Răul e unica certitudine în romanul Repetiție pentru o lume mai bună, scris de Mihai Radu (Polirom, 2022), un rău care plutește deasupra lumii și deasupra personajului Paul Negrescu (55 de ani), un tip intransigent căruia îi place să lipească etichete, un tip cu un cod moral destul de solid, care își „repetă” rolul în spectacolul vieții în tentativa de a-l face „mai bun”, de fapt rolurile – cel de fiu, de soț/fost soț, de tată, de frate, de iubit, de prieten, de angajat.

Mihai Radu ne propune un roman incomod, un fel de manual al dezbrăcării de secrete, al demistificării, condiție inițială (și esențială) pentru asumarea adevărurilor ascunse sub preș. Subsecvent, Să nu te minți! pare a constitui cel mai important dintre imperativele personajului-narator. Ritmul alert al relatării face ca ciocnirea dintre lumi – două generații/lumea adulților și cea a copiilor – să fie cu atât mai puternică, așa încât rezultatul e „un dezastru” descris cu sarcasm, dar nu și cu resemnare:

„Copil fiind, am crezut în oamenii mari. În magia, eroismul și lumea oamenilor maturi.

Cred că viața are cea mai mare substanță atunci când ești mic și te gândești la ce vorbesc și la ce gândesc oamenii maturi. Apoi totul se destramă. Dacă un copil ar percepe direct, abrupt, lipsa de sens a vieții adulților, probabil că ar plânge la infinit și ar muri sufocat de amărăciune. Doamne, cât admiram acea libertate plină, înfloritoare, cu gânduri multe, ca niște trenuri strălucitoare, pe care le-o atribuiam oamenilor mari. Tata plutea ca un zepelin îngândurat deasupra copilăriei mele, iar mama cunoștea articulațiile lumii așa cum un doctor cunoaște încheieturile corpului uman. Când mama dormea, lumea cu totul dormea.

Am crezut cu toată ființa în omul adult. Nu știam că el nu există. Nu știam că nu e decât o fantomă plină de frică. Nu știam că e un căcăcios care se împachetează în tot soiul de minciuni.

Mă întrebam uneori dacă nu cumva groaza cea mai mare a vieții mele a plecat din asta: am intrat în cuibul adulților, iar acolo erau numai jucării stricate, mame deprimate doritoare de alte vieți și bărbați beți speriați de moarte”.

Încercând să pună la loc piesele unui puzzle care reprezintă însăși viața (sa), Paul Negrescu ne poartă prin cele mai întunecate cotloane ale vieții personale și nu numai, devoalând, prin confruntare și conflict, cămașa de forță a rolurilor sociale.

Ființa umană pare a fi prizonieră a unui sistem de relații standardizate. Aflându-se într-o permanentă interacțiune cu ceilalți (eroul își cam refuză momentele de singurătate), personajul lui Mihai Radu nu se conformează șabloanelor comportamentale, „nu face ce trebuie”, nu se supune, ci refuză adaptarea (adică „să fie de partea rânced bună a lumii”) demascând, fără rețineri, toate mecanismele care-i deformează/deformaseră personalitatea. Demersul își are punctul de plecare într-o zi obișnuită de noiembrie, când lui Paul i se cere să-și ia acasă tatăl muribund (suferind de demență în stare avansată), fiindcă centrul (Conacul Speranței) în care este internat se închide. Starea de tensiune interioară a protagonistului se răsfrânge asupra întregii sale vieți, aducând după sine constatări amare, amintiri, reproșuri, remarci cinice și multă furie. Aspru în judecățile sale cu privire la lume, dar necruțător și cu sine, Paul are discernământ și nu-și caută scuze/justificări. Valul de sarcasm culminează, la final, cu un episod de mare forță și tensiune narativă. Oroarea de neadevăr a lui Paul se concentrează într-o criză care-l silește să-și revadă/analizeze cu luciditate așa-zisele greșeli.

