontierelor sale, definiția care urmează din caracterizarea ce se face literaturii maghiare din România în lucrarea lui Kántor și Láng evidențiază însemnătatea limbii, a culturii, a tradițiilor¹². Am analizat deja această concepție, astfel că în cele de față ne vom mărgini doar – fără a diminua ponderea factorilor menționați – la ideea unei interpretări mai ample a noțiunii de cultură a naționalității. Este o abordare de anvergură, care face posibilă afirmarea plenară a rolului selecției – asupra căreia atrage atenția Deme László –, factor atât de indispensabil formării unei microculturi. După părerea lui Deme, automatizarea începe în momentul în care cultura respectivă, „prin selecție, intră pe un făgaș aparte, începând, prin producția sa internă, să-și modeleze, să-și asimileze materia selectată din resurse exterioare.”¹³

Dintru începutul cercetărilor sale în această problemă, Nagy György¹⁴ amintește pe bună dreptate dificultățile datorate polivalenței noțiunilor de naționalitate, respectiv minoritate națională; el trece apoi la analiza sensurilor istoricește formate ale respectivelor noțiuni. După trecerea în revistă a trăsăturilor specifice Europei răsăritene, referindu-se la criteriul relevat de Bugnariu, accentuează că „naționalitatea modernă este nu numai un fenomen sincronic cu națiunea din punct de vedere al originii, ci constituie o întreagă comunitate etnico-istorică, fiind în esență o formațiune conațională”¹⁵. Acest din urmă atribut sugerează faptul că criteriile naționalității sunt asemănătoare cu criteriile națiunii „în cadrul unei obiectivări mai restrânse”, ceea ce constituie, credem, noutatea celor susținute de autor, și pe care nu o reduc nici numeroasele antecedente teoretice pe care se întemeiază el în apropierea pe care o face între națiune și naționalitate.

O contribuție specială la dezvăluirea trăsăturilor specifice ale populației maghiare din România au adus-o studiile juridice întreprinse de Mikó Imre. Aici am dori să amintim însă una din trăsăturile definiției sale cuprinse în studiul Nemzet és nemzetiség (Națiune și naționalitate), și anume pe cea în care se relevă cu pregnanță conștiința solidarității. Iată ce scrie autorul amintit: „Naționalitatea înseamnă o calitate deosebită. Aceasta se manifestă în conștiința solidarității, în comunitatea afectivă a membrilor și în voința lor de a-și păstra și dezvolta naționalitatea. La rândul ei, conștiința conviețuirii aparține trăsăturilor specifice cu caracter definitoriu.”¹⁶

În cele de până acum am subliniat funcția pe care o îndeplinește noțiunea de naționalitate în cunoaștere și în practica social-politică. Înainte de a trece la o caracterizare de sinteză, am vrea să mai arătăm că această noțiune, respectiv autodefinirea naționalității, are și un caracter existențial. Deși nu suntem de acord cu opinia – de rezonanță pesimistă – a lui Richard Marienstrass, conform căreia supraviețuirea minorității pare cumva un fenomen artificial¹⁷, putem accepta concluzia raționalismului său. Minoritatea (și naționalitatea socialistă) are nevoie de evaluarea lucidă a posibilităților. Exagerările, fie într-un sens, fie în altul, pot exercita doar un efect negativ asupra situației și viitorului ei. Iar în orientările sale spre activitate, minoritatea (naționalitatea socialistă) nu se poate dispensa de nevoia autodefinirii, izvorâtă dintr-o autocunoaștere realistă.

Sintetizând, ne referim la acea teză cuprinsă în Programul Partidului Comunist Român, care arată că „naționalitățile vor continua să existe timp îndelungat, atât în perioada edificării socialiste, cât și în aceea a construcției comuniste.” Această paralelă, această analogie apropiată între traiectul și viitorul națiunii și al naționalității, se întemeiază pe concepția despre naționalitate ca o comunitate etnico-istorică, considerându-se criteriile naționalității ca asemănătoare celor ale națiunii. Numeric, naționalitatea constituie o minoritate față de majoritatea populației unei țări, dar aceasta nu diminuează cu nimic rolul și răspunderile sale în stat. Membrii ei sunt legați laolaltă prin puterea comunității de limbă, de cultură și de tradiții în sensul larg al cuvântului, precum și prin conștiința solidarității, întregită cu voința de a păstra și dezvolta identitatea colectivă. Inspirându-se și din izvoarele conviețuirii seculare, ale tradițiilor comune născute în lupta pentru libertate, trebuie să concepem existența și evoluția în viitor a poporului român și a naționalităților ca procese care se condiționează reciproc.

