Cristina Timar – Ca un canar în colivie

Flavia Adam, poetă discretă, dar harnică, vădind o certă evoluție de la un volum la altul, revine în 2022, la cinci ani de la ultimul volum de versuri, cu Anotimpuri impare. Ea sublimează poetic, într-o poezie deopotrivă de emoție și cerebralitate, mici fapte cotidiene, accidente ale universului domestic, dansul subtil al energiilor în cuplu, singurătățile și fragilitățile feminine, dependența de ceilalți.  Cum totul e vibrație, iar Flavia e un detector al celor mai mici variații vibratorii emise de tot ceea ce o înconjoară – de la cele neînsuflețite, la complexele relații umane –, mai cu seamă al celor de joasă frecvență, ca o veritabilă melancolică, poezia ei devine înregistrare de spaime frisonante, neliniști și angoase existențiale. Poeta însăși  se transformă din observator, în detectiv aflat în căutătoarea unui interlocutor, căci monologurile ei par să se adreseze cuiva, din moment ce pronumele „tu” reapare cu obstinație aproape în fiecare poem: ar trebui să îți spun multe lucruri / și totuși decid să le țin pentru mine // tu nu înțelegi / oamenii nu sunt obiecte / au și ei neputințele lor (…) (oamenii nu sunt obiecte, p.16); tu știi cum stă treaba cu noi / cum ne privim din două baloane / de spumă / fiecare în locul lui cald / fiecare încercuit de brațe străine // tu știi am devenit / aproape singuri aproape reali / poate de-aceea / viețile noastre vor exploda / în finaluri celebre (…) (frunza, p.17).         

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Cu degetul pe trăgaci

Iulian Fruntașu a șocat prin poezia sa de debut*. Cinismul din Beata în marsupiu (1996), carte în care R. Moldova independentă-suverană-ospitalieră etc. era conotată prin imaginea unei fete de bulevard, „folosite” de toți trecătorii, atingea note paroxistice. Ironia și sarcasmul poetului dinamitau patetismul dulceag și văietăreț al patriotismelor de esență lăutărească, de care e plină poezia basarabeană de după ʼ90. Uneori trebuie să fii deștept pentru a fi prost (Arc, 2022) – debutul scriitorului în proză scurtă – se situează pe același registru frapant al înfruntării de inerții literare și existențiale, al spunerii pe șleau, al vocii revendicative, șfichiuitoare. Aceeași poetică a tranșeelor și aici.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Leac pentru apatie

Promotor al literaturii și lecturii prin varietatea activităților pe care le organizează, în special Festivalul Internațional de Carte Transilvania, Gabriel Bota este și un scriitor polivalent având la activ volume de poezie, proză și proză scrută. În general, scrierile sale stau sub umbrela filosofiei, meditațiilor asupra vieții și identității omului în raport cu el însuși și cu ceilalți. De la această direcție nu face rabat nici volumul de poezie Pink Freud*, publicat anul trecut la Editura Școala Ardeleană. Poemele puternic biografice recondiționează amintiri și emoții din toate etapele vieții, în aceeași măsură în care autorul reface în timpul liber cărți vechi și le transformă în jurnale. Există la el o puternică nevoie de a privi în urmă pentru a explica prezentul sau a se înțelege pe sine într-un anumit punct.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Portrete și confesiuni

O carte scrisă cu și de plăcere, după cum declară însăși autoarea în Cuvântul înainte, și care se citește exact în același mod, este colecția de portrete ale Domnilor și Doamnelor Martei Petreu*. Și, prin modul ei specific de lucru, care implică în primul rând o curiozitate exaltantă, care nu se ferește de paradoxuri, dublată însă și de o capacitate empatică ce face din obiectul cercetării subiecți vii, putem afirma fără dubiu că Marta Petreu și-i face „ai ei” pe cei șapte protagoniști, trei doamne și patru domni – Cornelia Blaga, Miklós Bánffy, Petru Dumitriu, Doti Stanca, Ștefan Agopian, Herta Müller și Mircea Cărtărescu. O confesiune emoționantă și în același timp relevantă pentru a înțelege spiritul în care a fost concepută această carte, oferă autoarea în finalul unui demers subiectiv de recuperare – și chiar de restabilire a adevărului– a personalității care a fost Doti (Dorina) Stanca: „De câte ori mă duc la Cimitirul Central, negreșit de zilele morților, de Crăciun și de Paști, trec de jos în sus pe la morminte, toate aflate, ce coincidență, în aceeași arie și apropiate unele de altele: întâi Petru Muntean, apoi Victorița Timaru, căsătorită Vartic și Petru Vartic, ceva mai sus Radu Stanca, și chiar vizavi de el, I. Negoițescu, prietenul lui de-aceeași talie intelectuală. Tuturor le pun flori pereche și lumânări. Lui Petru Muntean, Pierre, și o țigară. Intrat în viața mea prin Hora domnițelor, Radu mi-a adus-o până la urmă pe Doti (…). Ei nu s-au cunoscut între ei chiar toți cu toți, nici eu nu i-am știut pe toți în carne și oase, dar sunt ai mei și mă rog pentru ei să le fie țărâna ușoară” (p. 173). 

