Etichetă / ars legendi

de VATRA

Gheorghe Perian – Critica universitară clujeană: Liviu Petrescu

Prin ultima lui carte, Studii transilvane. Coduri etice și estetice la scriitorii transilvăneni, publicată în 1997, Liviu Petrescu s-a înscris pe o linie de studiu de mare interes, inaugurată la Universitatea din Cluj de Ion Breazu și continuată după al Doilea Război Mondial de mulți dintre succesorii săi la catedră. Între prima generație de profesori ai Universității și generația următoare, din care face parte și Liviu Petrescu, a existat o filiație de preocupări și de idei, neîntreruptă până în zilele noastre. În cartea sa, criticul a ținut seama de cercetările și rezultatele la care a ajuns Ion Breazu, a pornit de la ele, construindu-și propriile interpretări pe fundamente puse de înaintașul său. A preluat de la acesta nu doar interesul pentru literatura română din Transilvania, ci și modul regional de abordare a problemelor, după model german. Cadrul general al discuției a rămas același, neschimbat, așa cum l-a stabilit, parcă pentru totdeauna, Ion Breazu, dar obiectivele pe care Liviu Petrescu și-a propus să le atingă sunt diferite1.

Citește în continuare →
de VATRA

Mircea A. Diaconu – Spiritul liberal în critica generației `70. Cazul Laurențiu Ulici

Moto:

„Elementul esențial al democrației, (…) nu este jocul numerelor, al cifrelor, cine are majoritate, cine dintre noi are numărul mai mare de voturi. Democrația însemnează o înțelegere că omul este în centrul societății și toate instituțiile se învârt în jurul lui. Democrația înseamnă că-l asculți pe om și pe urmă îi respingi punctul de vedere. Chintesența democrației se poate exprima printr-o singură frază: Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine. Dacă ești în stare să faci treaba asta, atunci am început să învățăm ce înseamnă democrația”.

(Ion Rațiu, 1990)

„Nu, nu e vorba despre unanimitate, nu e vorba nici măcar despre majoritate, e vorba despre comunitate, despre o comunitate intelectuală”.

(Mircea Martin, 2016)

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Mircea Cărtărescu și etapele influenței (II)

Dacă până în prima parte a acestui eseu ne-am concentrat atenția asupra relației hipertextuale dintre Mircea Cărtărescu și Allen Ginsberg, în continuare propun să observăm și câteva mărci ale intertextualității practicate – ocurențe care au rol mai degrabă decorativ. În Măști de azur, poem construit predominant prin aluziile intertextuale, Muntele Rece mestecă „în crevase de șist / un Gary Snyder de plastilină”1, iar referințele la Howl sunt diverse și directe –„Cine mă vrea, cine mă cere / cine mă arde, cine / îmi umple urechile și rinichii și glandele salivare / cu urlet?” – poemul finalizându-se apoteotic cu versurile lui Corso din poemul Power dedicat lui Allen Ginsberg: „We are the imitation / of Power”.

Citește în continuare →
de VATRA

Gheorghe PERIAN – O istorie evenimențială a literaturii române din Transilvania

Ion Breazu face parte din prima generație de profesori care au predat literatura română la Universitatea din Cluj după Unirea din 1918. Cartea lui, intitulată Literatura Transilvaniei, a apărut în 1944, când universitatea, cu studenții și profesorii ei, se afla în refugiu la Sibiu, ca urmare a Dictatului de la Viena. Deși nu este o prezentare exhaustivă, cum titlul ne-ar putea lăsa să credem, cartea fixează totuși liniile directoare pentru o istorie a literaturii române din Transilvania din secolul al XVIII-lea până la cel de al Doilea Război Mondial. Autorul a început să lucreze la o asemenea istorie încă din perioada interbelică, publicând capitole disparate în revistele de atunci, fără a reuși s-o ducă până la capăt.

Citește în continuare →
de VATRA

Rebeca Ignat – Reprezentări ale romilor în literatura română. În spatele scenei sau despre decoruri și pretexte (I)

Dacă acceptăm ideea că literatura reprezintă, până la un punct, o oglindă estetică a unui format mentalitar, constatăm că în literatura română nu statutul propriu-zis al romului diferă de la o epocă la alta sau de la o operă la alta, ci felul în care acesta este perceput, reflectat și redat în conștiința alterității. Astfel, ceea ce se iveşte în oglinda literaturii nu este o copie fidelă a unei realități oarecare, reperabile după coordonate spațio-temporale, ci o imagine, în sensul definiției ei de reflex în conştiință, generator al unei forme reprezentaționale. De aceea, conform poziției în care se regăsește în cadrul operei literare, imaginea romului propune, de fapt, niște structuri de profunzime, fie ele legate de o anume viziune asupra lumii, fie presupunând un mesaj mai ascuns, adresat, de fapt, cititorului, după cum vom putea vedea în câteva exemple. Puține sunt operele în care romii dețin rolurile principale, iar atunci apar aproape întotdeauna ca un personaj colectiv, nu ca individualități subsumabile vreunei teze estetice importante. De pildă, în epopeea lui Budai-Deleanu, Țiganiada, romii sunt reprezentați ca personaj colectiv angrenat într-un joc al destinului și al autorului însuși, într-o invitație comică la dialog deschis cu cititorul. În urma analizei unui număr de scrieri având figura romului ca parte a imaginarului narativ, ne-au reținut atenția, într-o primă instanță, trei opere în cadrul cărora statutul literar al personajelor ar putea fi, pe cât de (aparent) ușor de clasat, pe atât de complex problematizat, dată fiind, în primul rând, miza pe care aceste personaje o reprezintă nu doar în economia imaginarului celor trei texte, dar și în configurarea unei viziuni diferite asupra integrării unor problematici sociale pe care operele, finalmente, înțeleg să le pună altfel decât până atunci. Este vorba, pe de-o parte, despre Groapa lui Eugen Barbu, pe de altă parte despre două dintre romanele Doinei Ruști, anume Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii.

