Susana-Monica Tapodi

În căutarea conexiunilor

Transilvania, acest spațiu cândva bogat în limbi și culturi conlocuitoare, în relații interetnice complexe, este supus unui proces de sărăcire spirituală, atrage atenția cercetătorul Valentin Trifescu, în noul său volum intitulat Legături culturale româno-maghiare. Studii și materiale,apărut la Editura Muzeului Național Brukenthal dinSibiu în 2022. Cartea conține, în afară de o prefață semnată de Erika-Mária Tódor, o notă introductivă și 18 texte analitice și  meditative. Tipul acestora variază între studii, eseuri subiective, interviuri și recenzii, punctele lor comune fiind legate de interesul autorului față de fenomenul regionalismului cultural, față de valorile interculturalismului și – istoric fiind – față de perspectiva diacronică prin care se urmărește dinamica schimbărilor în conceperea alterității și a alternativelor de rezolvare a problemelor conviețuirii.

Valentin Trifescu face parte dintre acei puțini cercetători care se implică activ în procesul transferului cultural, constatând cu regret dispariția tradiționalului bi- și multilingvism al intelectualilor români din Transilvania, considerând acest fenomen drept o pierdere: „A trecut epoca «fără interpret» în care aproape toți intelectualii au fost bilingvi; a trecut epoca polemicilor constructive sau degenerative dintre cele două tabere naționale opuse, care se cunoșteau foarte bine reciproc; și a trecut perioada «reconstruirii podurilor» din perioada comunistă. Ca o manifestare a imposibilității purtării unui dialog intelectual real, minoritarii maghiari, pentru a mai putea fi înțeleși, sunt nevoiți astăzi să se exprime în limba română. […] Asistăm, în momentul de față, la amurgul unei întregi tradiții culturale transilvănene în care deschiderea către dialog, gândirea plurală și cunoașterea celuilalt mai sunt vii doar printre minoritarii maghiari din România. În schimb, într-un viitor nu foarte îndepărtat, necunoașterea celuilalt și neputința purtării dialogului intercultural va afunda cultura română într-o tăcere (muțenie și surzenie) care va trăda, pe de-o parte, incapacitatea de a înțelege alteritatea, iar pe de altă parte, va demonstra o mare sărăcie spirituală și intelectuală specifică omului-masă, într-o epocă a mulțimilor omogenizate și fără însușiri.” (p. 215).

În căutarea conexiunilor, Valentin Trifescu găsește antecesori ardeleni, intelectuali de seamă din trecut, reprezentanți mai vechi ai regionalismului creator ca Ion Chinezu sau Károly Kós, descoperă interesantele idei ale lui Iancu Azapu asupra sorții Transilvaniei, dar creionează și portrete ale unor maeștri unguri de-ai săi ca François (Ferenc) Bréda, Ferenc László sau Lajos Balázs.

Problema regionalismului cultural este văzută de autor în complexitatea ei, fără prejudecăți dar și fără resemnări. Astfel, analizând concepțiile lui Ion Chinezu legate de transilvanism, autorul afirmă că intelectualul român, deschis spre cultura maghiarilor și sașilor ardeleni, a fost un bun cunoscător al literaturii acestora: „(…) a văzut în cultivarea specificului societății, istoriei și geografiei regionale o ocazie favorabilă pentru românii ardeleni de a se raporta la alteritate și, în acest fel, de a se autodefini. Însă relația savantului român cu transilvanismul maghiarilor și sașilor s-a lovit, la un moment dat, de sentimentul său național. Teama față de iredentismul maghiar l-a făcut pe Chinezu, la fel ca și pe alți intelectuali români regionaliști, să nu fie până la capăt susținătorul transilvanismului” (p. 60). Cercetătorul analizează elementele regionaliste ale gândirii lui Ion Chinezu și detectează acele aspecte care îl diferențiază și îl îndepărtează pe acest eminent intelectual român de transilvaniștii maghiari și sași. Căutând dezlegarea contradicțiilor găsite, Valentin Trifescu constată că „(…) în concepția lui Ion Chinezu referitoare la literatura regională din Transilvania, și la soarta românilor ardeleni, s-au grupat, fără a fi incompatibile, o serie de tradiții și convingeri diferite, care au coexistat într-un concubinaj bizar. Cheia de dezlegare a acestei situații paradoxale este aceea că Ion Chinezu s-a raportat atât la minoritățile naționale din Transilvania, cât și la România Mare, din perspectiva unui român ardelean format în tradiția naționalismului Astrei. În aceste condiții, în cadrul noilor realități politice de după Primul Război Mondial, savantul român s-a arătat refractar atât față de separatismul maghiar și săsesc, cât și față de tendințele centraliste ale autorităților române de la București.” (p. 65).

