Ileana Mălăncioiu – Portret în palimpsest (4/5)

25_in_suedia-page-001

 

Dumitru CHIOARU

Poezia Ilenei Mălănciou 

Am în faţă antologia de autor Linia vieţii, apărută la editura Polirom în 1999, totalizînd volumele de poezie publicate de Ileana Mălăncioiu, de la debutul editorial cu Pasărea tăiată (1967), pînă la Urcarea muntelui (reprodus în varianta necenzurată din 1992), cuprinzînd şi texte inedite, unele incluse şi în alte antologii de autor.

Constat că dintre vocile poeziei feminine contemporane, Ileana Mălăncioiu este cea mai bine timbrată şi egală cu sine în evoluţia ei de la primul la ultimul volum, ca o linie continuă, marcată totuşi de trei etape distincte de creaţie. Aceste trei etape sunt delimitate de temele dominante: copilăria, în volumul Pasărea tăiată, cuplul erotic, cuprinzînd volumele Către Ieronim (1970), Inima reginei (1971), Crini pentru domnişoara mireasă (1973) şi Ardere de tot (1976), singurătatea, temă dominantă în Peste zona interzisă (1979), Sora mea de dincolo (1980), Linia vieţii (1982) şi Urcarea muntelui (1985). Toate aceste trei teme şi, la rîndul lor, volumele sunt unite, ca de o linie continuă, de obsesia morţii, care le dă profunzime. Citește în continuare →

Ileana Mălăncioiu – portret în palimpsest (1/5)

 

06c_sinaia_1969-page-001

 

Argument

de Iulian Boldea

Ileana Mălăncioiu este, după Nicolae Manolescu, o poetă „inconfundabilă, nesupusă modelor sau variaţiilor de umoare a cenzurii, una dintre cele mai puternice personalităţi din întreaga literatură română”. Poeta a edificat, de altfel, un univers poetic de o singularitate frapantă, ca stil, viziune şi atitudine. Volumele de poeme (Pasărea tăiată, Către Ieronim, Inima reginei, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă, Sora mea de dincolo, Urcarea muntelui, Ardere de tot, Linia vieţii) redau relieful unei conştiinţe ultragiate, scindate între voinţa clarităţii interioare şi dizarmoniile istoriei. Atitudinea lirică preferată presupune reflexul retragerii sub zodia intimităţii, într-un univers dominat de solitudine, o astfel de atitudine fiind transpusă într-o poetică a traumei, în versuri transparente şi agonice, iluminate de palori thanatice, dar tentate, de asemenea, de reverii ale originarităţii. Citește în continuare →

Iulian BOLDEA – Metamorfozele comparativismului

boldea2

Obiectul de studiu privilegiat al cărţilor lui Vasile Voia, comparatismul, este perceput într-o accepţiune modernă, prin prisma achiziţiilor celor mai noi metode de investigare a relaţiilor şi filiaţiilor dintre curente, orientări literare şi scriitori. De altfel, într-un text cu aspect programatic, profesorul Vasile Voia subliniază raporturile multiple, nuanţate şi fructuoase care se stabilesc între imagologie şi literatura comparată, delimitându-se, în acest fel, un spaţiu al „interrelaţiilor literare”, în măsura în care operele literare şi scriitorii sunt examinaţi dintr-un unghi „transnaţional sau transfrontalier”: „Obiectul de studiu al literaturii comparate l-a constituit dintotdeauna cercetarea relaţiilor literar-spirituale internaţionale. Trebuie să avem în vedere diferenţa dintre perspectiva «naţională» a filologiilor tradiţionale şi perspectiva «supranaţională» reclamată imperios de comparatismul actual. Opera sau autorul sunt studiaţi ca fenomen transnaţional sau transfrontalier. Interesul literaturii comparate se centrează nu pe literatura unei singure ambianţe lingvistice, ci pe o macrostructură multinaţională si multilinguală. În cazul acesta, s-a vorbit de poziţia unei «neutralităţi culturale». Ceea ce presupune nu a ignora particularităţile literaturii proprii, ci a nu le exacerba şi privi unilateral. Literatura comparată nu se opune disciplinelor filologice, în general, şi filologiilor naţionale, în special, ci se disociază de acestea prin crearea unor metode şi principii proprii. Citește în continuare →

