După Originea postmodernității (Idea, 2012) și Politica externă americană și gânditorii ei (Fractalia, 2021), la care putem adăuga și dezbaterea cu Wang Chaohua despre revoluțiile rusă și chineză, tradusă și publicată în volumul Revoluții în oglindă (Tact, 2016), o nouă traducere din Perry Anderson – Considerații asupra marxismului occidental (Tact, 2023, traducere de Ionuț Văduva) – lansată în această primăvară constituie un nou eveniment editorial. Cu atât mai mult cu cât e vorba de una din cele mai importante lucrări ale lui Anderson, primul volum (apărut inițial în 1976) din trilogia pe care acesta a dedicat-o teoriei marxiste din secolul 20, și care a fost completată prin Arguments within English Marxism (1980) și In the Tracks of Historical Materialism (1983).

Anderson reconstruiește și sintetizează aici evoluția teoriei marxiste continentale de la Revoluția Rusă și Primul Război Mondial până în anii ʼ70 ai secolului trecut, cu accent pe perioada postbelică, formulând o teză care este deja clasică – deși continuă a fi controversată: și anume că, deși s-a născut, odată cu Lukács, Gramsci și Korsch, în vecinătatea imediată a mișcării socialiste revoluționare, marxismul occidental – care era mai curând estic, în prima sa generație – a fost caracterizat, în special în generațiile sale ulterioare (Școala de la Frankfurt, Della Volpe, Sartre, Lefebvre, Althusser) de o continuă îndepărtare de istoria concretă și baricadare în sfera abstractă a filozofiei. Această  îndepărtare și abstractizare reprezintă de fapt efectul deziluziei pe care anii ʼ20-ʼ30, de instaurare a stalinismului în Est și a fascismului în Vest, au provocat-o în rândurile exponenților marxismului occidental, fondul istoric pesimist care hrănește speculațiile și escapismul lor filozofic. Din acel triunghi de perspective pe care marxismul clasic obișnuia să le împletească – economia politică și analiza capitalismului, strategia și acțiunea politică, filozofia – marxismul occidental a sfârșit prin a decarta primele două componente, axându-se exclusiv pe cea din urmă – nu fără realizări remarcabile în această sferă, dar obținute numai cu prețul amputării de celelalte două elemente fundamentale ale teoriei marxiste, tocmai cele care o ancorau în istoria și societatea ei imediate.

În această decizie în primul rând existențială a reprezentanților marxismului occidental, Anderson detectează alte aspecte definitorii ale literaturii lor filozofice: predilecția pentru discursul abstract despre metodă, în defavoarea „analizei concrete a situației concrete”; deschiderea spre tradiția idealistă a filozofiei occidentale (vizibilă mai ales în redescoperirile succesive ale lui Hegel); precum și tendința de a construi descendențe filozofice ale propriului marxism care se întind însă dincolo de Marx – „fără excepție, marxiștii occidentali au recurs la filozofii premarxiste pentru a legitima, explica sau completa filozofia lui Marx”. Această reîntemeiere filozofică a marxismului în idealismul premarxist a oferit însă, fără doar și poate, prilejul pentru o serie de inovații teoretice, conceptuale și disciplinare remarcabile: în primul rând, analizele extinse dedicate fenomenului literar și artistic, care au făcut din estetica marxistă, aparent atât de rudimentară la cumpăna dintre secolele XIX și XX, o disciplină filozofică absolut respectabilă și ofertantă. De asemenea, inovațiile tematice trasate prin conceptul de hegemonie al lui Gramsci, conceptul de rațiune instrumentală la Adorno și Horkheimer, deschiderile spre psihanaliză ale unui Marcuse ș.a., care au inaugurat noi perspective critice, fertile încă și astăzi.

Chiar dacă Anderson le recunoaște marxiștilor occidentali inclusiv meritul – deloc neglijabil – de a nu fi cedat în fața reformismului, în ciuda pesimismului istoric ce infuzează scrierile lor și în ciuda deziluziilor cu care istoria n-a obosit să-i servească, verdictul său e unul negativ: „Method as impotence, art as consolation, pessimism as quiescence: it is not difficult to perceive elements of all this in the complexion of Western Marxism”. Ca atare, în ultimul capitol el opune acestei tradiții filozofante a marxismului occidental o altă tradiție – ce părea la acea vreme cu atât mai actuală și urgentă cu cât istoria, sub chipul mișcărilor din 1968, bătea din nou la ușa teoriei marxiste – și anume tradiția troțkistă, reprezentată pentru Anderson în chip exemplar de Ernest Mandel și Isaac Deutscher. Din păcate însă, nici această tradiție n-a mai dus-o prea bine după dispariția exponenților săi, după cum nici marxismul occidental nu avea să mai rămână pentru mult timp paradigma critică supremă din universitatea vestică. El avea să fie detronat din această poziție de poststructuralismul francez, la rândul său efect al eșecurilor și deziluziilor anului ʼ68, și care avea să desăvârșească fuga de istorie antamată de marxismul occidental, într-o „iarnă a teoriei” (Moretti)  care va constitui obiectul analizei și criticii lui Anderson în ulteriorul său In the tracks of historical materialism (1983), încă netradus în limba română.

[Vatra, nr. 7-8/2023, p. 43]