Iulian Boldea – Dincolo de unduirile liniştii

Rodica Braga s-a afirmat, de-a lungul timpului, cu talent, pasiune şi sensibilitate, în spaţiul prozei şi al poeziei. Proza (Sângele alb al pietrelor, Eternităţi de o clipă, Nisipul memoriei, Dincolo de dragoste, Singurătatea pământului, Maia, Fluturele negru etc.) se impune prin acuitatea observaţiei, prin receptivitatea la cele mai fine avataruri ale efemerului, dar şi prin lirismul atmosferei, fixată într-un desen cu vibraţii simbolice. Proza este, astfel, o cale de acces spre transcendenţă, într-un dialog al apolinicului cu dionisiacul prin care se disting penumbrele fiinţei, fiind redate cu acuitate configuraţiile interiorităţii sau reflexele senzitivităţii. Rodica Braga relevă, în naraţiunile sale, o diagramă confesivă a eului, fără să ignore captarea unor sensuri ale epocii şi contextului social, fixând, totodată, condiţiei femeii, în ipostazele şi vârstele sale exponenţiale (femeia aflată în căutarea propriei identităţi, a propriei deveniri ontologice şi gnoseologice). Prozatoarea surprinde arhitectura complicată şi evanescentă a sufletului feminin, făptura feminină căpătând reflexe ale unui „metal dur, colţuros, fierbinte şi rece în acelaşi timp, lipsită de moliciuni ascunse şi rotunjimi calme, odihnitoare”.

Citește în continuare →

Etnologia românească – azi (IV)

Iulian BOLDEA – Folclorul. O perspectivă postmodernă

În contextul etnologiei româneşti actuale, Otilia Hedeşan este, fără nicio îndoială, o voce de autoritară prestanţă ştiinţifică şi academică. Continuând activitatea etnografică a folcloristului Vasile Tudor Crețu la Universitatea de Vest din Timişoara, Otilia Hedeşan a colaborat cu mari etnologi români contemporani (Mihai Pop, Nicolae Bot, Ion Cuceu, Nicolae Constantinescu etc.), dovedind spirit de iniţiativă, energie şi dinamism în proiectele pe care le-a coordonat. Un exemplu concludent este Research Center for Heritage and Cultural Anthropology (RHeA) în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea tineri cercetători din domenii înrudite (antropologie, etnologie, studii literare, arhitectură, muzicologie etc.), angrenaţi în proiecte ce valorizează patrimoniul cultural regional. Adevărata ţintă a cercetărilor Otiliei Hedeşan este reprezentată de istoria recentă a fenomenului etnologic, perceput din perspectivă postmodernă, fiind evaluate totodată cu simţ al nuanţei şi subtilitate unele toposuri exemplare ale etnologiei, de la fenomenul povestitului, la sfera complexă a mitologiei populare, la orizontul ritualităţii sau la mecanismele etnografice ale sărbătorii. Cărţile Otiliei Hedeşan sunt ilustrative în privinţa redefinirii etnologiei din perspective inovatoare, postmoderne: Șapte eseuri despre strigoi (1998), Pentru o mitologie difuză (2000), Folclorul. Ce facem cu el? (2001), Lecții despre calendar: curs de folclor (2005), Mă razumești, fata mea? Note de teren pe Valea Moravei (2007), Luai Uzdinu de-amăruntul. Amintirile unei povestitoare prodigioase: Mărioara Sârbu (2015). În câteva observaţii sintetice, Ion Şeuleanu relevă cu acuitate profilul autoarei: „Otilia Hedeşan ni se înfăţişează ca o excelentă cunoscătoare a realităţii etnofolclorice anchetate pe care o «citeşte» cu o pătrundere de-a dreptul lăudabilă. La fel de familiarizată pare a fi şi cu ceea ce ţine de reliefurile de mentalitate şi de psihologia comunităţilor folclorice şi tradiţionale, ca şi de traseele pe care aceste colectivităţi tind a evolua în noile contexte configurate de o multitudine de factori socio-economici ori numai culturali, caracteristici unui prezent supus schimbărilor de tot felul.”

Citește în continuare →

Etnologia românească – azi (I)

Argument

Revista Vatra promovează, se ştie, noutatea, originalitatea, valoarea, ilustrând şi susţinând tineri creatori, noi orientări literare, dar este, în acelaşi timp, ataşată şi de valorile tradiţiei, ale spiritualităţii naţionale. În acest context, un dosar tematic dedicat etnologiei româneşti de azi se legitimează printr-o logică a firescului, ilustrând dinamica fluidă a continuităţii şi noutăţii, a tradiţiei şi inovaţiei. Cu toate indeciziile epistemologice, taxonomice, sau de valorizare a trecutului, cu toată relativa discreţie a manifestărilor sale publice majore, etnologia românească şi-a format, timid la început, tot mai decis mai apoi, un cadru sistemic de organizare, asumându-şi, totodată, o mare diversitate de manifestări, strategii şi modele, instituţionale sau informale.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (V)

