În romanul lui Adrian Sângeorzan¹ sunt rememorate secvențe din copilăria protagonistului, Adrian (petrecută la finele regimului dejist), și câțiva ani din prima tinerețe (în epoca ceaușistă). Cu toate că Occidentul nu e un personaj central în roman (ca în Vizuina de Aur, de pildă), contactul prin intermediul bunurilor materiale sau produselor culturale cu lumea de Dincolo fiind sporadic, regăsim și aici aceeași fascinație din alte narațiuni despre copilăria/adolescența petrecute în comunism. Deși rememorarea e realizată din perspectiva narativă a copilului-adolescent, îndărătul vocii auctoriale se află uneori expertiza postcomunistă a adultului, care adnotează și orientează experiențele formatoare ale eroului. Recurența unor inserții despre regimul politic în rememorările copilăriei (de pildă, „în anii ’60 comunismul părea veșnic ca o maree continua căreia dacă nu i te împotriveai te lăsa să plutești”² sau „Comunismul ajunsese un decor prăfuit, scârțâitor, uitat pe o scenă pe care actorii începuseră să vorbească fără a-și mai ține mâna la gură”³, iar exemple pot continua…) trădează vocea matură prin care sunt adnotate întâmplările. Chiar dacă textul e jalonat de astfel de explicații despre dictatura comunistă, e recuperată și vocea narativă a copilului, cum e cea în care protagonistul își reneagă statutul de pionier, în urma interferenței cu palierul religios, urmată de părerile sarcastice ale celor mai mari. Voind să intre într-o biserică (din curiozitate sau pentru a spune o rugăciune), Adrian e întâmpinat de un preot ce-l sfătuiește că nu se cade să intre cu cravata de pionier în „lăcașul Domnului”, prilej cu care protagonistul, deși e intimidat, își păstrează totuși „integritatea” de pionier. Doar că realizează, deopotrivă, imediat după aceea, că acest statut nu e, totuși, la „modă” printre copii.

„M-au lăsat să mă plimb singur pe Corso, cu cravata mea roșie ca focul și nu știu ce mi-a venit să intru în biserică. Probabil voiam să spun ceva de mulțumire, un «înger, îngerașul meu», singura rugăciune pe care-o știam pe de rost. Un preot cu barbă mare, care stătea la intrare ca un stâlp al credinței, m-a oprit:

— Băiețel, nu-i bine să intri cu chestia roșie la gât în lăcașul Domnului. M-a inhibat total și am făcut năucit stânga-mprejur. A fost primul meu conflict ideologic și l-am rezolvat destul de repede. Am întâlnit apoi un grup de băieți mai mari, cu ghiozdane în spate, și i-am salutat cu mâna la frunte:

— Salut voios de pionier!

— Du-te-n aia mă-tii! mi-au răspuns ei și cu asta am terminat-o cu cravata roșie și cu pionierii.”⁴

Primele amintiri din copilărie, din jurul vârstei de zece ani, petrecute în satul Șieu (Bistrița), sunt, deja, jalonate de memoriile și discuțiile politice la care asistă. Întrucât privirea lui Adrian din copilărie e fixată asupra lumii exterioare, în special asupra lumii adulților (părinți, bunici, rude și consăteni), protagonistul dezvoltă o sensibilitate aparte pentru astfel de subiecte, fiindcă observă că acestea se desfășoară într-un registru misterios. „Când oamenii vorbeau despre Canal, coborau vocea până aproape de tăcere, folosindu-și mai mult mâinile și ochii”⁵ sau:

„Adulții când vorbeau tare nu spuneau niciodată lucrurile pe care le spuneau atunci când vorbeau pe șoptite. Noaptea, ai mei vorbeau altfel, trăgând cu urechea la sora mea și la mine ca să fie absolut siguri că dormim. Mi se părea că le era frică de noi, ca și cum am fi fost niște mici spioni care am fi putut să-i punem în pericol.”⁶

În linii mari, principala activitate din copilărie pentru Adrian este să înregistreze atent (uneori clandestin) discuțiile și comportamentele celor mari care vizau, într-un fel sau altul, regimul politic.