Lectură, cititor, carte (1/8) – Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Ion Vianu și Andrei Codrescu

lectura 1

Argument

 

Există foarte multe paradoxuri ale lecturii şi ale cititorului; există o lectură ce îşi inventează cititorii, cum există un cititor ce (re)inventează textul pe măsură ce îl parcurge, revizitând locurile sale comune, asperităţile şi adevărurile sale. În epoca globalizării şi a postmodernismului, prototipul cititorului naiv tinde să aibă cam acelaşi statut ca acela al cititorului ideal. Dacă cititorul model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacţii estetice tradiţionale” (Umberto Eco). Cititorul ideal este, de fapt, cititorul care nu există. Realitatea nu ne furnizează un astfel de cititor, şi tocmai de aceea el are un statut himeric, lipsit de contururi pregnante. Geografia în care se situează un astfel de cititor e cea a imaginarului. Nu există decât cititorul real, cel aflat în faţa textului, cititorul în carne şi oase, fragil, inconstant, capricios sau exultant, cel care se entuziasmează sau se întristează împreună cu autorul, în împrejurările cele mai concrete. Pentru un astfel de cititor textul există cu adevărat, aşa cum viaţa, carnea şi destinul lui există cu adevărat. Citește în continuare →

Iulian BOLDEA – Critica – formă de ironie

boldea2

Contribuţiile critice de cea mai mare pregnanţă ale lui Ştefan Cazimir se relevă în studiul operei lui Caragiale, operă studiată cu minuţie, într-un registru analitic ce se impune prin rigoare şi aplicaţie, dar şi printr-o indiscutabilă încărcătură empatetică, de identificare afectivă şi electivă cu textul abordat. Alex. Ştefănescu conturează un portret sugestiv, pitoresc, riguros exact al criticului Ştefan Cazimir, subliniind bonomia, gravitatea jucată, turnura ironică şi subtilitatea, considerându-se că autorul atâtor impecabile exegeze caragialiene este un „personaj inclasificabil şi derutant, care îşi rosteşte glumele cele mai trăznite pe un ton grav şi având o privire fixă”, un om „delicat şi prietenos, capabil să devină pe neaşteptate caustic”, un „extraordinar de bun cunoscător al istoriei literaturii române atras însă mai curând de jocurile de cuvinte decât de solemnitatea comunicărilor ştiinţifice”. De altfel, Gheorghe Grigurcu consideră că „zâmbetul” şi „absolvirea” redau cel mai bine profilul temperamental al criticului, ale cărui pagini s-ar caracteriza printr-un „moralism amuzat-comprehensiv”. Citește în continuare →

Iulian BOLDEA – De la Ioan Es. Pop cetire

boldea

Exerciţii de decepţie şi fotografii ale neantului găseşte cititorul multe în poemele lui Ioan Es. Pop. Ritmul – al scriiturii şi al imaginarului – e fracturat şi incongruent, contemplaţia existenţei se schimbă în notaţie directă a unei realităţi ce refuză textura melancoliei. În Ieudul fără ieşire, Ioan Es. Pop rescrie un alibi al propriei biografii, transcrie relieful sinuos, refractar, refulat şi exhibat al lumii. Versurile sunt alerte şi dizolvante, cu o propensiune spre negativitate, alimentată de voluptatea trăirii şi a rostirii directe, nemediate. Este aici o fervoare a exasperării, provocate de imposibilitatea ieşirii din labirint, dar şi de refuzul unei lumi resimţite ca alienante: „la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva./ şi  suntem şi acum şi o să fim şi mâine poimâine şi/ în veci apa aceluiaşi râu ne va scălda.// câte luni n-a fost doar zi şi noapte/ câte luni nu l-am căutat peste tot?// trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo/ o coteşte brusc la stânga, capul reptilei se/ rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. Acel cap// singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape/ singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian./ ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos// zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat. Dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace./ fără margini este ieudul şi fără ieşire.// nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze./ nu l-a prevestit nici o aură./ nu-l urmează nici o coadă de cometă.// ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste/ uscaturi şi ape nu-l prevesteşte nici o/ aură nu-l urmează nici o/ coadă de cometă”. Citește în continuare →

