Alex CIOROGAR – New Abstraction

vlad moldovan glitch

Lucrurile s-au aşezat. Vlad Moldovan, Andrei Doboş şi Gabi Eftimie sunt câteva dintre cele mai valoroase nume din cadrul ratrapării româneşti (cel de-al doilea val al douămiismului poetic). Încă de la debut, Vlad Moldovan impresiona printr-un decupaj insolit al realului. Critica vieţii cotidiene făcea casă bună cu simulacrul baudrillardian, iar spectacolul imaginilor nu fusese decât o modalitate, subtilă ce-i drept, de condamnare a consumului capitalist: „Atenţia vine din plictis care vine din melodia asta/ prea lungă/ care vine dintr-o pălincă ratată care vin din bucuria/ revederii chiar acum cînd ne aşezăm şi comandăm/ o bere./ Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut”. Semnalizând prezenţa interfeţelor ce necesită mereu decodificare, „rostirea singulară” specifică lui Vlad Moldovan trădase un joc fin al aparenţelor: „pe geam vin detalii amestecate”. Deşi putea trece drept un Acosmei speculativ, Vlad Moldovan pusese în pagină – atât în blank, cât şi în dispars – schiţe pentru o poezie ideală din care reţinuse, inspirat, numai câteva sclipiri. Pilde minimaliste, textele sale conturaseră – cu ajutorul construcţiilor eliptice – o poezie a ideilor: „cerul dă albastru”. Oricât de cerebral, aş zice totuşi că, centrat pe imagini şi acţiuni, autorul practicase un discurs eminamente descriptiv susceptibil lecturilor psihanalitice. Într-adevăr, pe ultima copertă a celui de-al doilea volum, Alex Goldiş arătase, suficient de convingător, cum diversitatea registrelor şi a tonalităţilor trădaseră, în fapt, prezenţa unei multitudini de dorinţe, pulsiuni şi obsesii. Foarte interesant de remarcat că, fără a se mai preta acestui gen de analiză, scriitura se prezintă acum ea însăşi ca terapeutică. Citește în continuare →

Nina CORCINSCHI – Aliona Grati şi „zborurile frânte” ale literaturii române din Basarabia

aliona grati

În lunga discuţie pe care am purtat-o cu profesorul Andrei Ţurcanu în Cartea din mâna lui Hamlet (Chişinău, Cartier, 2016) despre literatura română din Basarabia postbelică, am ajuns la concluzia că aceasta nu poate fi înţeleasă adecvat, cu atât mai mult nuanţat, în lipsa unei bune cunoaşteri a contextului istoric și politic care a influenţat considerabil evoluţia literaturii şi a culturii de aici. O grilă strict estetică nu se susţine pe această literatură, atât de mult contextualizată în factorii extraliterari, politici, ideologici şi sociali. În plus, discutând despre scriitorii din manuale, despre „monştrii sacri” ai literaturii de ieri, despre scriitorii canonici de azi etc., multe aspecte s-au clarificat, dar multe aspecte şi-au anunţat locurile (încă) umbrite, lăsându-mă cu sentimentul că  mai avem nevoie să revenim pentru a reevalua și recupera sensuri, subtexte şi contexte de înţelegere. Aceste lucruri mi le-au confirmat şi lectura cărţii Alionei Grati, Cronici în reţea. Metaliteratura.net (Junimea, 2016), cu analize a cărţilor de poezie, proză şi critică literară apărute la noi în ultimii ani. Citește în continuare →

Nicoleta SĂLCUDEANU – Lumina care nu se stinge

o-vara-ce-nu-mai-apune_1_fullsize-325x500

 „În literatura lumii există pagini scrise tactil, dictate vocal sau imprimate cu ajutorul unei voci artificiale, fără vreun aport al ochiului” – scrie Radu Sergiu Ruba referitor la o antologie de literatură a nevăzătorilor din România, pe care el însuși a alcătuit-o și îngrijit-o din toate punctele de vedere (Constelația Homer, acum la a doua ediție*). Piesele din cuprins sunt numite „secvențe din penumbra literaturii române”. Îmi dă de gândit sintagma „fără vreun aport al ochiului”, o întorc pe toate părțile, încerc să o interiorizez și irizez. Oricât aș încerca o transpunere, întreprinderea e ca și zadarnică. Am strâns pleoapele peste vederea mea. Nu se poate, oricât de empatic ai fi. Nimeni nu cred că poate imagina, cu atât mai puțin simula absența totală a luminii. Și nici ce se petrece de partea cealaltă a ochiului. În romanul de tinerețe al lui Mircea Eliade e vorba de lumina interioară. La Radu Sergiu Ruba se stinge cea exterioară, treptat, făcând  loc ochiului dinlăuntru. Citește în continuare →

Călin CRĂCIUN – Uite de unde sare… literatura!