Născut într-o familie de intelectuali (tatăl era profesor și mama, învățătoare), cu rude nemulțumite de regimul politic (unchiul Vili fusese patru ani la Canal, bunicul era nostalgic după monarhie, asculta posturi de radio clandestine și aștepta salvarea de la americani), copilăria lui Adrian e marcată de opiniile anticomuniste, pe care acesta le înregistrează fără a le putea „digera”. Sunt alte întâmplări ce-i furnizează explicații „pe înțelesul lui”, despre lumea înconjurătoare. De pildă, doar comunitatea multietnică din satul Șieu (unguri, nemți, evrei) primește dreptul de a emigra, prilej cu care Adrian realizează că „[n]imeni nu călătorea pe vremea aceea, nimeni nu se muta. Pe atunci, când oamenii plecau, plecau definitiv (n.a.), ca unchiul Vili sau ca familia Roșu.”⁷ Cu toate că e o percepție deformată, copilărească, ea creează o metaforă bună pentru lumea închisă în care trăia copilul, Dincolo fiind privilegiul celor de alte etnii. Rând pe rând, prietenii din copilărie ai lui Adrian pleacă din țară, dar nu înainte de a-și prezenta, fiecare, tărâmul unde urma să ajungă. În imaginarul infantil, Dincolo e un spațiu al „desfătărilor” gastronomice, în care un cartof echivalează cu patru portocale (explicație la care recurge unul din copiii evrei, prieten cu Adrian, despre Israel, țara unde urma să emigreze), cei ce rămân în țară fiind privați de la astfel de posibilități de echivalare a cartofului cu portocale.

De asemenea, o altă explicație pe „limba lui”, despre lumea închisă în care trăiește, primită de copil cu ocazia împrietenirii împrietenirea cu Vava, un deținut politic dintr-un batalion disciplinar, adus în Șieu pentru muncă patriotică (pe șantierul de modernizare a căilor ferate). De la acesta, Adrian învață o suită de lucruri noi precum: află de literatura franceză (Vava e un cititor pasionat al romanului Mizerabilii, pe care-l citește în original), trăiește prin procură primele experiențe erotice (citește scrisorile deținutului către iubita sa, fiind rugat de Vava să-l lase să folosească adresa copilului pentru schimbul clandestin dintre cei doi amanți) și urmărește filme împreună cu ceilalți deținuți. Întreruperea legăturii dintre erou și Vava (acesta evadează din batalion, încearcă apoi să treacă granița, dar e prins și condamnat la închisoare) duce la o primă revoltă juvenilă împotriva sistemului: aruncă cu pietre în cazarma soldaților care păzeau deținuții. În ciuda gratuității și a derizoriului scenei, gestul lui Adrian vine, foarte coerent, în siajul percepției acestuia despre lumea mărginită în care trăiește. 

Dacă, în copilărie, privirea protagonistului e îndreptată spre exterior, urmărind în mod deosebit comportamentele adulților în încercarea de a înțelege lumea din jur, adolescența e vârsta interiorității, în care descoperirea sexualității, primele experiențe erotice și prima dragoste sunt în prim-plan. Textul lui Sângeorzan urmărește tribulațiile adolescentine ale lui Adrian, pe fondul schimbărilor fiziologice, al dereglărilor hormonale, și a unui corp care își cere imperios „drepturile sexuale”. Erosul e un personaj important în romanul scriitorului, un mare necunoscut pentru Adrian, care-l pune în dificultate, din cauza lipsei educației sexuale, subiect tabu atât în familie, cât și la școală. Administrarea unui tratament cu bromură de calciu (soluție recomandată de o vecină cu „experiență”, care avusese la rândul ei trei adolescenți cu „probleme” similare) nu poate stăvili pulsiunile erotice impetuoase: „Materia mea devenea tot mai erectilă, gata oricând să-și arunce frustrările și dorințele neîmplinite, pe care le stăpâneam cu greu, ca un mercenar nepriceput al vieții.”⁸ Desigur, din nou, se observă aceeași intervenție a vocii mature, care îngroașă eufemistic dereglările hormonale. Preocupările protagonistului din adolescență gravitează în jurul erosului, textul lui Sângeorzan devenind în partea a doua, un romance adolescentin între Adrian și o Nora, o trapezistă pe care o cunoaște prin intermediul circului ambulant din oraș (venea, anual, în fiecare primă săptămână din august).

De asemenea, adolescența e vârsta în care se concretizează fascinația pentru Occident, prin intermediul muzicii și a bunurilor materiale de Dincolo, ele fiind pentru protagonist „primele mostre concrete ale Vestului”. O primă audiție muzicală a formației Beatles („i-am auzit pentru prima dată pe Beatles, cântau Michelle, ma belle și m-am îndrăgostit de ei pe loc.”⁹) și o gumă de mestecat adusă de un prieten din adolescență (plecat și reîntors total schimbat) din Germania sunt suficiente pentru a întreține mirajul occidental al adolescenților:

