Etichetă / ars legendi

de VATRA

Dorin Ştefănescu – Înainte de început. O poetică a urmei

Autor de studii filosofice solide (Fundamentele filosofice ale magiei, 2000; Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas, 2005; Simbolul, icoana, faţa, 2006; Altul decât Dumnezeu. Schiţă pentru o teologie a urmei, 2017), Vianu Mureşan este totodată un competent investigator de universuri literare (Pavese, omul jignit, 2015), dar şi un poet inspirat. Dovadă, pentru acest ultim palier al activităţii sale, stă recentul volum Cele două capete ale tăcerii (Eikon, 2021). Ca în cazul oricărui spirit complex, nu sunt de fapt mai multe direcţii în care se canalizează creativitatea, ci ramificaţii ivite dintr-un trunchi comun, crescute laolaltă pentru a îmbogăţi un acelaşi orizont. Dacă în eseul filosofico-teologic din 2017 autorul, într-o gramatică speculativă şi terminologică de extracţie lévinasiană, trasează cadrul unei posibile teologii a Alterităţii lui Dumnezeu, această teologie a urmei lucrează şi în subtextul poemelor de acum, de data aceasta ca poetică a urmei. „Altul decât Dumnezeu în sine” este de fapt urma, nu prea vizibilul, excesul de vizibilitate în care, prin inflaţia de prezenţă (saturată), Dumnezeu pare inabordabil, ca atare invizibil. Este urma pe care o lasă la vedere Dumnezeul nevăzut, dar care nu este Dumnezeu în sine, ci arhi-urma sa care păstrează transcendenţa, înălţimea absolutului manifestată ca alteritate: abia vizibilul invizibilului. În acest context, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a formula „un discurs despre sensurile imediate ale absenţei unui Dumnezeu prezent în transcendenţă”, altul lui Dumnezeu fiind „acest imediat al transcendenţei”. Mersul pe urmele acestuia – urmarea, o dificilă imitatio – implică asumarea unei paradoxale prezenţe de absenţă, caracter pe care substratul poetic îl reconfigurează, adăugându-i nuanţe şi adâncimi surprinzătoare.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Traian Ștef și arta poeziei

În vremile de azi, debutul și-a pierdut orice eroism. Greu cu adevărat e azi să nu debutezi, nu să debutezi (chiar dacă nu scrii). Odată ce-au căzut marile narațiuni, a căzut și aceasta mică (dar nu și pentru cei în cauză) și particulară. Au fost însă vremi, nu foarte depărtate, în care au existat adevărate drame ale debutului. Unele – drame fericite, cum au fost, bunăoară, cele din deceniul șapte al veacului trecut, cînd se ridica generația ’60, pe vremea lui Ioan Alexandru, de pildă. Pe-atunci cu mare greutate ajungeai să debutezi în anul II de studenție, căci regula era s-o faci în chiar primul an și să ajungi la licență clasic – sau, în orice caz, posibil subiect de licență. Zece ani mai tîrziu, pe vremea lui Adrian Popescu, să zicem, nu mai era chiar așa, dar puteai să-ți susții dimineața licența și după-amiaza să-ți lansezi cartea de debut. Peste alți zece ani, România făcîndu-și planul la poeți, debutul a fost împins, în cazurile fericite, la finele stagiului obligatoriu de trei ani. Cazurile fericite erau însă puține iar poeții mulți, așa că s-a trecut la publicarea lor în grămezi ordonate (un fel de antologii de pre-debutanți) înainte de a li se permite să treacă pragul unui debut personal.