Tot probleme legate de această realitate transilvăneană multietnică sunt tratate și în studiul Despre avantajele condiției minoritare în relațiile culturale și literare româno-maghiare, în care autorul explică atitudinea paradoxal-optimistă a eseistului și preotului calvinist de la ideile căruia își pornește reflexiile: „Pentru Dezső László, consecințele Primului Război Mondial nu au fost aducătoare de moarte pentru cultura și identitatea maghiarilor din Transilvania, ci, dimpotrivă, ele au reprezentat ocazia de a dezvolta o viață nouă, care să aducă beneficii nu doar celor care au primit statutul de minoritari, ci și maghiarilor, în ansamblul lor. În această ordine de idei, condiția de minoritar a devenit o calitate, nu un defect, o șansă de îmbogățire a filonului național, prin contactele și schimburile cu alteritatea.” (p. 12).

Crezul autorului față de sarcinile intelectualilor români este manifestat și în recenzia sa despre o carte de istoria artei scrisă de o cercetătoare maghiară împreună cu un istoric român: Timea Lelik și Claudiu Călin, Maria Radna. Mică monografie istorică și artistică a bazilicii papale și a complexului monastic. „(…) sunt convins că istoricii de artă din România trebuie să depășească barierele etnice și lingvistice ale tematicii cercetărilor lor, deoarece numai așa vom putea scrie o istorie a artei de pe teritoriul actual al României într-un mod profesionist, în care să fie puse în legătură directă, în perfectă cunoștință de cauză, creațiile artistice realizate sau patronate de toate etniile care au conviețuit în Transilvania, Banat și celelalte teritorii ungurene.” (p. 187). Nici intelectualii maghiari nu sunt scutiți însă de responsabilitate, în privința insuficientei comunicării științifice. Recenzând un volum francez, (Hubert Rossel, Transylvanie. Les églises fortifiées du pays des Sicules, Maison d’Édition Risoprint, Cluj-Napoca, 2015) Valentin Trifescu afirmă următoarele: „În sintezele românești de istoria artei medievale și premoderne de pe teritoriul României de astăzi, referirile la arta secuilor sunt relativ puține și nu sunt tratate sistematic. Pe de altă parte, nici cercetătorii maghiari nu se grăbesc să-și traducă lucrările în limba română, ajungându-se la situația în care cele două istoriografii naționale (maghiară și românească) să activeze aproape în paralel, cu contacte răzlețe, ocazionate mai ales de subiectele sensibile.” (p. 173). Astfel, după opinia istoricului de artă, românii pot avea acces la informații de referință doar prin intermediul unei limbi de mare circulație. „În acest context de necunoaștere reală a țării în care trăim, apariția unei cărți, cum este cea a domnului Hubert Rossel, este deosebit de importantă. Constatăm că a fost necesară o contribuție străină, exterioară, care să umple acest gol din istoriografia științifică românească (…). În cazul domnului Hubert Rossel avem de-a face cu un cercetător pasionat, care pur și simplu s-a îndrăgostit de secuime și de bisericile sale fortificate. Și, pentru a îndepărta orice urmă de parti-pris național, domnia sa este un istoric belgian, născut la Bruxelles, în 1943, care trăiește în Elveția. În plus, autorul a ales ca prefațatorii cărții sale să fie români și maghiari.” (p. 174).

