Etichetă / cronica literara

de VATRA

Senida Poenariu – Mici sfârșituri de lume

Pe coperta a patra a volumului de debut semnat de Iulia Gherasim, Ce văd păsările*, volum foarte bine primit și premiat, Bogdan-Alexandru Stănescu afirma că Iulia Gherasim „pare făcută pentru proza scurtă. Personajele ei evoluează rapid, luminate doar pe jumătate, în scene care sunt de fapt mici puneri în abis ale unor drame intuite”. Aș zice că deja este evident din această colecție de proze scurte că Iulia Gherasim are deja ce-i trebuie pentru a se extinde pe spații mult mai generoase, mă refer, desigur, la roman. Și aceasta deoarece universul ei, fie el unul fragmentat prin cele paisprezece povești, este unul extrem de unitar și de coerent. De altfel, ca observație generală, se poate afirma că pe plan local, în momentul de față, proza scurtă este bine reprezentată, mai ales după Nobelul acordat scriitoarei de proză scurtă Alice Munro în 2013. Au apărut tot mai multe volume individuale și antologii diverse ca tematică (de la Pandemicon până la seriile Kiwi sau Retroversiuni)și să nu uităm de revista Iocan. Cu siguranță, cursurile de scriere creativă au jucat un rol important în acest reviriment. Fără a mai insista pe această extrem de scurtă contextualizare, cu mențiunea că o mică istorie a genului oferă Alex Goldiș în dosarul tematic al Vetrei, Proza scurtă în tranziție (coord. Cristina Timar, nr 8-9/ 2014, pp. 57-59), revin la Ce văd păsările,  cu mențiunea că, așa cum era cumva de așteptat, și Iulia Gherasim și-a exersat mâna în câteva dintre antologiile menționate (Kiwi / Retroversiuni).

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Altă ieșire din poezie (o lectură greșită/ratată)

Precizare în sprijinul subtitlului: Rândurile de mai jos erau menite a fi un fel de „cuvînt înainte” la volumul lui Marian, la care poetul m-a făcut martor pe tot parcursul poemelor (cu atât de multe prefaceri încât e foarte probabil ca eu să fi comentat doar o variantă a cărții). Marian nu s-a recunoscut însă în descrierea făcută de mine și a preferat să lase cartea să-și înfrunte singură cititorii. Nu e, firește, prima oară când nu voi fi înțeles cum se cuvenea poeziile citite, dar Marian a avut franchețea de a-mi spune că n-am identificat spiritul poeziei sale. Ceea ce urmează e, așadar, mai degrabă material didactic pentru lecturi greșite decât comentariu despre carte.  

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Economiile ascunse ale literaturii mondiale

Una dintre cele mai provocatoare apariții din comparatismul actual este, fără îndoială, cartea lui Sandor Hites, Five Economies of World Literature*, recent apărută în colecția de studii literare a prestigioasei Cambridge University Press. Studiul autorului maghiar, cercetător al Academiei de Științe de la Budapesta, promite să facă lumină într-o chestiune care, deși a fost întoarsă pe toate fețele în World Literature Studies din ultimele decenii, a rămas încă puțin lămurită. Pe scurt, cartea se apleacă asupra discursurilor despre literatura mondială din unghiul conotațiilor economice, în condițiile în care aceste conotații au vertebrat cele mai influente studii din ultimele decenii, de la contribuțiile lui Pascale Casanova (care privește literatura lumii ca pe o acumulare de capital simbolic), până la cele ale lui David Damrosch (care punea succesul unei opere pe seama „câștigului” prin traducere), sau Franco Moretti, care reflecta asupra asimetriilor implicite în circulația formelor literare.

Citește în continuare →
de VATRA

Rodica Grigore – Ficțiune, realitate și literatură

În romanul lui Miguel Ángel Asturias, Oameni de porumb, aparenta lipsă de loialitate a femeilor care este expresia unei imagini transfigurate a zeității lunare, caracterizate de inconstanță, este completată cu egoismul și cruzimea. Într-un foarte ambițios studiu critic, care, însă, rămâne discutabil în multe dintre concluziile sale, Richard Callan afirma că permanenta căutare a femeilor fugite de acasă ar reprezenta, în cartea lui Asturias, o expresie a nevoii personajelor masculine de desăvârșire prin dobândirea componentului feminin, anima, în termeni jungieni, absolut necesară pentru întregirea simbolică a sufletului. Cazul pe care criticul îl discută pe larg e cel al lui Nicho Aquino privit din perspectiva călătoriei inițiatice pe care o întreprinde. Numai că Gerald Martin are dreptate atunci când spune că, din păcate, Jung e un instrument care se poate adapta prea ușor oricărei circumstanțe interpretative, afirmând că Oameni de porumb e mult mai mult decât simpla căutare a jumătății pierdute ori a unui iluzoriu etern feminin.