În rândul factorilor stimulatori ai mișcărilor contemporane ale națiunilor și naționalităților prezente la diverse grade de latitudine și longitudine, se fac remarcate mobiluri de ordin etic-afectiv cum este, de exemplu, tendința de a asigura, respectiv apăra, demnitatea grupului. Aceste mișcări sunt din ce în ce mai puțin spontane; autoconservarea și autoformarea colectivă conștientă le sunt tot mai caracteristice. Dar creșterea gradului de conștiință nu se află în contradicție cu rolul anumitor factori afectivi. Deși înfăptuirea obiectivelor naționale și ale naționalităților este determinată în mod hotărâtor de relațiile, condițiile sociale și nu în ultimul rând de realitățile demografice, este neîndoielnic că însemnătatea opțiunilor și deciziilor de natură emoțional-morală manifestate în interacțiunea om-comunitate este în continuă creștere. Fidelitatea față de limba și cultura în limba maternă, sentimentul și mândria națională și a naționalității, atașamentul manifestat față de profesarea identității etnice, toate acestea aparțin categoriei amintite, având tangențe mai accentuate sau mai reduse cu conștiința și sentimentul demnității.

Programele și faptele maselor luptătoare, adeseori cu arma în mână, împotriva discriminării rasiale, a apartheidului, programele și acțiunile grupurilor etnice vest-europene trezite la o nouă viață¹⁸, ne îngăduie să urmărim procesul de dispariție a înstrăinării naționale, iar în străfundurile și în tendința acestui proces, nevoia de demnitate, respectiv o anumită împlinire a acestei nevoi. Nu putem renunța însă la acestea nici în procesul de făurire a conștiinței etice a naționalității socialiste.

Spusele lui Lenin, la vremea sa, despre mândria națională sunt valabile – mutatis mutandis – și pentru etosul naționalităților socialiste. Vorbind despre mândria națională a velicorușilor, Lenin s-a delimitat în mod radical de concepția și practica bazată pe interpretarea simplistă a următoarei teze a Manifestului Comunist: „Muncitorii nu au patrie.” Așadar, proletarilor velicoruși (și, desigur, nici celor aparținând altor națiuni) nu le este străin sentimentul mândriei naționale, ei își iubesc limba și patria. Mândria lor este alimentată mai cu seamă de tradițiile progresiste, revoluționare, în același timp însă își urăsc trecutul și prezentul de sclavi. Lenin reamintește cunoscuta teză marxistă, după care nu poate fi liber un popor care asuprește alte popoare, arătând apoi: „Nimeni nu este vinovat că s-a născut rob, dar robul care nu numai că nu aspiră la libertate, ci se mai apucă să-și și justifice robia și s-o sulemenească spunând de pildă că sugrumarea Poloniei, a Ucrainei etc. Înseamnă „apărarea patriei” velicorușilor, un asemenea rob este un slugoi și o târâtură care stârnește un sentiment legitim de repulsie, de indignare și dispreț.”¹⁹

Desigur că mândria și demnitatea națională și a naționalității nu constituie o noutate apărută doar în secolul XX. În literatura de specialitate din țara noastră, problema a fost tratată de Ion Rebedeu, care, în legătură cu interferența între psihicul și conștiința națională, arată că în cursul formării națiunii se ivesc și se consolidează sentimentul, voința și mândria națională, se cristalizează sistemul de idei și idealuri reprezentând interesele națiunii. Deși aceste fenomene sunt oarecum de natură volatilă și, în caracterul lor istoric, se manifestă când mai palid, când mai pregnant, ele se pot localiza, mai mult sau mai puțin, la hotarul între conștiința și psihicul social. Nu este de prisos nici efortul de a le defini, deși atare definiție este în mod necesar relativă. Ele au o bine circumscrisă însemnătate pe plan gnoseologic și de teorie a valorii, practic și metodologic.