Autorul este sensibil deci și la opinia părții a treia, terțul, în acest caz, nefiind exclus din schimbul de opinii, ci mai degrabă privit ca un aducător de claritate, prin imparțialitate. Astfel, de exemplu, din dialogul purtat cu scriitorul sas Eginald Schlattner, sunt bine de reținut cuvintele acestuia. „După părerea mea, o premisă pentru orice împăcare este ca celălalt să aibă o memorie autentică a celor întâmplate, fără derapaje ideologice sau patriotarde. Iar a doua condiție ar fi ca fiecare să conștientizeze, în parte, că nu este mai bun decât celălalt. (…). De abia atunci se poate spera că se va găsi o limbă comună înspre împăcare și pace. Ceea ce nu înseamnă că evenimentele care au dus la situația de divergență și conflict trebuie uitate, însă ele nu vor mai avea putere asupra prezentului. Pentru mine este un fapt major, doveditor și faptic, împăcarea, după 1000 de ani de dușmănie, dintre francezi și germani. Nu s-au uitat traumele cauzate reciproc, dar ele nu mai joacă niciun rol asupra conștiinței din prezent.” (p. 172).

Prezentând volumul Vechea biserică parohială a Devei de Ionuț Codrea, (Editura Cetatea Devei, Deva, 2010), Valentin Trifescu constată, cu regret, câteva defecte importante ale vieții științifice autohtone: „De foarte multe ori s-a trecut sub tăcere etnia, originea geografică și confesiunea artiștilor sau a comanditarilor care au activat și trăit în interiorul arcului carpatic. Pe de altă parte, s-a realizat, între istoricii de artă români, sași și maghiari, o împărțire nedeclarată a patrimoniului artistic transilvănean, fiecare ocupându-se, cu ochelari de cal, de «părticica» sa etnică. În afară de câteva excepții, s-a ajuns, în acest fel, la realizarea unor adevărate istorii paralele. Barierele tematicii etnicizate ale cercetării contemporane au fost dublate de barierele lingvistice: pe de-o parte, istoricii de artă minoritari s-au cantonat cu orgoliu în elaborarea unor texte realizate aproape exclusiv în limbile lor materne, iar pe de altă parte, dintre istoricii de artă români sunt tot mai puțini aceia care înțeleg maghiara și germana.” (p. 178). Cunoscând strădaniile autorului de a umple aceste goluri constatate și de a propaga necesitatea dialogului neîntrerupt, conștient fiind că drumul autocunoașterii duce prin cunoașterea și înțelegerea alterității, îi dorim mult succes!

Ce se poate învăța din această carte? O exigență intelectuală și etică care poate fi exprimată printr-o serie de cuvinte derivate dintr-o rădăcină comună. A trăi într-un mediu multicultural aduce cu sine dorința de a mediași de amedita asupra situației, iar exigența autorului interzice mediocritatea. Cu felicitările de rigoare așteptăm continuarea!

*

Iulian Boldea

Confluențe și interferențe culturale româno-maghiare

Valentin Trifescu este un reputat eseist, critic și istoric al culturii și artei, cercetător înzestrat preocupat de problematica particularităților artistice europene, de influențe și identități naționale și regionale, de patrimoniu și identitatea locală, de arhetipuri și tipologii culturale, sau de tema, extrem de generoasă, a confluențelor culturale româno-maghiare. Volumele de autor ale lui Valentin Trifescu ilustrează, astfel, profilul unui eseist și critic de artă cu un spectru amplu și nuanțat al investigației: Bisericile cneziale din Ribița și Crișcior (începutul secolului al XV-lea), Cluj-Napoca, 2010; Geografii artistice și regionalism în istoriografia de artă din Alsacia interbelică, pref. Andrei Corbea-Hoișie, cuv. înainte Jean-Noël Grandhomme, ediția a 2-a revizuită și adăugită, Cluj-Napoca, 2019 (prima ediție în 2016); Artă națională și specific regional în istoriografia de artă din perioada interbelică. Studii despre Coriolan Petranu, Aurel Cosma și Henri Focillon, prefață de Ștefania Custură, Saarbrücken, 2017; Copiile Copilului, postfață de Viorella Manolache, Cluj-Napoca, 2018 (carte în colaborare cu François Bréda).