Citește în continuare →
de VATRA

Cristina Timar – Spectre

Nu e nimic mai serios decât, suferind fiind, să scrii suferința, să scrii din chiar centrul incandescent al agoniei, dintr-un non-loc și non-timp care e pe cale să te absoarbă, să te aneantizeze. Și totuși, după cum remarca Al. Cistelecan în Cuvântul-înainte, Aurel Pantea exact din acest spațiu-timp imposibil își scrie poezia din ultimul volum, Psaltirea de noapte. Oricât de paradoxal ar părea, poezia e singura care se poate apropia de punctul terminus al tuturor angoaselor noastre, pe care limbajul convențional nu-l poate nici măcar aproxima, doar cel poetic dispunând de câteva instrumente care pot sonda insondabilul.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Keep going!

Timpul rememorării este cel care domină covârșitor poeziile cuprinse de Emanuela Ignățoiu-Sora în noul ei volum, intitulat Și noi dansam în plase de lumină și ace*. Faptul trimite automat la biografism. E o expectanță ce se conturează firesc chiar odată cu lectura poemului de deschidere: „În al patruzecilea an al vieții mele/ am plecat în America./ Deșertul ni se întindea la picioare/ ca o felină de munte/ În drumul nostru trecuserăm pe lângă cartiere arse de soare/ piscine golite, pereți rămași în picioare obiecte răpuse/ ca după o explozie nucleară// tinerețea în urmă, pajiști netede, strălucitoare/ imaculat era cuvântul pe care îl căutam/ fața de masă pe care o întindeam duminica, la prânz,/ dar acum eram în America/ mașinile zbârnâiau pe lângă noi:/ Ford Mustang, Chevrolet Corvette, Plymouth Barracuda/ trebuia să tragem aer în piept, să ne facem curaj/ prezentul în față/ deșertul ca o cuvertură”.

Citește în continuare →
de VATRA

Oana Paler – Fete bune pe hârtie

Volumul Fete bune. Fete cuminți (Humanitas, 2025) al Ramonei Boldizsar adună 38 de very short stories, scrise cu atenție la detaliu și nu lipsite de umor. Lectura fiecărei pastile narative ia aproximativ 5-6 minute. Volumul se citește cu plăcere, e coerent și viu, lipsit de tezism. Chiar dacă subminează subtil structurile patriarhale osificate, autoarea nu o face prin discurs militant. Cotidianul, elementul recognoscibil, micile dureri compun un univers narativ în mare parte convingător. Limbajul, clar ancorat în contemporan, e fără încercări forțate de coolness și prinde bine ritmul gândurilor, la fel ca frazele tăiate abrupt care dau senzația de instantanee.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Transgresiunea imposibilă

Gabriela Adameșteanu e cel mai important prozator român din epoca post-Preda. Cum până la urmă comentatorii au observat, cărțile ei se leagă organic într-o viziune asupra istoriei și condiției umane de-a lungul unui secol și mai bine. Bornele temporale sunt puse, una pe la începutul secolului XX și, alta, în contemporaneitatea imediată. Asta pentru că, deși Gabriela se confruntă direct cu actualitatea și de la ea pornește, aproape în fiecare carte (dar hotărât în romane) ea practică și expedițiile în trecut, scriind în fiecare roman câte o jumătate de „roman istoric”. Actualitatea de la care pornește e una cu trape care ajung până la rădăcina ei. Faptul că personajul protagonist – Letiția – joacă în mai multe dintre ele nu face decât să cimenteze și mai mult organicitatea proiectului și coerența întregii saga. Dar, pentru că tot am pomenit de reperul Preda, nici la ea lucrurile nu pot fi încheiate până nu e abordată și rezolvată „tema autorului”. În cel puțin două cărți (Anii romantici și recentele Meserii nerecomandate femeilor – Polirom, 2025) nu doar că survine „tema autorului”, dar autorul însuși e tema. Sunt, ambele, cărți care manevrează în domeniul memorialistic, dar nu fără surprize de aranjamente anamnetice, cu dialectica (poate nu premeditată, dar tocmai!) punerilor în abis și a inversiunilor și golfurilor temporale din romane. Așa cum personajele de ficțiune nici nu-și dau seama când le alunecă un picior în trecut, și Gabriela pornește de la grila prezentului evocativ spre a se trezi imediat că umblă prin negura timpului (social și familial). Ce-i drept, aici, în Meserii…, nu folosește metoda madlenei, dar memoria e lăsată să flaneze cu destulă îngăduință, fără a-i îngrădi spontaneitatea (dar nu până la a pune în primejdie planul evocativ și regia secvențelor). Meserii-le sunt cartea în care Gabriela ne spune cum a devenit scriitor. Cum am devenit scriitor e, de regulă, o carte cu mari promisiuni de plictiseală, dacă titlul nu e doar forma modestă a lui Cum am devenit mare scriitor (titlu, firește, nepermis, dar sugerat). Și cred că nimeni nu se va supăra că Gabriela e chiar un mare scriitor (fără să fie nevoie s-o zic eu); ba chiar sunt convins că multă lume e de acord (fie și strângând, unii, din dinți).