Citește în continuare →

de VATRA

Claudiu Gaiu – Socrate ar fi fost cosmonaut sovietic

Exordiu

            Cititor naiv, părinte istovit, copil isteţ, mamă bibliofilă şi oricine altcineva interesat de mersul lumii!

            Rândurile care urmează îţi vor dezvălui un secret ignorat sau ţinut ascuns de critica literară, de la ultimele zbateri de agonie ale imposturii universitare a aşa-numitei nouvelle critique la escrocheriile online puse la cale de programele postumanismului computaţional. De la chique la geek, o istorie a uitării şi-ntunecării!

            Iată! Trilogia lui Habarnam e unul din cele mai mari romane ale secolului trecut. Citește în continuare →

de VATRA

Angela Martin – Jean Starobinski: opera vieții, viața operei

 

 „…nimeni altul nu poate scrie viața unui om decât el însuși”

Jean-Jacques Rousseau

Dacă pentru Aron Starobinski, evreu originar din vechiul ținut al Poloniei aparținând odinioară Imperiului Rus, Elveția devenea în 1913 țara de refugiu în care viitorul doctor nu va izbuti cu niciun chip să-și dobândească dreptul la cetățenie, pentru fiul său Jean, ea va fi țara natală, chiar dacă, la rându-i, va „accede” – așa cum el însuși va puncta cu ironie – „cu oarecare întârziere la cetățenia legală”1, la 28 de ani. Suspiciunile de natură politică din dosarul tatălui, întreținute probabil și de puseele de ură și antisemitism specifice extremei drepte elvețiene, au extins în continuare și asupra fiului vigilența autorităților statului. Citește în continuare →

de VATRA

Sanda Cordoș – Imaginea revoluției în literatura română (II)

Odată cu instaurarea comunismului în România, reprezentarea revoluției se birocratizează, devenind o obligație de serviciu a scriitorului, consemnată în mai toate documentele oficiale menite să îi normeze activitatea.  În Statutul Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (singura grupare admisă în mediul literar, înființată după model sovietic) din 1949 (ca și în zecile de documente care vor urma până la căderea regimului, semnate de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de Nicolae Ceaușescu) se prevede, încă din primul articol, utilizarea de către scriitori a metodei realismului socialist „care cere zugrăvirea realistă,  istoricește concretă, a vieții privită în dezvoltarea ei revoluționară” (subl. mea). Mai ales în această primă perioadă a regimului, a realismului socialist (1948-1965), imaginea revoluției devine un clișeu literar. Citește în continuare →

de VATRA

Sanda Cordoș – Imaginea revoluției în literatura română (I)

„Greutatea nu este a face revoluțiuni, ci a ști ce trebuie a se face după revoluțiune. Ei bine, eu nu văz nici un revoluționar. Voi toți sunteți niște doritori nebuni, inimă și fără cap, oameni de aspirațiuni și fără acțiune. Trei zile după revoluțiune v-ați apuca să vă certați între voi și lumea, obosită, v-ar lua la goană ca pe niște nebuni”.

(Dimitrie Bolintineanu, Doritorii nebuni)

„Revoluția va fi batjocorită prin exces de evlavie! (…) Asta este soarta tuturor marilor evenimente solemne”.

(Dana Dumitriu, Prințul Ghica)

„Puternic ardea soarele revoluției, în mintea mea răsărit, în venele mele răsărit, ne transmiteau la televizor în direct pe toate canalele lumii, pe noi toți, în direct, toată acea maree de trupuri inundând orașul, cum facem slalom printre gloanțe și descărcăm automatele unii într-alții”.

(Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine)

Citește în continuare →

de VATRA

Senida Poenariu – Lomografiile unei existențe

Fără excepție, volumele de poeme ale Ioanei Nicolaie se modulează în jurul unui apex tematic care, prin ostentația cu care irupe, obnubilează țesăturile de filigran, reticulare, cu care poeta oferă consistență versurilor sale. Ioana Nicolaie preferă temele mari ale literaturii – dragostea, moartea, singurătatea, copilăria, boala, trecutul, și, deși nu am greși dacă asociem fiecărui volum începând cu Poză retușată (2000) până la Autoimun (2013) câte o etichetă din această gamă, perspectiva hermeneutică nu ar fi una tocmai adecvată. În mod remarcabil, volumele Ioanei Nicolaie nu tratează izolat temele menționate, ci au ambiția să reconstruiască, în totalitatea ei, existența unei ființe profund singure și însingurate. „Migrenele inimii” ale celei „în toate decentă” din Poză retușată, „restaurarea copilăriei” din Nordul, biografia etajată pe partiturile mai multor voci din Credința, și, în cele din urmă, marea întâlnire cu boala din Autoimun creează portretul în sepia al unei vieți, al I-o-a-n-e-i. Citește în continuare →