Citește în continuare →
de VATRA

Sanda Cordoș – Marin Preda. Câteva fișe de dicționar și un mic preambul

Cred că era prin 2005, când Gerhardt Csejka, scriitor german originar din România (n. 1945, a părăsit țara de origine stabilindu-se în Germania în 1986, unde a continuat să traducă bogat din literatura română), mi-a propus (prin email) să colaborez, alături de alți colegi, la „Kindlers  Literatur Lexicon”. Articolele urma să le redactez în limba română și dumnealui să le traducă în germană. Așa s-a întâmplat. Prin urmare, autorul moral al articolelor pe care le reiau aici este Gerhardt Csejka.  La invitația lui Marius Miheț (al doilea autor moral al paginilor de față, aș putea spune) de a colabora la un volum consacrat lui Marin Preda scos sub egida Universității Comenius din Bratislava, am reluat vechile texte, am dezvoltat și argumentat unele idei, am actualizat bibliografia. Iar astăzi, iată, revista „Vatra” (prin bunăvoința lui Alex Goldiș) are generozitatea de a mă găzdui.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Dincolo şi dincoace de tăcere

S-au împlinit în iulie cinci ani de la dispariţia lui Augustin Buzura, important prozator, publicist şi eseist contemporan, membru, din 1992, al Academiei Române. Romanele sale (Absenţii, Orgolii, Feţele tăcerii, Vocile nopţii, Drumul cenuşii etc.) sunt repere ale literaturii române postbelice. Într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru revista „Vatra”, la întrebarea mea referitoare la momentele de extaz şi de ocrotire resimţite de-a lungul timpului, scriitorul a răspuns: „Tot timpul, absolut tot timpul am avut asemenea trăiri. Şi întotdeauna, în cele mai îngrozitoare încleştări, am avut vreo trei-patru momente în care am murit puţin şi apoi am simţit acel ajutor de care nu m-am îndoit niciodată. Dacă-l cauţi, vine sau ţi se arată. Nu trebuie să-i vezi faţa, dar am simţit întotdeauna acest sprijin şi de fiecare dată când mai primeam un impuls, când primeam dreptul de a mai trăi, îmi spuneam că nu mi-am dus până la capăt ideea pentru care exist.” În romanul Fețele tăcerii Augustin Buzura circumscrie un teritoriu amplu şi divers al vieții sociale, reprezentând epic teme de rezonanţă acută (violența, alienarea, culpabilitatea), printr-o imersiune în straturile profunde ale istoriei şi ale socialului. Apărut la patru ani după Absenții, în care miza analitică era reprezentată de condiția socială a intelectualului, romanul Feţele tăcerii refuză convenţionalismul, amprenta conformistă sau ideologizantă, conservându-şi statutul de roman social: „Cu Fețele tăcerii (1974), un roman inegal, lungit peste măsură, nu lipsit de «burți», dar, probabil cel mai solid și mai interesant al scriitorului, tematica și stilistică a prozei lui Buzura pare a se stabilizat definitiv. Fețele tăcerii este un puternic roman social și, în mult mai mică măsură, psihologic, deși autorul persistă în a examina crize de conștiință, suflete măcinate de silă, handicapuri morale”1.

Citește în continuare →
de VATRA

Mihaela Ursa – Don Quijote și fandom-ul cavaleresc

Este Don Quijote un braconier textual?1

Într-un text intitulat „Braconierii textuali” și dedicat creației fan fiction din anii nouăzeci (adică textelor scrise de amatori, fani ai unor narațiuni de succes, în continuarea lor), Henry Jenkins preia metafora lansată de Michel de Certeau în 1980, a lecturii ca „braconaj textual”. Acesta s-ar petrece în terenul unei rezervații private de vânătoare, străbătut de nomazi din afara lui, care iau ce nu le aparține, ca niște hoți. Consecința este că economia scripturală este gândită ca o luptă pentru supremație. Metaforismul este beligerant, iar imaginarul are la bază mecanisme de gherilă și hărțuială, ca și cum textul ar fi un câmp bogat în resurse, la care unii emit pretenții îndreptățite, iar alții râvnesc ilicit. Urmarea este că fandom-urile (micro-culturi ale fanilor) și popular culture sunt văzute ca manifestări de rezistență și subversiune ale unor moduri scripturale și receptoare marginale. Viziunea se schimbă însă în deceniile următoare. La turnura noului mileniu, studiile culturilor de fani scot în evidență mai ales dimensiunea lor performativă, înțeleasă ca un aspect al acțiunii umane și al angajamentului social. Nemaifiind o paradigmă a rezistenței, noul mod de a face fan fiction decurge dintr-o paradigmă a spectacolului și a reprezentației.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ritualul verii. Recitind Mediterana lui Odysseas Elytis

