Memoria mainstream trasează deșteptarea civică românească în ultimul deceniu, fie, mai rar, cu protestele anti-austeritate din 2012, fie cu momentul 2013 cu protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. Alteori trezirea e marcată în urma tragicului accident de la Colectiv din 2015, ori la protestele anti-corupție de mare amploare din 2017.

Dar prea puțini comentatori înclinați spre dreapta spectrului politic văd protestele sindicale din anii 1990 și începutul anilor 2000 și, în general, demonstrațiile sociale muncitorești drept proteste legitime ale societății civile, inclusiv cele din criza economică din 2008-2012, când la un moment dat sindicatele mobilizaseră într-un singur protest peste 100.000 de oameni la București.

În noul cadru capitalist neoliberal, „socialul” este un reziduu al comunismului, muncitorul o categorie neadaptată tranziției, adică un fel de antreprenor ratat, revendicarea drepturilor salariale o reminiscență de asistat, care nu se cadrează cu revendicările postmateriale și morale ale ultimei decade. Este istoria celor „învinși” aparent, pe când istoria, știm vechiul adagiu, este făcută de învingători.

Rolul cărților liderului sindical Cartel Alfa din Caraș Severin, Marian Apostol, ultima editată chiar în primăvara anului 2023 la Editura Hoffman, este că în ciuda luptelor câștigate pe moment, descrise în carte, ne arată cine sunt perdanții tranziției: angajații. Sigur, sunt invocați constant, odată la patru ani, angajații, dar strict ca cetățeni! Se face apel la patriotism, la europenism, la calitatea vieții, dacă e să ne gândim la nivel local, pentru a-i mobiliza, dar în ultimii 33 de ani rareori s-a făcut apel dinspre putere la români din perspectiva drepturilor lor sociale.

Și la ce bun să apelăm la români din perspectiva drepturilor lor sociale, în măsura în care în memoria comună mai e un drept colectiv și nu celebra „descurcăreală” românească pe cont propriu, individual(istă), din moment ce salariile a peste 80% din populație sunt sub coșul minim pentru un trai decent? În paranteză fie spus, coșul este determinat sociologic și am încercat printr-o lege să îl fundamentez pentru stabilirea salariu minim în România și care în 2023, potrivit coșului pentru un trai decent, ar trebui să fie în jurul valorii de 3.500 de lei.

Cele două volume documentaristice, Sindromul Reșița (2023) și Decembrie de foc (2021), descriu două serii de greve de amploare, una din decembrie 1994, alta de la începutul anilor 2000, dar cu repercusiuni până în zilele noastre, în care sunt prezentate luptele de la combinatele siderurgice reșițene, cele mai vechi din țară, de peste 250 de ani, de a-și păstra locurile de muncă în contextul tranziției la economia capitalistă și a privatizărilor dubioase din epocă.

Stilul e alert, există talent pentru acțiune, uneori în detrimentul observației psihologice, scriitura e densă, minuțioasă și totuși cursivă. Nu degeaba Marian Apostol lansează cărți cu 400 de oameni în sală! Dar pe subiecte legate de dezvoltare personală și spirituală, cum sunt volumele despre pelerinajele pe El Camino, dezvoltarea colectivă, democratică la care face referire în cărțile amintite fiind, din păcate, într-un con de umbră față de atenția acordată de imaginarul escapist al cititorilor spre o viață, care, mereu e în altă parte.

Ce e interesant în volumele lui Marian Apostol e că a reușit să îmbine o paradigmă a anti-corupției, inclusiv prezentând sloganele epocii, cu militantismul pentru drepturi sociale, ceea ce e o perspectivă mult mai proteică, cred eu, decât ce a încercat mai mult sau mai puțin teribilist în trecut stânga intelectuală autohtonă. Adică, intelectualii de stânga au operat o deconstrucție a analizei anti-corupție, ca anti-anti-corupție, așa cum anti-comunismul neoliberal și neoconservator autohton a fost deconstruit prin anti-anti-comunism, perspectivă îndeajuns de elitistă și oarecum nihilistă, ca să nu atragă sprijin popular de masă. Totuși, în Vest literatura academică abundă de scrieri ce îmbină revendicarea drepturilor sociale cu o perspectivă anti-corupție (dinspre stânga), cu accent pe corupția de tip revolving doors, dinspre corporație în guvern și invers.