În cazul diferitelor grupuri etnice, sentimentul național, precum și mândria și demnitatea, legate de el, se manifestă cu intensități variate. Nici chiar în istoria unuia și aceluiași grup ele nu au întotdeauna o pondere egală. Alta este ponderea și intensitatea lor la națiunile care beneficiază de multă vreme de independență și suveranitate, și iarăși alta la cele ridicate – cu prețul a numeroase umilințe și sacrificii – doar de curând în rândul națiunilor libere.

Rebedeu nu face o demarcație netă între mândrie și demnitate. După el, prima aparține psihicului național, fiind o expresie a judecăților de valoare despre trecut și prezent. Omul pătruns de mândrie națională are încredere necondiționată în capacitățile poporului său, în viitorul acestuia. El este conștient de locul ce se cuvine poporului, respectiv, revendică pentru popor ocuparea unui asemenea loc²⁰.

Ultimele două veacuri ale istoriei de pe aceste meleaguri sunt o dovadă convingătoare a faptului că tezele amintite reprezintă o generalizare autentică a mobilurilor etico-afective invocate, cuprinse atât în ideologia românească, cât și în cea maghiară a mișcărilor naționale. Atunci când sintetizează doleanțele românilor, Supplex Libellus Valachorum, memoriul înaintat împăratului în 1791 de către intelectualitatea română din Transilvania, purtând notele specifice ale iluminismului din Europa de răsărit, revendică la loc de frunte nu numai recunoașterea drepturilor cetățenești ale românilor, ci și ștergerea din legile Transilvaniei a tuturor clauzelor injurioase la adresa românilor. Autorii protestează în repetate rânduri împotriva acceptării calității naționale și a religiei românilor doar sub formă de tolerate. Argumentația istorică adusă în sprijinul revendicării vădește și ea ideile iluministe care așează pe un înalt piedestal demnitatea umană în cadrul scării valorice omenești. Ideologia autorilor Supplex-ului poartă profunda pecete a concepției dreptului natural. Or – conform interpretării lui Ernst Bloch –, esența dreptului natural o găsim în postularea demnității. Aria valabilității acesteia nu se limitează la individ, ci s-a dovedit a fi o cerință mobilizatoare și în lupta pentru viața națională liberă. Dacă – urmând concepția lui Bloch – acceptăm că nu este suficient să luptăm împotriva: exploatării economice și asupririi politice, ci – pe lângă acestea – trebuie să ne propunem și lichidarea înjosirii omului, tocmai acest deziderat trebuie apreciat în cazul filozofilor sociali și ai dreptului care se referă la dreptul natural. Într-adevăr, revoluția franceză și lupta pentru independență în America, ambele invocând dreptul natural, proclamau, odată cu principiul suveranității poporului, și dreptul națiunilor la independență și suveranitate. Mai departe – iarăși, după Bloch –, dacă atitudinea „capului ce nu se pleacă” face parte dintre dezideratele dreptului natural, ținuta demnă a popoarelor ce protestează astăzi împotriva înjosirii naționale trimite la aceste vechi antecedente și mobiluri ideologice.

Nici conducătorii români radicali ai mișcărilor revoluționare din 1848 nu au renunțat la posibilitățile oferite de referirile la demnitatea națională. Ei nu pregetau să invoce trecutul plin de glorie, dar accentul principal în argumentația lor cădea pe schimbarea situației iobagilor care formau marea majoritate a populației românești, în general pe o împletire organică a revendicării de eliberare națională cu cea socială. De exemplu, pentru Bălcescu, studierea istoriei se arată a fi indispensabilă din punct de vedere al pedagogiei naționale. Apreciind mișcarea românească de la 1848 în Transilvania, el subliniază faptul că adunarea de la Blaj a arătat că „nația română este matură, vrednică de libertate, vrednică (s.n. – G. E.) de a intra în frăția cea mare a națiilor”²¹. Memorandul mișcării naționale române din Transilvania de la sfârșitul secolului trecut a exprimat cu tărie tot glasul demnității.

