Dacă acceptăm ideea că literatura reprezintă, până la un punct, o oglindă estetică a unui format mentalitar, constatăm că în literatura română nu statutul propriu-zis al romului diferă de la o epocă la alta sau de la o operă la alta, ci felul în care acesta este perceput, reflectat și redat în conștiința alterității. Astfel, ceea ce se iveşte în oglinda literaturii nu este o copie fidelă a unei realități oarecare, reperabile după coordonate spațio-temporale, ci o imagine, în sensul definiției ei de reflex în conştiință, generator al unei forme reprezentaționale. De aceea, conform poziției în care se regăsește în cadrul operei literare, imaginea romului propune, de fapt, niște structuri de profunzime, fie ele legate de o anume viziune asupra lumii, fie presupunând un mesaj mai ascuns, adresat, de fapt, cititorului, după cum vom putea vedea în câteva exemple. Puține sunt operele în care romii dețin rolurile principale, iar atunci apar aproape întotdeauna ca un personaj colectiv, nu ca individualități subsumabile vreunei teze estetice importante. De pildă, în epopeea lui Budai-Deleanu, Țiganiada, romii sunt reprezentați ca personaj colectiv angrenat într-un joc al destinului și al autorului însuși, într-o invitație comică la dialog deschis cu cititorul. În urma analizei unui număr de scrieri având figura romului ca parte a imaginarului narativ, ne-au reținut atenția, într-o primă instanță, trei opere în cadrul cărora statutul literar al personajelor ar putea fi, pe cât de (aparent) ușor de clasat, pe atât de complex problematizat, dată fiind, în primul rând, miza pe care aceste personaje o reprezintă nu doar în economia imaginarului celor trei texte, dar și în configurarea unei viziuni diferite asupra integrării unor problematici sociale pe care operele, finalmente, înțeleg să le pună altfel decât până atunci. Este vorba, pe de-o parte, despre Groapa lui Eugen Barbu, pe de altă parte despre două dintre romanele Doinei Ruști, anume Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii.
Cititor naiv, părinte istovit, copil isteţ, mamă bibliofilă şi oricine altcineva interesat de mersul lumii!
Rândurile care urmează îţi vor dezvălui un secret ignorat sau ţinut ascuns de critica literară, de la ultimele zbateri de agonie ale imposturii universitare a aşa-numitei nouvelle critique la escrocheriile online puse la cale de programele postumanismului computaţional. De la chique la geek, o istorie a uitării şi-ntunecării!
Iată! Trilogia lui Habarnam e unul din cele mai mari romane ale secolului trecut. Citește în continuare →
„…nimeni altul nu poate scrie viața unui om decât el însuși”
Jean-Jacques Rousseau
Dacă pentru Aron Starobinski, evreu originar din vechiul ținut al Poloniei aparținând odinioară Imperiului Rus, Elveția devenea în 1913 țara de refugiu în care viitorul doctor nu va izbuti cu niciun chip să-și dobândească dreptul la cetățenie, pentru fiul său Jean, ea va fi țara natală, chiar dacă, la rându-i, va „accede” – așa cum el însuși va puncta cu ironie – „cu oarecare întârziere la cetățenia legală”1, la 28 de ani. Suspiciunile de natură politică din dosarul tatălui, întreținute probabil și de puseele de ură și antisemitism specifice extremei drepte elvețiene, au extins în continuare și asupra fiului vigilența autorităților statului. Citește în continuare →
Odată cu instaurarea comunismului în România, reprezentarea revoluției se birocratizează, devenind o obligație de serviciu a scriitorului, consemnată în mai toate documentele oficiale menite să îi normeze activitatea. În Statutul Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (singura grupare admisă în mediul literar, înființată după model sovietic) din 1949 (ca și în zecile de documente care vor urma până la căderea regimului, semnate de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de Nicolae Ceaușescu) se prevede, încă din primul articol, utilizarea de către scriitori a metodei realismului socialist „care cere zugrăvirea realistă, istoricește concretă, a vieții privită în dezvoltarea ei revoluționară” (subl. mea). Mai ales în această primă perioadă a regimului, a realismului socialist (1948-1965), imaginea revoluției devine un clișeu literar. Citește în continuare →
„Greutatea nu este a face revoluțiuni, ci a ști ce trebuie a se face după revoluțiune. Ei bine, eu nu văz nici un revoluționar. Voi toți sunteți niște doritori nebuni, inimă și fără cap, oameni de aspirațiuni și fără acțiune. Trei zile după revoluțiune v-ați apuca să vă certați între voi și lumea, obosită, v-ar lua la goană ca pe niște nebuni”.
(Dimitrie Bolintineanu, Doritorii nebuni)
„Revoluția va fi batjocorită prin exces de evlavie! (…) Asta este soarta tuturor marilor evenimente solemne”.
(Dana Dumitriu, Prințul Ghica)
„Puternic ardea soarele revoluției, în mintea mea răsărit, în venele mele răsărit, ne transmiteau la televizor în direct pe toate canalele lumii, pe noi toți, în direct, toată acea maree de trupuri inundând orașul, cum facem slalom printre gloanțe și descărcăm automatele unii într-alții”.
(Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine)
Fără excepție, volumele de poeme ale Ioanei Nicolaie se modulează în jurul unui apex tematic care, prin ostentația cu care irupe, obnubilează țesăturile de filigran, reticulare, cu care poeta oferă consistență versurilor sale. Ioana Nicolaie preferă temele mari ale literaturii – dragostea, moartea, singurătatea, copilăria, boala, trecutul, și, deși nu am greși dacă asociem fiecărui volum începând cu Poză retușată (2000) până la Autoimun (2013) câte o etichetă din această gamă, perspectiva hermeneutică nu ar fi una tocmai adecvată. În mod remarcabil, volumele Ioanei Nicolaie nu tratează izolat temele menționate, ci au ambiția să reconstruiască, în totalitatea ei, existența unei ființe profund singure și însingurate. „Migrenele inimii” ale celei „în toate decentă” din Poză retușată, „restaurarea copilăriei” din Nordul, biografia etajată pe partiturile mai multor voci din Credința, și, în cele din urmă, marea întâlnire cu boala din Autoimun creează portretul în sepia al unei vieți, al I-o-a-n-e-i. Citește în continuare →
Romulus Guga nu exagera prea mult când afirma, într-un interviu, că anul 1970, când a apărut Nebunul și floarea (premiat de Uniunea Scriitorilor împreună cu Absenții lui Augustin Buzura), a fost „un an al romanului”. De fapt, se poate vorbi de o adevărată explozie a romanului românesc în acea perioadă. Într-un interval de mai puțin de două decenii s-au publicat, conform unei statistici, peste o mie de romane, într-un tiraj cumulat de 20-30 de ori mai mare decât în toată perioada interbelică (un reper la care ne raportăm adesea). Formula epică a „obsedantului deceniu”, găsită inspirat de Marin Preda, a fost de la început o rețetă de succes. Recuperarea trecutului, mai ales a trecutului imediat, în spiritul adevărului era în sine o idee curajoasă (se voia o critică mascată a prezentului). Dar ambiția de a concura istoria și sociologia s-a izbit curând de o dificultate insurmontabilă. Se știe că Procopie din Cesareea, celebrul istoric bizantin, a publicat o istorie oficială în timpul vieții, lăsând însă „la sertar” pentru posteritate și o istorie secretă (adevărata istorie). Citește în continuare →
În pofida aparentei sale simplităţi, Maitreyi, de Mircea Eliade (1933) este, în mod incontestabil, unul dintre cele mai răstălmăcite romane ale literaturii române. Cooptarea sa în programa şcolară a generat un dezastru. Zeci de generaţii de elevi şi de eleve au fremătat sentimental la translarea subiectului în lumea superioară, de dincolo de contingent, a Absolutului, construindu-şi un mit erotic sublim şi eterat, care nu are nimic de-a face cu realitatea. Restricţiile pudibonde ale moralei comuniste, în care era o blasfemie să vorbeşti de „seducţie”, au contribuit din plin la acreditarea unei fantasme cu tentă exotică, prin intermediul căreia Orientul se „nuntea” fericit cu Occidentul, generând, în cele din urmă, simbioza extatică îndelung aşteptată de către Istorie. Flatant se dovedea şi faptul că nuntirea implica un viitor istoric al religiilor (la data scrierii romanului), pornit pe calea unei sinteze spirituale absolute. Citește în continuare →
În Argumentul cărţii Experimentalismul poetic românesc, Marin Mincu expune, cu luciditate şi elan (orgoliu) raţionalizant, condiţia criticului autentic, vorbind, în fapt, despre propriile aspiraţii: „Cel mai mare orgoliu şi cea mai mare pretenţie a unui critic: să intuiască mai înainte cu o clipă căile spre care se îndreaptă literatura şi să poată să influenţeze teoretic şi practic asupra acestei noi literaturi”. Exersat în mai multe genuri ale literaturii (poezie, proză, critică şi teorie literară), Marin Mincu ilustrează, cum s-a spus, elanul spiritului heliadesc, capricios, paradoxal, polemic, contradictoriu şi contrastant, teoretizat, de altfel, de el însuși într-un eseu, spirit exercitat în două spaţii culturale convergente şi afine, în cultura română şi în cea italiană. Exigent faţă de alţii, cu nerv polemic, cu impulsuri capricioase, cu o autentică vocaţie a analizei şi probităţii, Marin Mincu e atras de textualism şi textualitate, exersând, cu orgoliu, modalităţi hermeneutice novatoare, prin care se caută explorarea şi interpretarea naturii poetice, a esenţei lirismului, diferenţiat net de alte dimensiuni ale literaturii. Citește în continuare →
Tema recurentă și fundamentală în jurul căreia s-a orientat întreaga gândire critică și teoretică a lui Matei Călinescu, atât înainte, cât și după momentul 1973 (an în care acesta părăsește România, plecare motivată printre altele și de situația ideologică a mediului academic autohton), a rămas cea a modernității: după propriile sale afirmații, „în exil, preocuparea mea de cercetător în legătură cu ideile modernității, care culminase în România cu Conceptul modern de poezie, a fost reluată ducând, în 1977, la o noua sinteză de mare anvergură teoretică și istorică, intitulată Faces of Modernity1, care va deveni, în 1987, după adăugarea unui capitol despre postmodernism, volumul Cinci fețe ale modernității: Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism. Așadar, sunt lesne de observat o continuitate în gândirea mateicălinesciană și o expansiune a perspectivei inițiale: Citește în continuare →