Cornel MORARU          

Tentația rescrierii

Romanul Întâlnirea (Polirom, 2003, 2007, 2008) e rescrierea unei proze mai vechi de mari dimensiuni, cu titlul omonim. Povestirea, ea însăși un microroman, n-a mai fost reeditată împreună cu celelalte proze din vol. Vară-primăvară (1989), unde a apărut prima și ultima oară. Semn că noua variantă, sub formula de „roman poematic” (la început), o transformă în mod substanțial. Contrar aspectului de roman experimental, din primele variante, textul (față de cel din nuvelă) câștigă în transparență. Se simte o relaxare (poate și un sentiment al datoriei împlinite), o decomprimare a tensiunii acumulate, scrisul e mai puțin crispat. Unele pagini par scrise într-un fel de transă, de euforie auctorială, în funcție de starea de spirit a personajelor. Este momentul eliberării – cum afirmă într-o confesiune prozatoarea – de constrângerile cenzurii și autocenzurii. În schimb, se acutizează cumva decalajul tot mai vizibil dintre timpul scriiturii și timpul istorisit (în povestire aproape se suprapun). Acum realitatea și discursul sunt două entități care nu se mai sincronizează.

Citește în continuare →

Sorin Alexandrescu – schiță de portret (III)

Marian POPESCU

Patru „acte” cu Sorin. Rememorări

Actul I. Eram la Amsterdam, la Institutul olandez de Teatru, împreună cu colegi din tot Estul. Finalizam un proiect de cercetare privind Teatrul și Disidența în timpul Războiului rece. Fiecare făcusem, în prealabil, o cercetare, o investigație de țară, toate urmând să fie reunite într-o publicație. Era 1995 și fuseserăm invitați să ne spunem „istoriile”. Câțiva am fost rugați să apărem și în evenimente separate, dedicate unui subiect special. În cazul meu: Lucian Pintilie și interzicerea Revizorului. La finalul mini-conferinței mele, un domn înalt s-a apropiat de mine, am făcut cunoștință. Era Sorin Alexandrescu. Studiasem ce publicase în România, în studiile mele de la Filologie unde el fusese profesor până la plecarea pentru lectoratul de la Universitatea din Amsterdam. Soția lui, Liliana, era cercetătoare, autoare de studii competente pe domeniul spectacolului teatral. Conversația s-a legat firesc.

Citește în continuare →

Sorin Alexandrescu – schiţă de portret (I)

Argument

Una dintre personalităţile emblematice ale timpului nostru, Sorin Alexandrescu, se distinge, în peisajul paradoxal al culturii noastre, ca un intelectual care a trăit cu fervoare experienţa profesoratului universitar, a exilului, a structuralismului şi a acţiunii civice, căutând să-şi explice limitele şi beneficiile propriilor rădăcini, într-o atitudine de severă, fermă şi dezinhibată libertate de gândire şi rostire. Criticul evaluează cu obiectivitate realităţile româneşti, semnalând deficienţe, complexe şi aptitudini nefructificate, mai ales în Paradoxul român, în care e rezumată condiţia noastră marcată de marginalitate, de presiuni şi de influenţe diverse, dar şi de pulsiuni contradictorii între hegemonia autohtonismului şi tentaţia sincronizării cu valorile europene („Românii au trebuit să trăiască şi să creeze în spaţiul îngust rămas liber între state şi culturi puternice, uneori opresive”).

Citește în continuare →

Iulian Boldea – Între fragment şi sinteză

Critica lui Valeriu Cristea redă, în paginile sale empatice şi limpezi, un fel de bucurie de a citi cărţi, de a înţelege lumea complicată a literaturii, în măsura în care, la Valeriu Cristea, „un critic cu fibră de moralist, impresionează bucuria lecturii şi capacitatea de a surprinde nuanţele cu declarată intensitate emotivă, explorând viaţa sufletească” (Adrian Dinu Rachieru). Mai degrabă timid, retractil în fundamentul naturii sale adânci, Valeriu Cristea s-a remarcat şi ca un polemist pentru care critica este o formă de reacţie, de situare valorică, de asumare a unei atitudini, relevante fiind în acest sens, disputele cu Nicolae Manolescu. Asumându-şi simplitatea şi spontaneitatea ca forme de conduită hermeneutică, Valeriu Cristea este, cum zice chiar el, un „descifrator de subtilităţi”, sensurile operelor fiind desluşite cu tact, cu răbdare, cu ezitări, cu înaintări şi replieri, într-un demers ce evită stilul conclusiv şi mania certitudinilor degrabă dobândite. Scrupulos, combativ cu măsură, atent la text, la subtext, dar şi la context, fără să ignore miza etică a operei, dincolo de interesul strict estetic, Valeriu Cristea găseşte, de cele mai multe ori, tonul şi ritmul potrivit pentru a comenta proza lui Marin Preda, Sorin Titel, proza Gabrielei Adameşteanu sau a lui Mircea Nedelciu, dar şi eseurile lui N. Steinhardt, Lucian Raicu şi, nu în ultimul rând, pentru a explora universul abisal al prozei lui Dostoievski.