Ideologia mișcării reformiste maghiare își propusese, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea – în multe privințe, sub semnul romantismului – dezvoltarea mândriei naționale. În plină tensiune apărută între conservatorismul stărilor și reformismul doritor să ridice poporul, se conturează idealul care trasa calea specifică a apariției națiunii – chezășie a mândriei și îndeplinirii unei misiuni –, și care constă, pe fondul progresului general uman, în transformarea burgheză (Bessenyei), „înfrumusețarea națiunii” (Kármán), înfăptuirea unirii naționalității și rațiunii universale, de către „capetele luminate” (Széchenyi). Idealul romantic de libertate se materializează și în această ideologie tot mai mult într-un conținut social, în revendicarea ridicării celor nouă milioane de iobagi.

Investigând relația între autocunoaștere și demnitatea națională, se poate constata că cei mai de seamă reprezentanți ai generației reformiste vedeau calea optimă spre aceasta din urmă ca rezidând în înfăptuirea realistă a celei dintâi. Széchenyi, continuator al tradiției lui Zrinyi Miklós care biciuia „păcatele națiunii”, critica fără cruțare „Pârloaga cea mare”, sol fertil al acestor păcate. El cerea lichidarea orgoliului, a înfumurării, a amăgirii de sine, a „focului de paie”, a trândăviei generale și a invidiei, pentru a se putea crea condiții favorabile înfloririi virtuților națiunii. Ady, cel care profera blesteme la adresa „Ogorului maghiar”, era poetul profetic al aceleiași deșteptări autocritice și, la fel ca marii săi înaintași, își asuma ca pe o menire dintre cele mai importante distrugerea falsului orgoliu, a miturilor ce alimentează pseudodemnitatea.

În cadrul istoriei concepțiilor despre demnitatea națiunii și a naționalității, ne preocupă direct opiniile care exprimau reacțiile de conștiință și emoționale ale maghiarilor din România în perioada dintre cele două războaie mondiale. Aceasta, deoarece cei care își asumau noua situație trebuiau să se și destăinuie referitor la garanțiile pe care le-au descoperit, pe seama individului și a comunității, spre a duce o viață demnă de om; să arate unde au aflat puncte de sprijin pentru a se reface din trauma suferită. Trebuia să se dea răspuns întrebării, dacă are rost ca o minoritate să-și propună idealuri mai înalte decât strictele nevoi existențiale, dar care să-i stimuleze respectul de sine.

Numeroase au fost răspunsurile date acestor întrebări dificile, ba chiar chinuitoare. Iar glasul acelui Makkai Sándor care efectuase printre primii critica vechilor conștiințe false și relevase încă din anii ʼ20 perspectivele pozitive ale ridicării spiritual-morale, pronunță mai târziu concluzia plină de amărăciune: „Nu-mi pot imagina nici un fel de rânduire demnă de om a vieții minoritare, deoarece consider nedemnă de om și absurdă sufletește însăși categoria de minoritate.”Nu este cazul să intrăm acum în analiza resorturilor personale ale repatrierii lui Makkai și apoi ale conceperii oarecum autojustificatoare a articolului său Nem lehet (Nu se poate), apărut în Látóhatár, articol care a stârnit pe atunci o enormă vâlvă. În alt context am mai avut prilejul să prezentăm în manieră polemică această scriere a sa²². Am arătat acolo că nu punem la îndoială faptele ce au stat la baza concluziei lui Makkai, ci, mai degrabă, valabilitatea prognozei sale pesimiste care, extrapolând o situație dată, a enunțat dezarmanta concluzie finală ce proclama insolubilitatea de principiu a problemei minoritare.

Încă la vremea sa, Szemlér Ferenc aducea un șir de argumente convingătoare împotriva tezei expuse de autorul scrierii Nem lehet, despre o eternă „lege a vieții” care ar determina acea insolubilitate²³. Szemlér arata pe bună dreptate că în viața societății nu pot fi demonstrate legi care să acționeze cu fatalitate „definitivă și irevocabilă”. În privința afirmației lui Makkai după care „viața culturală a minorităților… este condamnată necondiționat la regres, deoarece a fost ruptă de sursele energetice materiale și spirituale ale culturii naționale maghiare unitare”, Szemlér – exprimând, în scrierea polemică de atunci, vederi liberal-umaniste – constata în mod îndreptățit că „soarta minoritară… nu este în mod necesar egală cu claustrarea spirituala totală”²⁴. Experiența celor patruzeci de ani care au trecut de atunci a dat dreptate, în linii mari, punctului său de vedere.