ilisoi cele mai frumoase reportaje

Viorel Ilișoi e un nume binecunoscut în presa românească, impunându-se prin reportaje realizate din perspectiva sau cu mijloacele unui „ziarist pe stil vechi”, după cum se autodefinește pe site-ul personal. Într-adevăr, o lectură fie și pe fugă a articolelor sale, adunate în recent apărutul volum, Cele mai frumoase reportaje*, relevă imediat trăsături aproape dispărute în presa prezentului, acaparată ba de tentația senzaționalului golit de profunzime, ba de mize absconse, printre care stă la loc de frunte manipularea mafiot-politicianistă sau, în cel mai bun caz, propaganda ideologică. În scrisul lui Viorel Ilișoi se remarcă însă apetența pentru teme care pot alcătui, luate împreună, bineînțeles, o frescă a societății românești contemporane, compusă cu atenția acordată detaliului semnificativ și cu răbdare acordată documentării amănunțite, care permit aproprierea subiectului până în măsura în care devine eveniment relatat ca trăire autentică. Nu miră atunci că reporterul procedează similar unui antropolog cultural ce urmează calea lui Bronislaw Malinowski, aplicând investigația participativă, perspectiva insider-ului. Reporterul se infiltrează realmente ca „acoperit” în mediile sociale în care își realizează investigația. Trăiește efectiv situația de bolnav internat în spitalul de obezi, devine controlor „acoperit” în mijloace de transport în comun din București sau muncește și locuiește cot la cot cu zilierii cei mai săraci ai României în ferma unei stațiuni de cercetare falimentare. Poveștile unor orfani, boschetari, bolnavi, cerșetori, drogați, țigani nomazi, zilieri săraci de tot, săraci cu duhul, medici, geniali, gunoieri, ologi și alți semeni le scrie dintr-o perspectivă surprinzătoare, care relevă umanitatea și miracolul vieții în infernul ce ne înconjoară și cu care omul din afara unor astfel de medii, acoperit de platoșa indiferenței, s-a obișnuit într-atât încât i-a devenit inobservabil. Tocmai de aceea, nu despre tehnicile investigației jurnalistice, oricât de interesante sunt, voi vorbi acum, ci despre calitatea literară a scriiturii lui Viorel Ilișoi, responsabilă în cea mai mare măsură de impactul emoțional și de revelarea existenței umanității chiar și în mediile sociale pe care le suspicionăm deseori  lipsite cu totul de o astfel de valență. Citește în continuare →

Florina MOLDOVAN-LIRCĂ – Playback existențial în trei acte

marian ilea grasane facand

În viziunea lui Marian Ilea, „întâi a fost dudul” și… Eva – pe numele ei întreg Frederica Eva Mittemberg. Adam, mai puțin ispitit aici, mai degrabă ispititor, își face și el apariția două-trei pagini mai încolo, fără a fi însă în vreo relație matrimonială cu aceasta și neavând curățenia morală și spirituală a Primului om. De fapt, în opinia celor mulți, el nu e nici măcar om…, ci o „Necurată godină” (pe cei interesați de motive îi încurajez să le afle, căci nu mică le va fi plăcerea lecturării lor). Departe de a fi o parabolă biblică, deși nu lipsesc numele cu rezonanță creștină și nici învățămintele inspirate din Scriptură, ori vreun roman erotic – cum ne-ar putea induce titlul: Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise –, opul lui Marian Ilea, apărut în 2017, la Editura Cartea Românească, e mai mult decât proză. Și mai puțin decât „cartea facerii”, dacă a scrie cu artă și stil despre geneza și devenirea unei comunități – prin toate datele ei, alese – nu e îndestulător. Citește în continuare →

Senida POENARIU – Cum se lecturează un oraș

andreea rasuceanu bucurestiul

În ultima sa carte1, Andreea Răsuceanu își propune să ne convingă, a treia oară2, că și orașele pot deveni obiectul lecturii, așa cum reiese cu limpiditate chiar din titlul studiului, Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului. Caracterul inovativ al studiului rezidă în metodologia adoptată: geografia literară cu variațiile sale, psihogeografia, geocritica, geopoetica, geografia senzorială etc. – introdusă în spațiul literar românesc de Cornel Ungureanu în 2003 prin Geografia literaturii române, azi, metodă explorată până în punctul uzurii de Andreea Răsuceanu în cele trei studii publicate până în momentul de față. Citește în continuare →

Ioana BOȘTENARU – Tristețea ca mod de a fi

petre barbu catararea

Prima jumătate a anului literar 2017 s-a bucurat de apariția unor volume remarcabile, Cățărarea în cer al lui Petre Barbu* fiind un exemplu concludent. Cartea nu e nici pe departe una ce marchează debutul scriitorului, căci Petre Barbu este un nume cu tradiție atât pe scena literară, cât și pe ce jurnalistică. Cu un debut editorial înregistrat în 1993 prin volumul de povestiri scurte Tricoul portocaliu fără număr de concurs, scriitorul și-a continuat ascensiunea în plan literar, fiind vizibilă apetența sa pentru dramaturgie și pentru proză, cea din urmă reprezentând și șablonul celui mai recent volum.

Cățărarea în cer reunește 93 de povestiri scurte, care se vor a fi individuale, dar care eșuează în această încercare, căci, în mod indubitabil, avem de-a face cu un roman în toată regula, un roman-ansamblu de proze scurte, în care instanța naratorului funcționează ca liant. Petre, alintat Pierre sau Petrișor, dialoghează perpetuu cu trecutul în fiecare dintre acestea, dând frâu liber amintirilor și gestionând în felul acesta dramele prezentului, un prezent în care naratorul muncește „ca toată lumea”, dar nu în domeniile în care lucrează toată lumea. Citește în continuare →