Poezia lui Odysseas Elytis (1911-1996) propune o viziune mitologică modernă asupra Greciei păgâne și creștine, prelucrând Antichitatea, Bizanțul și Elenismul și construind o cosmografie poetică. Autorului i s-a acordat Premiul Nobel, în 1979, tocmai întrucât poezia lui are sens cosmologic, miza creatoare și artistică fiind aceea că întreaga lume ar putea fi o Grecie hibridă, multicefalică.

Citește în continuare →
de VATRA

Ala Găină – De la nuvelă la film. Picnic la marginea drumului și Călăuza

Filmul care urma să fie realizat în anul 1979 părea să promită întoarcerea spre genul science-fiction. După cum se ştie, Călăuza a fost filmat după nuvela de acest gen, Picnic la marginea drumului, scrisă de fraţii Strugaţki. „Munca asupra filmului a fost neobişnuit de lungă, grea şi conflictuală”.1 În timpul developării a fost stricată o mare parte a materialului filmat; abia atunci s-a aflat că pelicula care i-a fost dată regizorului era de proastă calitate. În felul acesta s-au pierdut şi două treimi din bugetul alocat filmului. Părea o situaţie disperată, însă Tarkovski a găsit o soluţie ingenioasă: dacă vor preface scenariul pentru un film în două părţi i se vor da resurse materiale, peliculă şi un nou termen.

Citește în continuare →
de VATRA

Marcela Paler – America și imaginea realității: reflecții și filme

Emigrarea și exilul politic în America sunt două fațete ale unui fenomen social care a afectat atât România comunistă, cât și Germania de Vest în timpul Războiului Rece. Există o paradigmă a intelectualilor români care aleg calea exilului din cauza sistemului politic comunist, precum există și în Germania paradigma regizorului care alege să facă filme la Hollywood (F.W. Murnau, Wim Wenders) sau a intelectualului care preferă America Germaniei naziste (Fritz Lang, Thomas Mann). O diferență esențială între cele două paradigme, în afara apartenenței la sisteme politice diferite, o reprezintă predilecția intelectualului german de a se întoarce în Europa (Thomas Mann în Elveția, Wim Wenders în Germania).

Citește în continuare →
de VATRA

Alina Silvana Felea – Movere, placere, docere sau ficţiunea împrumutând de la retorică

Ficţiunea nu mai este, de mult timp deja, această modalitate blamabilă sau ruşinoasă sau pur şi simplu inutilă de fugă în afara lumii. Este ridicol să fie văzută ca o modalitate de divertisment nedemnă să intre în categoria activităților serioase, pe care viaţa societală şi individuală le cere pentru derularea în parametrii eficacităţii. Nu este neobişnuit în prezent să susţii că activităţile imaginative, printre care ficţiunea, contribuie activ la dinamica vieţii cotidiene, la transformarea lumii actuale. Totuşi, din cauza lipsei dovezilor materiale, concrete şi irefutabile ale capacităţii ei de intervenţie activă în viaţă, ficţiunea se menţine în acest orizont oarecum echivoc. Ea se desfăşoară între ideea lipsei de randament, a gratuităţii şi, pe de altă parte, ideea interpretării lumii, ficţiunea reprezentând de asemenea un proces constitutiv şi structurant. Este deci foarte posibil să treci de la virtual, la imaginabil, la conceptual şi la actualizabil.

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Alexandru Mușina și poezia confesivă americană (II)

Dacă în prima parte a acestui eseu1 m-am concentrat asupra relațiilor posibile dintre poezia lui Alexandru Mușina și cea a lui Robert Lowell, în această secvență mi-am propus o incursiune la nivelul adeziunilor, afilierilor și filiațiilor literare pe care le putem identifica între poetul optzecit și John Berryman.

Citește în continuare →