Deși Makkai s-a dezis de concepția sa anterioară, sugerând o nouă demnitate colectivă prin intermediul „imperiului sufletului, al caracterului”, așa-numitul umanism minoritar, lumea de idei a „omeniei stringente” a lui Fábry oferea – fie chiar, în bună parte, cu caracter compensatoriu – o anumită depășire a complexului comun de inferioritate. Viața a demonstrat că există demnitate și în atitudinea „așa-cum-se-poate”,cu condiția ca aceasta să nu justifice renunțarea la sine, compromisul neprincipial, ci să însemne creare de noi valori.

Firește că, în schimb, atunci când intelectualii progresiști grupați în jurul revistei Korunk și al MADOSZ-ului demonstrau că starea de înjosire se poate soluționa și trebuie soluționată în primul rând nu prin compensații spiritual-morale, ci prin garantarea egalității în drepturi efective, pe baza alianței cu forțele democratice și socialiste românești, ei aveau dreptate.

Astăzi, dispunând de experiența corespunzătoare, putem stabili dintr-o perspectivă istorică necesară (si cu valabilitate pentru zilele noastre) că răspunsul la întrebările atât de vehement discutate în perioada interbelică poate fi dat numai prin perspectivă est-europeană. Diagnosticul socio-psihologic afirmând că, pe aceste meleaguri, sub influența unui șir de catastrofe istorice și a iluziilor pierdute, se crease o anumită deformare – este corect stabilit. Adeseori, a dispărut linia obligatorie de demarcație între „posibil” și „de dorit”, iar orgoliul național exagerat dădea nu o dată în umilință. Un fenomen endemic îl constituiau excesele pretinsei documentări științifice, ai cărei protagoniști erau tentați să confunde prestigiul cu autentica demnitate.

Ni se dezvăluie și faptul că „lumea demonică” a lui Tavaszy, în care individul și comunitatea sunt mereu expuși primejdiilor, nu constituia un fenomen izolat. Starea de „teamă existențială pentru supraviețuire” declanșează pretutindeni, lesne, simptome de isterie. Este ușor de înțeles că, în asemenea condiții, făurirea și păstrarea demnității colective autentice constituie o îndatorire complexă și dificilă.

Ajunși la capătul investigațiilor noastre, căutând să formulăm concluziile, înclinăm a cita aforismul lui Malraux: „Nu știm ce înseamnă demnitatea, dar știm foarte bine ce înseamnă lipsa ei.”

Invocând acest aforism, nu intenționăm să acordăm drept de cetățenie unui gen specific de agnosticism. Am vrea, mai curând, să relevăm situația în care reapariția nevoii de demnitate a națiunii și naționalității – ca trăsătură general valabilă – devine evidentă în cursul confruntării unor teze mai vechi cu fapte de dată recentă.

În ceea ce privește abordările teoretice mai vechi ale problemei, nu putem omite, în elucidarea temei noastre, o referire la concepția lui Otto Bauer despre conștiința și sentimentul național. Autorul lucrării Problema naționalității și social-democrația – scriere care își păstrează valoarea ca lucrare de referință – înțelegea prin conștiință națională recunoașterea apartenenței la o națiune, a împărtășirii trăsăturilor naționale specifice, respectiv a diferențierii de alte națiuni. Sentimentul național este totalitatea afectelor însoțitoare, complementare ale acestei stări a conștiinței, afecte manifestate prin bucurii, tensiuni sau chiar resentimente²⁵. În virtutea celor de mai sus, respectul de sine, mândria și demnitatea națională și a naționalității se formează pe planul convergenței celor două grupuri de fenomene, inspirându-se din toate emoțiile, asociațiile de idei, amintirile etc. care alimentează și conștiința și sentimentul național. Chiar dacă nu împărtășim teza biologizantă a lui Bauer după care bucuria pe care o provoacă conceptul de națiune nu este altceva decât o concretizare a acțiunii instinctului animalic de conservare, de vreme ce în adâncul conștiinței-sentimentului, adesea euforice, de apartenență la o comunitate se ascunde autorevelarea și iubirea de sine²⁶, concepția însăși, în ansamblul ei, oferă o rodnică ipoteză de lucru pentru interpretarea unor fenomene contemporane.