Nu mai puțin semnificative, prin ținută documentară, prin structură și stil sunt volumele coordonate de Valentin Trifescu, în care eseistul exersează o paletă diversă de teme și resurse interpretative: Confluențe și particularități europene, coord. Valentin Trifescu, Cluj-Napoca, 2010; Austrian Influences and Regional Identities in Transylvania, edited by François Bréda, Valentin Trifesco et alii, Bratislava-Frauenkirchen, 2012; Geografii identitare – identități culturale, coord. Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes, Cluj-Napoca, 2014; Tradiție, identitate, simbol. Profesorului Cornel Tatai-Baltă la 70 de ani, coord. Valentin Trifescu, Gabriela Rus, Daniel Sabău, Cluj-Napoca, 2014; Patrimoniu și identitate locală, coord. Valentin Trifescu, Vali Ilyes, François Bréda, Iași, 2015; Metamorfoze ale identității de margine. Volum dedicat lui François Bréda, coord. Valentin Trifescu, Lóránd Boros, Vali Ilyes, Anca Elisabeta Tatay, Ana-Magdalena Petraru, Georgiana Medrea Estienne, Cluj-Napoca, 2016; Arhetipuri și tipologii culturale, coord. Valentin Trifescu, Vali Ilyes, François Bréda, Cluj-Napoca, 2016; Deva și împrejurimile sale în istorie și în literatură, coord. Valentin Trifescu, Vali Ilyeș, François Bréda, Cluj-Napoca, 2017; 100 de ani de rememorare a Marii Uniri, coord. Valentin Trifescu, Vali Ilyeș, Cluj-Napoca, 2018; Județul Hunedoara. Studii de istorie și de cultură locală, coord. Valentin Trifescu, Oana Eugenia Fodor, Vali Ilyeș, Sibiu-Cluj-Napoca, 2021.

Autorul cărții Legături culturale româno-maghiare (Editura Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, 2022) ne previne asupra caracterului neomogen al volumului, o carte născută din jocul contextelor și al circumstanțelor, dar care conține, în alcătuirea sa, o relevanță identitară convergentă, precum și un potențial polemic apreciabil: „Această carte nu este o sinteză dedicată legăturilor culturale româno-maghiare, de altfel, nici nu ne-am propus acest lucru. Paginile următoare s-au născut treptat, conjunctural și aproape pe nesimțite. Totodată, cuprinsul cărții nu are o unitate de gen și de stil, deoarece sunt reunite aici: studii, eseuri, interviuri, recenzii și texte hibride. Mai curând, este vorba de un exercițiu de sinceritate, în care am încercat să dăm la o parte cortina și celelalte trucuri teatrale de prezentare, care maschează procesul de elaborare a «produsului finit», pentru a vorbi, în bună măsură, și despre noi înșine. Mai trebuie spus că nu ne dorim să convingem pe nimeni, nici să polemizăm, nici să aflăm așa-zisul adevăr istoric, deoarece suntem convinși că o «bună subiectivitate» este infinit mai valoroasă decât o «rea obiectivitate». Suntem conștienți că subiectul legăturilor româno-maghiare poate stârni și astăzi multe discuții pătimașe. Noi sperăm, însă, că cititorul se va lăsa pradă doar iubirii față de alteritate, nu și prejudecăților.”