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – În mare măsură, imaginația

Ca să îl citez pe Dani Blanariu, care debutează cu niște poeme dense, prefațate promițător prin versuri din Constantin Abăluță și Svetlana Cîrstean. Imaginația face din Noaptea sunt viu un debut destul de încărcat, cu o gesticulație încordată. Asta pentru că Dani Blanariu e un over-thinker cronic, lucru care se vede din felul în care alege să își spună toată povestea asta a absenței, căci asta e, în fond, volumul ăsta – cronica unei dispariții din chiar mijlocul lucrurilor, reflecția pe marginea formei care rămâne când dispari. E cum se poate de nimerit, din punctul ăsta de vedere, motivul nopții, central pentru textele lui (apropo de alegerile poeților care îi „nășesc” proiectul), care traduce perfect încercarea asta de tatonare a realului pe care o propune volumul („mimez că știu ce caut”, zice el la un moment dat), care are loc la intersecția dintre corporalitate, suspendare din realitate (aș zice, ceva mai acutizată în secțiunea a doua a volumului, „Memorie justă”) și un fel de așteptare permanentă: „după miezul nopții gânduri străine/ mintea impulsivă ascunde melancolia// cutia toracică efemeră inima solitară// modelez oase rămase/ prind de gleznă realitatea// imit gesturi/ aștept dimineața”, Poem. Destabilizarea vitală, starea asta de încordare permanentă sugerează lipsa comunicării, golul și singurătatea, în mijlocul cărora Dani Blanariu își construiește mici adăposturi.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Manifestul post-algoritmic

Poezia e mereu în primejdie de a nu mai fi, dar tocmai când e primejdia mai mare apare, regulat, un salvator. În vremile de acum primejdiile au devenit mai insidioase decât oricând și suntem pe cale de a vedea poezia scrisă de aparate și programe, nu de poeți (cea scrisă de ei va fi ca și artizanatul hand made). Sperietura e mare (măcar că pentru unii ea e, de fapt, bucurie) – și cu atât mai mare, așadar, nevoia de un salvator. Salvatorii se lasă de obicei așteptați, dar vin negreșit până la urmă. Primul dintre cei de care e nevoie acum a și sosit: e Călin Vlasie, cu manifestul său post-algoritmic din Incident (Rocart, 2025). De bună seamă că toată lumea a observat că, de-o bună bucată de vreme, Călin Vlasie e într-o explozie în lanț: volume de poeme (noi și vechi, dar mai multe noi), un roman monumental și trei șantiere eseistice (deschise simultan în „Ramuri”, „Steaua” și „Vatra”) dedicate ultimelor metamorfoze poetice și îndeosebi poeziei algoritmice și post-algoritmice. Incident e, deocamdată, ultima lui apariție editorială pe zona poetică (dar e nu doar anunțată, ci și pregătită urmarea) și nu-i simplu de spus dacă e vorba de poeme care ilustrează programul promovat în eseuri ori, dimpotrivă, teoria de acolo e abstrasă din revelația poetică (una progresivă la Vlasie). Din câte zice Călin, el definitivează acum intuiții și presimțiri pe care le avea încă de la debut, sistematizându-le în doctrină. Probabil va păți ca toți poeții care și-au însoțit poeziile cu o doctrină articulată și toți comentatorii vor miza pe relația tautologică dintre teorie și practică, comentându-i poemele strict cu/prin propriile concepte. Fatal, poetul va fi victima eseistului, ca prim discipol al doctrinei.

Citește în continuare →