Ca fiu, Paul se simte prizonierul unei relații toxice și disfuncționale cu un tată rigid, autosuficient, egoist, perfid, orgolios, mitoman, un funcționar mărunt în Ministerul de Externe, epigramist în timpul liber, pretins „om al condeiului” și posesor al unui certificat de revoluționar (de fapt Negrescu fusese bătut pe stradă în decembrie `89 pentru că oamenii crezuseră că e securist). Nici mama nu e mai presus, ea tolerează abuzurile bărbatului ei, alege să trăiască în minciună (violența la care fusese supusă de fostul soț și faptul că Negrescu o acceptase cu un copil nu constituie nici pe departe o justificare a lașității). Cei doi reprezintă „lumea adulților”, o lume urâtă, generatoare a unei realități distorsionate care asigură un start prost pentru copilul Paul (6 ani) și pentru sora sa vitregă, Mara (13 ani): „să nu spunem nimănui despre tâmpeniile din capul Marei; îi facem rău lui tata, îl dau afară de la serviciu, nu vom avea ce mânca, iar mama a jurat că ea o să moară de inimă, pentru că nu va putea trece peste rușine”. Din copilăria spulberată a lui Paul rămân două misiuni sacre pentru copil, dar absurde pentru adult: păzirea secretului răului făcut de părintele său și iubirea de cai insuflată de povestea unei rude. 

Ca soț al Mădălinei, o femeie instabilă, dar nu lipsită de momente de generozitate, al cărei „disc de platină” este: „Asumă-ți, dragule, maturizează-te, dragule, asta e viața, dragule!”, Paul ratează adaptarea pentru că pur și simplu nu și-o dorește. Cu toate acestea, nu-i refuză fostei soții rugămintea de a o ajuta să-și recupereze câinele de la un iubit pe care-l înșelase.

Lavinia, fiica lui Paul, care se crede și ea, la fel ca alți tineri, „produsul devastat și toxicizat al unei generații de părinți defecți”, se distanțează treptat până în punctul în care, de acolo de unde se află (Danemarca) dă semne că nu mai dorește să vorbească deloc cu părintele ei, ceea ce aruncă umbre asupra lui Paul și în ipostaza de tată („am simțit că între noi apăruse acea cale fără întoarcere a tăcerii”).

Mara e sora vitregă a eroului, plecată în anii ʼ90 în Australia, după o serie de crize emoționale care au o origine clară, dezvăluită la final. Căsătorită cu un tip bogat cu care are două fete, Mara pare a-și fi iertat mama, dar nu și fratele, pe care-l crede „un mincinos”. Deci nici acest rol nu-i vine lui Paul, chiar dacă, la final, el crede că echilibrează balanța, oferindu-i surorii „un cadou de sărbători” reparatoriu (de altfel grotesc și șocant).

Parcursul profesional al lui Paul nu este nici el strălucit. Protagonistul aparține generației „de sacrificiu”, cu o copilărie gri, trăită între zidurile comunismului, și cu o tinerețe/maturitate lipsită de promisiuni, plasată în jungla tranziției din postcomunismul anilor 1990-2000, într-o țară defectă, „care ar trebui să uite totul despre ea”. Cariera lui Paul este, la fel ca perioada în care trăiește, sub semnul instabilității: un job la Monetăria Statului, un altul pe vas, bișniță cu aur adus din Turcia și, în prezent, o colaborare la proiectul ecologic „Ape cu viață” (sau „Copiii de plastic” – cum îl numește ironic împreună cu prietenul și colegul său, Anton Slavic). Aflat în căutarea a doi copii care să joace într-un clip „de conștientizare” („doi copii aveau să se transforme în doi copii gigantici, de plastic, făcuți din peturile și plasticele colectate de pe malul Dunării”), Paul dă peste primarul de la Gostinu de la care primește porci și vin pentru a-i distribui pe nepoții lui, Carmenuța și Bogdănel, în clip. Paul este dezgustat de „bullshitul ăsta care a devenit ecologia făcută cu banii marilor companii”, dar și de funcționarii care mestecă lozinci „până-și rănesc gingiile”. Campaniile sunt niște farse al căror mecanism ascunde formula conștientizare-învinovățire-noblețe-asumarea vinovăției-eroism, iar primarul, „gras ca o gogoașă”, se înscrie perfect în tipologia celor care nu ezită să profite: „Neam mare, bărbați cu fețe rotunde strălucind în soare, porci mulți”.

Peste toate planează spectrul morții tatălui, care pare a întruchipa lumea însăși, cu toate tarele ei, cu rădăcini bolnave care nu pot susține nimic sănătos, amintind de replica unui personaj camilpetrescian – o lume „atât de abjectă încât nu te acceptă și nu te tolerează decât cu prețul complicității”. 

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 34-35]