În privința noilor realități, după cele enumerate, vom atrage atenția asupra câtorva caracteristici de actualitate ale dialecticii demnității individuale și colective. În primul rând, este vorba despre adevărul că valoarea în prezent crescândă a demnității individuale poate fi garantată mai ales de desăvârșirea celei colective, întrucât, dacă comunitatea ai cărei membri suntem devine obiectul frustrării de drepturi, al discriminării sau al tratamentului inechitabil, este prejudiciată – mai mult sau mai puțin – și demnitatea individuală. Aceasta din urmă are de pierdut dacă comunitatea, lipsită de perspectivă și speranță, renunță la sine și la viitorul său. Nimic mai umilitor, mai demoralizant decât amorțeala neputinței; iar efectul otrăvitor al pasivității atinge deopotrivă individul și comunitatea.

Firește că asemenea conexiuni sunt doar relative, de vreme ce individul își poate păstra, trebuie să-și păstreze demnitatea, chiar și în cazul în care ansamblul colectivității nu este în măsură să o facă. În vâltoarea transformărilor contemporane însă, comunitățile etnice pot fi considerate nu numai subiecte colective juridice, ci, putem spune, și subiecte etico-socio-psihologice. Ele reclamă și poartă valori morale, sunt făuritoare și receptoare de manifestări colective ale conștiinței și sentimentelor. Aceste calități se concretizează cu putere în tendințele îndreptate spre democratizarea vieții internaționale, spre crearea unui sistem economic-politic mondial nou, drept și echitabil. Politica externă a României, aplicând cu consecvență principiile independenței, egalității, suveranității și colaborării internaționale multilaterale, exprimă și consolidează această tendință.

Dacă în trecut respectul de sine, demnitatea erau alimentate în primul rând de referirile la istorie, în prezent, odată cu intensificarea funcției literaturii și limbii de definire a identității, a crescut considerabil și rolul de această natură al factorilor în cauză. Să luăm, de exemplu, relația între limbă și demnitate. Astăzi, faptul că limba este un element specific al interesului național și al naționalității, fiind factorul care concură la determinarea esenței individuale a grupului etnic dat, este considerat un adevăr fundamental de ordin-sociolingvistic. În asemenea împrejurări, trebuie să se țină seama tot mai mult de nevoia politică și socio-psihologică a grupurilor etnice ca, prin asigurarea unei situații optime pe seama limbii lor, să-și creeze sieși, în cadrul relațiilor intergrup, interetnice, un loc cât mai respectat, cât mai demn²⁷.

Forța și farmecul de neînlocuit pe care le are limba maternă îmbogățită cu sensuri afectiv-politice le evocă scriitorul Sütő András, atunci când nepotului său îi lasă moștenire Marele Principat al Cuvintelor Noastre. Autorul cărții Engedjétek hozzám jönni a szavakat [Lăsați cuvintele să vină la mine] (Kriterion, 1979), introducându-l în comorile limbii materne pe copilul care întruchipează viitorul, înzestrează implicit cu o misiune atât cuvintele strânse laolaltă, cât și pe moștenitorul lor de drept. El invocă, drept imbold și pentru însuflețire – printre altele –, exemplul lui Szenczi Molnár Albert. Kemény Zsigmond, Ion Creangă, al credinței lui Mikes Kelemen și al devotamentului dovedit de acel Áron din Lupenii Odorheiului care, și acum, mai apare uneori dindărătul a doi ceri, pentru ca, cutreierând casele celor ce tânjesc după limbă, să împartă copiilor „hăinuțe, cojoace, manșete țesute din căldura cuvintelor.”