Dar cum problema majoră a tranziției este descrisă ca fiind corupția guvernanților și a profitorilor trecerii spre economia de piață, fără, acum știm, o economie socială de piață ca în Germania, volumele pierd în ceea ce privește analiza, pentru că nu descrie capitalismul autohton ori motivele din spatele exploziei corupției în spațiul românesc post-decembrist. Dar unde pierde analiza, câștigă memorialistica. De aceea, cărțile lui Marian Apostol pot fi citite dintr-o bucată ca reportaj social, pe alocuri chiar ca roman nonficțional. E o scriitură documentară de interes pentru sociologi, politologi, antropologi, istorici, în fine, cercetători din zona umanioarelor. Citatele din ziare, de la televiziunile locale, din revendicările trimise de sindicate autorităților etc. de unde a preluat minuțios conversații ori fragmente, sunt exemple, cum se spune în antropologie, de „thick description”.

Marian Apostol alege să se obiectiveze și își prezintă acțiunile nu la persoana I singular, ci la persoana a III-a, accentul fiind pus de autor pe valoarea factuală. Cărțile lui Marian Apostol au valoare de document pentru istoria recentă a țării, de la cei care studiază relațiile industriale, la persoane care trăiesc în Banatul Montan și vor să își înțeleagă trecutul recent mai bine, dar, mai important, sunt relevante dincolo de nișe regionale sau de specialitate, tocmai pentru a vedea un tip diferit de societate civilă, cea care știe să-și revendice drepturile sociale. „Decembrie de foc” vine la pachet și cu o arhivă video de peste 20 de ore de la o televiziune locală, pe care am digitalizat-o mulțumită profesoarei Eniko Vincze, care coordonează un grant de cercetare despre transformările economice postdecembriste, arhivă vizuală care merită inserată într-un documentar despre relațiile industriale și tranziția la capitalism, pentru că nu știu să se fi făcut la noi un film pe un asemenea subiect. 

Long story short, Marian Apostol arată că dacă muncitorii sunt bine organizați, dacă participă constant la negocieri, dacă se luptă în stradă pentru drepturile lor, uneori dramatic, cu greva foamei, blocarea drumurilor naționale și europene, buscularea patronilor etc., angajații organizați colectiv își pot salva, măcar parțial, măcar temporar, locurile de muncă. Dar pentru ca asta să se întâmple e necesar să fie organizate proteste de amploare! Iar la greva din 1994, de la care se împlinesc în curând 30 de ani, și ar merita celebrată ca atare, a fost cea mai mare mobilizare locală din istoria țării, practic un sfert din Reșița fiind în stradă la 25.000 de oameni. Pentru proporții, asta ar însemna o mobilizare clujeană, incluzând și zona metropolitană, de peste 100.000 de locuitori ori la București de peste 500.000 determinați să își păstreze locurile de muncă ori să se solidarizeze cu cei care le pot pierde. Iar în afară de număr, sunt necesare acțiuni radicale, așa cum sunt descrise în Sindromul Reșița (2023), când protestatarii au blocat drumuri publice, au intrat dramatic în greva foamei, au făcut acțiuni de tip performance, cea cu sicriul în piața publică fiind cea mai plastică!, au busculat patroni țepari, s-au confruntat cu jandarmi.

În ciuda mobilizării eficiente, grevele la care face referire Marian Apostol nu sunt atât o poveste de succes, cât o memorie a traumei prin care România a trecut. Țara are șansa unei vindecări colective, ratate, de pildă, în relația cu comunismul, dacă revine la motivele traumei și ale șocului economiei de piață, care pot fi depășite dacă revizităm onest istoria recentă. Putea fi altfel, ne putem întreba contrafactual, puteam avea o economie socială dar și ecologică de piață, privatizări oneste, alteori companii publice strategice, inegalități mai mici, precariat mai puțin, salarii mai mari, stat dezvoltaționist și nu minimal social, dar maximalist birocratic ca acum? Volumele lui Marian Apostol nu răspund neapărat la aceste întrebări macro-economice, dar oferă cheia la nivel micro, al solidarităților afective, pentru posibile răspunsuri pozitive. Lucru cu atât mai necesar cu cât rădăcinile istoriei nu sunt în trecut, ci în viitor.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 44-45]