Citește în continuare →

Iulian Boldea – Dincolo de partitura memoriei

Mihai Sin, unul dintre fondatorii seriei noi a revistei „Vatra”, alături de Dan Culcer şi Romulus Guga, se numără printre  cei mai importanţi prozatori ai generaţiei sale, autor al unor cărţi cu o bună receptare din partea criticii şi a cititorilor: Aşteptând în linişte, povestiri, 1973; Viaţa la o margine de şosea, roman, 1975; Bate şi ţi se va deschide, roman, 1978; Terasa, povestiri, 1979; Ierarhii, roman, 1981; Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică, 1983; Schimbarea la faţă, roman, 1985; Rame şi destin, proză scurtă, 1989; Quo vadis, Domine?, 2 vol., 1993-1996; Reşedinţa, 1996; Marea miza: teme şi obsesii ale romancierului roman contemporan, 2003, Ispita izbăvirii, 2014. Scriitor realist care „asimilează masiv formele metarealismului” (Anton Cosma), un „neorealist cu vână etică şi tragică” (Paul Cernat), Mihai Sin surprinde, în cărţile sale, adevărul psihologic al personajelor şi avatarurile condiţiei umane în situaţii-limită, încadrate de ramele referenţialităţii şi ale autoreferenţialităţii. Acestea sunt coordonatele majore ale prozei lui Mihai Sin, care se situează între parabolă şi interogaţie, regăsindu-se sub auspiciile unei perspective analitice dense, dar şi sub semnul dezbaterii morale, într-o articulare analitică modernă, cu paliere epice care se intersectează şi se suprapun în funcţie de exigenţele naraţiunii.

Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea III)

 

Iulian BOLDEA

Nuanţa ca metodă de lucru 

Cărţile lui Mircea Martin spun adesea multe despre autor, pentru că, în structurile de profunzime ale altor texte, criticul îşi regăseşte propriul său portret interior, proiectul său intelectual, stilistica identitară inconfundabilă. Rigoarea, spiritul geometric, amprenta lucidităţii, nuanţa ca metodă de lucru şi dispoziţie lăuntrică nu exclud reflexele confesive, meandrele afective sau avatarurile sensibilităţii, prin care dialogul cu opera anulează distanţe, atenuează retorismul demonstraţiilor, impunând, când e cazul, distanţa optimă faţă de propria fiinţă. După un stagiu limitat în calitate de cronicar literar, la începutul carierei, Mircea Martin s-a retras din sfera actualităţii literare, implicându-se cu fervoare în dezbaterile teoretice. În cronici, dialogul cu opera e privat de detalii şi determinări ale conjuncturalului, criticul păstrându-şi atenţia întreagă asupra intimităţii textului, asupra a ceea ce este unic şi ireductibil în atmosfera, viziunea şi tonalitatea operei. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ştefan Oltean: „Limbajul este o componentă esențială a ființei umane, o oglindă a minții”

Stimate domnule Profesor universitar doctor Ştefan Oltean, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care au fost, în timp, treptele, etapele, momentele pe care le consideraţi cu adevărat importante în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult: un om, o carte, o idee?

– Au fost mai multe etape, începînd cu liceul, continuînd cu facultatea, cu activitatea la catedră, cu stagiile petrecute în universități americane (Kent State University, Cornell University), cu perioada de după… În liceu (Liceul „Emil Racoviță”, Cluj) am fost atras de literatura comparată și de limba engleză, dar m-am descurcat bine și cu matematica; am fost o vreme elev la secția reală, iar apoi m-am transferat la secția umană, în clasa a X-a. Au urmat studiile universitare de Limba și literatura engleză la Facultatea de Filologie din Cluj, iar după absolvire am devenit cadru didactic universitar la Catedra de Filologie Germanică a Universității clujene, devenită în anii ’90 Departamentul de Limbă și Literatură Engleză. Aici profesez și în momentul de față. Ca tînăr asistent universitar am fost impulsionat de ideile deschizătoare de drumuri ale reprezentanților Școlii de Lingvistică, semiotică și poetică din Cluj. Am colaborat fructuos cu Carmen Vlad și Mircea Borcilă în acest sens, dar și cu alți colegi. Apoi m-au fascinat ideile lingvistice novatoare, revoluționare ale lui Noam Chomsky, a cărui concepție generativă, cognitivistă și universalistă despre limbaj am încercat să o asimilez în perioada unui stagiu de doi ani petrecut la Departamentul de Lingvistică al Universității Cornell, Ithaca, New York, la începutul anilor ‘90; rezultatul a fost o transformare radicală a convingerilor mele lingvistice după vîrsta de 40 de ani. Interesant, însă, studiul meu cel mai influent este situat la interferența dintre poetica narațiunii și lingvistică. M-au influențat și idei ale altor lingviști, naratologi sau filosofi, cum ar fi Ludwig Wittgenstein, cu al său Philosophische Untersuchungen/Philosophical Investigations, sau Paul Ricoeur, cu Time and Narrative – trei volume impresionante despre configurarea timpului în narațiune.

Citește în continuare →