Paradigma limbii stă mărturie demnității specificului. Grupurile etnice care cultivă propriile lor valori culturale, păstrând și dezvoltând ceea ce le deosebește de alte grupuri, își apără identitatea și, odată cu ea, demnitatea. În acest context, dublul caracter al etnocentrismului se afirmă în funcția sa de conservare, care – tocmai datorită acestui dublu caracter – poate trece, firește, lesne în izolare, în respingerea ostilă a ceea ce este „altfel”. Această transformare a funcției este însă foarte adeseori provocată de tendințe care neagă deosebirile și preconizează lichidarea trăsăturilor specifice. Ea este declanșată de tendințe care – nu arareori, mânate de bune intenții – preconizează respectarea demnității sale în cadrul altei sfere de cultură prin acceptarea ei în mediul lor, în schimb, însă frustrând-o de individualitatea ce rezidă tocmai în specific. Or, după cum ne învață etnologia modernă, un individ, un grup etnic trebuie respectate acceptându-le așa cum sunt și nu încercând să desființăm trăsăturile lor specifice, definitorii. Contribuția efectivă a fiecărei culturi la civilizația mondială a viitorului – arată Claude Lévi-Strauss – constă în distanța diferențială între ele, reciproc respectată. Dacă ceea ce suntem depinde și de felul în care ne autodefinim, atunci nici demnitatea nu poate fi ruptă de conștiința noastră, care o determină și exprimă. Cei ce își propun să tălmăcească și să susțină această demnitate vor avea și misiunea de a dinamiza factorii sociali, culturali și morali care stimulează demnitatea în cauză.

Demnitatea Omului este asigurată de demnitatea națiunilor și naționalităților din care se compune omenirea.

Note:

ⁱ Tibori Szabó Zoltán, „Gáll Ernő a 20. századi nemzetiségpolitika szorításában”, Múltunk nr. 4 (2017): 1-10.

^[1] Michael Lowy, Les marxistes et la question nationale, Paris, 1974, p. 370.

² Op. cit., pp. 24-25.

³ Rachel Ertel, Geneviève Fabre, Élise Marienstrass, En marge. Sur les minoritás aux États-Unis, Paris, 1971, p. 405.

⁴ Nathan Glazer, Dániel P. Moynihan, Beyond the Melting Pot, 1970, p. xcvii.

⁵ Op. cit., pp. 11-13, 407-408.

⁶ Op. cit., pp. xxxiii–xxxvii.

⁷ Cf. Michael Banton, Sociologie des relations raciales, Paris, 1971.

⁸ E. K. Francis, Interethnic Relations, New York–Amsterdam, 1976.

⁹ Kővágó László, Kisebbség-nemzetiség, Budapest, 1977, pp. 46-91.

¹⁰ Op. cit., 382.

¹¹ Tudor Bugnariu, „Națiunea socialist”, în Stat, națiune, progres social, București, 1968, pp. 62-63.

¹² Cf. Kántor Lajos, Láng Gusztáv, Romániai magyar irodalom, București, 1971, p. 7.

¹³ Híd, 1968, V, p. 602.

^[1]4 Nagy György, „A nemzetiség fogalma”, Korunk, 1971, p. 5.

^[1]5 Op. cit., p. 672.

^[1]6 Korunk, 1971, 5, 691.

^[1]7 Richard Marienstrass, Être un peuple en diaspora, Paris, 1975, pp. 61-63.

^[1]8 Cf. Joó Rudolf, Nemzetiségek és nemzetiségi kérdés Nyugat-Európában, Budapest, 1977.

^[1]9 V. I. Lenin, Opere complete, București, 1964, vol. 26, 106-107.

²⁰ Cf. Ion Rebedeu, „Cu privire la fizionomia spirituală a națiunii,” în Națiunea și contemporaneitatea, București, 1971, pp. 306-308.

²¹ N. Bălcescu, Mișcarea românilor din Ardeal la 1848 și Puterea armată și arta militară la români, București, 1922, p. 12.

²² Cf. Gáll Ernő, A humanizmus viszontagságai, București, 1972, pp. 292—293.

²³ I. Szemlér Ferenc, “Elvek és törvények,” Hitel, 1937, p. 1.

²⁴ Op. cit., p. 75.

²⁵ Cf. Otto Bauer, Die Nationalitätenfrage und die Sozialdemokratie, Wien, 1907, pp. 121-123.

²⁶ Cf. op. cit., p. 125.

²⁷ Cf. Gazmed Zajmi, „A nyelv mint a nemzetiség lényének és helyzetének tényezője,” in Anyanyelv – „államnyelv”, Szabadka, 1976, pp. 29-31.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 106-115]