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Saga orfismului

Așa cum pentru Schlegel „orice poezie este sau trebuie să fie romantică”, pentru Dumitru Chioaru orice poezie este sau trebuie să fie orfică*. E drept că n-o spune chiar atât de răspicat, dar nici prea departe de un asemenea radicalism nu e, de vreme ce orfismul „a fost și rămîne, chiar dacă azi nu mai este bătută aproape de niciun poet, calea regală a Poeziei” (p. 14). Firește, important cu adevărat e ce anume circulă pe autostrada poeziei, nu ce merge pe drumuri de țară. Om, altminteri, bun la suflet, Chioaru aruncă astfel o gravă condamnare peste poezia de după modernism.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Kocsis Francisko

Senida Poenariu

Atelierul lui Kocsis Francisko

Demersul narativ din ultimul volum de proze scurte semnat de Kocsis Francisko, Atelierul de pipe și tutun1, este unul, așa cum deja ne-am obișnuit, cu cheia ascunsă la vedere: „Oamenii au feluri foarte ciudate de a înțelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înțeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar și atunci când este vorba despre lucruri de neînțeles, oamenii nu se lasă până nu reușesc să le dea măcar o pojghiță de înțeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârșește cu admirabilă ușurință restul arhitecturii, adică substanța narativă. Chiar și atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînțeles, oamenii caută, pentru propria lor liniște, înțelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor” (p. 192).

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Dependența de dramă

Romanul Dependența, de Constantin Cheianu (Cartier, 2020), alcătuiește, împreună cu alte câteva romane basarabene, hronicul antiutopiei copilăriei basarabene. Nimic idilic, edulcorat în copilăria personajelor sale. Pentru a înțelege conduita adultului care este, personajul său face incursiuni psihanalitice în trecut,  identifică traumele copilăriei și investighează efectul acestora asupra parcursului său existențial. 

Citește în continuare →

Andra Gălan – Un Bildungsroman regresiv

Păstrând direcția micro narațiunilor personale și volatilitatea intrinsecă a personajelor (Mihai Iovănel), dar resetând mecanismele întrebuințate anterior, Lavinia Braniște propune în cel de-al treilea roman al său* un discurs al unui eu ultragiat, însă hiperlucid. Prin radiografierea unei relații disfuncționale în care incompatibilitatea dintre personaje e vizibilă încă din primele pagini sunt rescrise de fapt granițele universului interior: traumele relațiilor amoroase ale Mariei rezonează cu o copilărie afectată de eșecul relației părinților.

Citește în continuare →

Ioana Boștenaru – Scântei în întuneric

Să fie un rezultat al „autoterapiei” sau al „obligației asumate” și cel mai recent volum de poezie publicat de Liviu Antonesei? Fără doar și poate,da, dacă luăm în calcul spusele poetului de acum câțiva ani, într-un interviu acordat Revistei Vatra. Intelectualul ieșean a încheiat așa cum se cuvine anul 2021, publicând la Editura Junimea volumul intitulat Semne galbene pe ecran negru.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Romanul planurilor subtile

Debutul Ligiei Pârvulescu* în proză aduce un suflu complet nou pe scena literaturii române contemporane. Translucid e volumul câștigător al concursului ,,Primul roman” lansat de editura Litera anul trecut – un roman S.F, un roman filozofic, un roman care se desfășoară pe multiple paliere în timp și spațiu la fel ca seria scrisă de Frank Herbert. Universul pe care-l propune are pârghii comune în lumea pe care o cunoaștem astăzi, în România, dar se distanțează semnificativ de ea prin exagerarea voită a unor noțiuni specifice scrierilor ,,The secret” sau ,,The power of now”. Fundamentul cărții e unul profund filozofic și spiritual, ilustrând, cel puțin în prima parte, un comportament deviant al oamenilor care interpretează greșit mesajele pozitive, de trăire armonioasă, stabilă, a momentului prezent. Astfel, societatea e împărțită între intelectuali și pozitiviști, iar cei din urmă ajung la un comportament halucinant, departe de statutul pe care-l implică titulatura lor.

Citește în continuare →