„Într-o primăvară, mult înainte de-a se termina școala, George a dispărut brusc. Toți ridicau din umeri când îi întrebai de el, inclusiv părinții lui, care păreau că ascund ceva. Nimeni n-a mai auzit de el până în toamnă, când a apărut pe maidan cu un păr neobișnuit de lung, îmbrăcat într-un costum de blue-jeans original, și un tricou pe care cei patru Beatles treceau mândri pe „Abbey Road” între pectoralii lui. Am murit toți de invidie. Părea un străin ciudat așa cum mesteca gumă cu mâinile în buzunarele din care a scos câteva lame și pentru noi. Am mestecat cu el în tăcere acele prime mostre concrete ale Vestului. Eram ca sugarii care percep lumea băgând-o în gură și guma aceea a fost primul nostru contact direct cu Occidentul pe care îl încercam curioși cu dinții noștri decalcifiați.”¹⁰

Conștienți de posibilitățile limitate în privința unui contact direct cu Occidentul, a cărui imagine continuă să fie una paradisiacă, adolescenții din romanul lui Sângeorzan încercau să compenseze prin imaginație legătura cu (obiectele din) lumea de Dincolo. O astfel de metodă de evaziune livrescă (de pildă, identificarea cu posesorii unui automobil german) practicată de adolescenți îi nemulțumește, în fapt, fiindcă ei realizează că imaginația nu-i poate duce acolo unde n-au fost, un loc și o lume despre care nu au prea multe informații.

„Ca să suportăm mai ușor orele de clasă, ne-am propus să ne imaginăm că locurile din banca noastră sunt locurile din față ale unui Volkswagen. Ăsta era doar unul dintre exerciții. Așa am început într-o bună zi să trăim într-o lume imaginară, pentru că o mașină Volkswagen cărăbuș aparținea fantasticului. Văzusem una în oraș, adusă de un neamț plecat, și pe lângă cela șase taxiuri Moskvici care înlocuiseră vechile șarete ce se învârteau în jurul gării, părea vârful unei falange provocatoare întinse de capitalismul putred care începea să ne momească. Încercam să călătorim cu mintea prin toată țară, ba chiar și peste hotare. Numai că aici nu ne mai ajuta imaginația, pentru că niciunul nu fusesem mai departe de Năsăud, oraș pe care ți-l puteai închipui ușor, fără să fi fost acolo vreodată.”¹¹

În concluzie, romanul lui Sângeorzan urmărește trecerea de la copilărie la adolescență a protagonistului Adrian, narațiunea construind o demarcație clară între cele două. Dacă în copilărie interesul eroului e îndreptat înspre lumea exterioară, comportamentele și discuțiile politice ale membrilor familiei fiind în atenția acestuia, în adolescență accentul se deplasează pe descoperirea interiorității și, mai ales, a sexualității. Întâlnirea cu Occidentul se produce în copilărie prin interacțiunea cu alteritatea multietnică, lumea de Dincolo fiind percepută în imaginarul infantil ca tărâm al unor experiențe culinare imposibile în țară (schimbatul cartofului cu portocale). Totodată, această metaforă despre Occident, ca spațiu al posibilității și prosperității (la nivel culinar), îi furnizează pe „înțelesul” lui una din explicațiile despre limitele și carențele țării în care trăiește. În adolescență, prin intermediul bunurilor materiale și culturale, Adrian primește o „mostră” palpabilă a Occidentului. Pe de altă parte, adolescența e și vârsta deziluziei, protagoniștii realizând că evaziunea livrescă nu e o soluție compensatorie (degeaba încearcă să recupereze ei o lume pe care nu o cunosc decât rudimentar). Prin urmare, chiar dacă bunurile materiale și produsele culturale ale lumii de Dincolo, prezente atât la nivel discursiv (în copilărie), cât și la nivel fizic (în adolescență), îl fascinează pe protagonist, ele devin, în cele din urmă, o metaforă a lumii închise în care Adrian trăiește. Pe de altă parte, chiar dacă pe final e o experiență deprimantă, întâlnirea cu bunurile/obiectele/produsele din Occident e cea mai convingătoare dovadă (și singura, de altfel) pentru Adrian (și ceilalți adolescenți) că există, totuși, o lume mai bună și mai prosperă. 

______________________

[1] Adrian Sângeorzan, Circul din fața casei, București, Curtea Veche, 2008.

2 Adrian Sângeorzan, op. cit., pp. 8-9.

3 Ibid., p. 11.

4 Ibid., pp. 12-13.

5 Ibid., p. 6.

6 Ibid., p. 7.

7 Ibid., p. 30.

8 Ibid., p. 133.

9 Ibid., p. 118.

10 Ibid., p. 119.

¹¹ Ibid., p. 113.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 168-169]