Iulian BOLDEA – Critică şi confesiune: Livius Ciocârlie

boldea2

            Opera lui Livius Ciocârlie este spaţiul unor metamorfoze, treceri şi glisări de la o formă critică la alta, de la eseul cu detentă acut teoretică, la studiul aplicat şi tenace al genului literaturii de frontieră (corespondenţa) şi, în fine, la creaţia literară propriu-zisă, concretizată în roman şi diaristică. Dincolo de motivaţiile psihologice sau creatoare ale acestei traiectorii, poate fi descifrată tema privilegiată a unei continue căutări de sine, dar şi a unei nostalgii către aspiraţia literaturii propriu-zise care trădează, în afară de echilibrul situărilor metodologice şi de subtilitatea interpretativă, o neascunsă intenţie autoanalitică. De la lectura eficientă, modernă a operei literare, conjugată cu o conştiinţă teoretică extrem de lucidă din Realism şi devenire poetică în literatura franceză şi Negru şi alb, până la analiza nuanţată a epistolarului, privit nu doar ca anexă ilustrativă a operei, ca descindere în culisele operei, dar şi ca un document sufletesc, de o incontestabilă însemnătate (Mari corespondenţe), Livius Ciocârlie valorifică o grilă hermeneutică diversă, de la metodă la analiză, de la teorie la practica lecturii, circumscriind un spaţiu puternic individualizat de investigaţie şi un instrumentar metodologic profund adaptat la obiectul de studiu. Nu e, aşadar, întâmplător interesul pe care l-au suscitat cărţile lui Livius Ciocârlie, în care vocaţia teoretică e privilegiată, în ciuda aparentei „aridităţi” a teritoriului pe care îl delimitează. În Realism şi devenire poetică în literatura franceză, concepte, teorii, principii ale literaturii renunţă la alura lor didactică sau „esoterică”, deprind palpitul concretului, fiind expuse cu o subtilă artă a persuasiunii critice, în care axioma e însoţită de argumentul temeinic, iar îndoiala metodică înlocuieşte prezumţia teoretizantă. Circumspect şi lucid, pregătit mereu să probeze adevărul aserţiunilor sale, de o prudenţă analitică ce denotă mai curînd probitate decât teama de „aventura” interpretativă, Livius Ciocârlie aplică teza devenirii poetice la câţiva scriitori realişti din secolul al XIX-lea, dar şi din secolul XX. Definind raportul dintre realism şi devenire poetică, criticul observă că „prin poetizare – într-o anumită accepţiune a cuvântului – literatura devine mai realistă şi, în al doilea rând (…) pentru că ceea ce s-a petrecut istoric n-a fost o evoluţie simplă dinspre realism în sens restrâns către realism în sens cuprinzător, ci o coexistenţă tensionată a lor în fiecare moment”. Fascinaţia textelor cu alură teoretică se relevă astfel mai ales prin ceea ce e atipic pentru acest tip de discurs (verva asocierilor, tensiunea ideatică, seducţia lexicului pregnant, particularităţi ale discursului critic total străine de morga intratabilă a teoreticianului ce-şi priveşte axiomele cu un aer de suficienţă şi adulaţie). Citește în continuare →