Autorul avertizează, astfel, cu privire la presiunile conjuncturale ale exclusivismelor de orice fel, apelând la resursele comuniunii și ale comunicării cu alteritatea, într-un dialog intercultural fecund, pozitiv, benefic. Imaginea de mozaic al identităților este asociată aceleia a unor identități în schimbare, reflecția autorului despre confluențele româno-maghiare problematizând ideea generoasă a multiculturalității, prin prisma unei percepții coerente și convergente asupra unor profiluri și destine umane, asupra întâlnirilor și potecilor identitare care se bifurcă, a relațiilor, afinităților și interconexiunilor mai mult sau mai puțin enigmatice între cărturari, oameni, literaturi și culturi ce se regăsesc sub tutela transilvanismului. Într-un text preliminar (În loc de prefață), Erika-Mária Tódor consideră că studiile, eseurile, confesiunile și recenziile din această carte sunt, de fapt, „formele alese de autor pentru a ne oferi inițieri în destine și biografii ale unor intelectuali ai vremii, ele fiind prezentate printr-un stil elegant, presărat din când în când cu note melancolice.” Avem de a face, astfel, cu o „culegere de texte prin care autorul ne oferă câteva deschideri ideatice, din perspectiva experiențelor proprii de lectură, într-o manieră ludică de conectare a realității cu «jocul secund» (expresie barbiliană) al interpretărilor date textelor majore”, fundamentate pe o „strădanie de potrivire a conexiunilor, reflectă căutarea individuală a modului de a descifra nuanțele formelor de existență interculturală.”

Există în cartea lui Valentin Trifescu studii ce au un potențial general-teoretic mai pronunțat și o încărcătură etică subiacentă, prin reflecții stăruitoare asupra unor concepte și asupra modului în care acestea sunt încorporate în relieful unei opere sau în profilul identitar al unui scriitor (Despre avantajele condiției minoritare în relațiile culturale și literare româno-maghiare, Despre dialogul româno-maghiar și despre plecarea sașilor, Poezia războiului, A fi un bun pedagog înseamnă a fi tu însuți!). Alte texte conturează portrete de cărturari creionate în linii sobre, decise, nelipsite însă de o nuanță afectivă sau de un timbru nostalgic (Transilvanismul lui Iancu Azapu, Spațiu și identitate regională în opera lui Károly Kós, Ion Chinezu și transilvanismul, Lajos Balázs: om-pârleaz).

Cartea conține de asemenea recenzii și note de lectură care mărturisesc interesul autorului pentru câteva teme convergente: vestigii și edificii ecleziastice, arta ilustrației cărții, influența limbii maghiare asupra limbii române sau imaginea românilor în operele scriitorilor maghiari (Hubert Rossel, Transylvanie. Les églises fortifiées du pays des Sicules; Ionuț Codrea, Vechea biserică parohială a Devei; Timea Lelik, Claudiu Călin, Maria Radna, Mică monografie istorică și artistică a bazilicii papale și a complexului monastic; Anca Elisabeta Tatay, Tradiție și inovație în tehnica și arta ilustrației cărții românești tipărite la Buda (1780-1830); Enikő Pál, Glose pe marginea cărții Influența limbii maghiare asupra limbii române. Perioada veche; Susana-Monica Tapodi, Itinerare textuale. Studii și eseuri de istoria culturii și de literatură comparată; Felician Pop, Imaginea românilor în operele scriitorilor maghiari).

Cartea Legături culturale româno-maghiare se caracterizează, în spiritul și litera alcătuirii sale, prin generoase deschideri conceptuale spre temele provocatoare ale interculturalității, ale confluențelor și interferențelor culturale româno-maghiare, autorul descifrând, cu aplomb și forță de sugestie a detaliului, reperele dialogului fecund între identitate și alteritate, într-un „exercițiu de sinceritate” prin care vorbește deopotrivă despre alții și despre sine însuși.

_______________________

*Valentin Trifescu,  Legături culturale româno-maghiare. Studii și materiale, pref. de Erika-Mária Tódor, Sibiu, Editura Muzeului Național Brukenthal, 2022.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 135-137]