Sandu Călăianu, fost profesor de română și scriitor mediocru, de curând pensionat, era de-a dreptul distrus. Nu pentru că ajunsese la pensie, așadar la o vârstă destul de înaintată, nici din cauza mediocrității sale literare, întrucât niciun scriitor din lume nu va recunoaște asta vreodată. Domnul Călăianu era distrus fiindcă i se stricase laptopul. Iar laptopul său nu era un simplu calculator portabil pe care să-ți pierzi vremea cu prostii; era însăși atelierul său de creație, unde își scrisese toate cele nouă cărți, plus alte zeci de articole, cronici și eseuri. Am putea spune chiar că laptopul acela era prietenul său cel mai bun de cincisprezece ani încoace. Cincisprezece ani în care fusese sănătos tun, în ciuda faptului că nu beneficiase de nicio revizie tehnică, nici măcar de o simplă curățare interioară, așa cum s-ar fi cuvenit în fiecare an, doar ce-i actualizase de vreo două ori antivirusul. Și acum prietenul său murise subit. Murise din vina lui; în fond, o mică neatenție.

Obișnuia să țină pe birou, lângă laptop, o cană cu ceai sau cu cappuccino, s-o aibă la îndemână când simțea nevoia să-și umezească buzele în timpul lucrului. În acea seară de sâmbătă se relaxa zăbovind pe facebook, lângă un pahar cu bere. Flaconul era lângă birou. Pentru că, trebuie s-o spunem, lui Sandu Călăianu îi plăcea să chefuiască din când în când. Mai exact, îi plăcea uneori să-și cumpere un flacon cu bere sau o sticlă cu vin, când cel din producția proprie se isprăvea, și să stea cuminte în fața televizorului sau a laptopului, până se amețea, spre necazul neveste-sii, Dana. Măcar că el n-avea nicio treabă cu ea, n-o bătea la cap, absorbit mai ales de palpitanta lume virtuală. La fel și în acea seară: îi venise cheful să bea un pahar, două de bere și intrase pe facebook. Se amuza sau se distra de postările amicilor săi, mai comenta pe ici, pe colo, își mai punea bere în pahar. Și la un moment dat, cu un ochi în ecran și cu celălalt la pahar, turnă mai mult decât era necesar și spuma se revărsă abundent peste tăblia biroului. Însă domnul Călăianu nu dădu importanță acestui mic incident. El era încredințat că ai o problemă cu laptopul doar dacă verși un lichid pe tastatură. Auzise el de unii care o pățiseră, era și o reclamă cu un amețit care, vărsându-și cafeaua pe tastatură, putea numaidecât să-și cumpere un laptop nou la un preț avantajos. În fine, își văzu mai departe de ale sale pe facebook, intră într-o ușoară polemică cu cineva, se enervă, apoi se liniști, își termină flaconul și se puse în pat. Cum Dana se enervase și trecuse în camera alăturată, să doarmă în liniște, bărbatul, euforic, își puse înainte de culcare puțină muzică instrumentală. Avea să oprească laptopul mai încolo, când se va duce la toaletă.

Doar că atunci când se trezi, pe la miezul nopții, în locul duioaselor acorduri muzicale, pe care ațipise repede, din laptopul său se auzea, încet, un soi de horcăit suspect. Prietenul său nu mai făcuse așa niciodată. Mahmur și obosit, domnul Călăianu găsi, deocamdată, de cuviință să-l închidă. Or, aparatul era deja închis. Atunci, el îl decuplă de la curent, urmând să vadă dimineață ce-i cu el. Apoi se duse la toaletă și se culcă la loc.

Dimineața, lângă o cană fierbinte de cappuccino, reporni laptopul, nu foarte îngrijorat, totuși. Acesta se deschise ca de obicei, dar după două secunde se închise brusc. Nu mai horcăia, amuțise cu totul și nici nu mai voia să se deschidă. „Să-l mai las puțin”, își zise domnul Călăianu, necăjit. Dacă ar fi fost vorba de vechiul lor televizor Diamant poate că l-ar fi reparat din doi pumni aplicați în cutia de lemn, cum făcea pe vremuri, metodă încununată de succes aproape de fiecare dată. Însă vremurile se schimbaseră, iar noile aparate nu mai erau dintre acelea care să-și revină miraculos după doi, trei pumni, dimpotrivă erau cât se poate de sensibile la multitudinea de factori externi, ca să ne exprimăm într-un limbaj steril, darmite să le mai iei la palme când fac figuri. Apoi, sătul până peste cap de reproșurile soției, ieși pentru o vreme în curte, unde se hârjoneau neobosiți cei doi câini ai lor. Se jucă cu ei puțin și reveni optimist în fața laptopului. Dar aparatul era mort. Prietenul său era mort de-a binelea. Domnul Călăianu se posomorî. „Să știi, îi zise Danei, îngrijorat, că ne-a lăsat laptopul. Nu mai vrea să pornească.” O includea și pe nevastă-sa aici, de parcă laptopul ar fi fost și al ei, deși ea îl folosise în cincisprezece ani doar de câteva ori, înainte să-și cumpere un smartphone. (De altfel, singurul din casă, căci bărbatul se mulțumea cu telefonul său clasic primit cadou în urmă cu zece ani.) Voia poate să-i trezească compasiunea, uite, draga mea, necazul nu-i doar al meu, ci și al tău, al amândurora, al familiei noastre; dar era și puțină ipocrizie în spatele vorbelor sale, fiindcă lui nu i-ar fi păsat dacă ei i s-ar fi stricat telefonul.  Oricum, nu reuși s-o înduioșeze deloc. „Așa îți trebuie, scrâșni femeia, dacă-l umpli și pe el cu bere, ca pe tine! Lasă-l în pace, nu mai umbla la el, c-o să vorbim cu cineva care se pricepe să-l repare. Dacă mai poate fi reparat. Dacă nu, o să-ți fie învățătură de minte să nu mai bei până nu știi ce faci”, adăugă ea cu năduf, ca să-l rănească și mai tare.

Locuiau la țară, n-aveau autoturism, iar în vremea covidului se scosese și autobuzul spre oraș, din lipsă de călători. Când mergeau la oraș, apelau la un vecin din sat care muncea acolo și făcea naveta cu mașina personală. O să vorbească iar cu el. Trebuia neapărat să ajungă la oraș, să-l consulte un specialist pe prietenul său drag și să-l readucă la viață. Trebuia negreșit readus la viață! Simțea el că e posibil un miracol. La urma urmei, nu-i explodase în față, se oprise pur și simplu, așa că, poate, nu era ceva grav. În sat erau mulți tineri care se lăudau că se pricep să repare calculatoare la fel de bine pe cât se pricepeau să le și folosească, însă pe domnul Călăianu parcă nu-l lăsa inima să-și dea prietenul pe mâna lor. Avea să meargă săptămâna viitoare la oraș, poate chiar mâine, și cu ocazia asta o să vadă ce-i cu bietul său laptop. 

Întâmplarea făcu ca în acea duminică să vină la ei Alex Troia. Alex și Sandu copilăriseră împreună, lumea le spunea Alexandrii. „Uite-i pe Alexandrii”, râdeau oamenii, căci erau aproape nedespărțiți. Alex se stabilise de ani buni la oraș, venea în satul natal cam o dată pe lună, sau la înmormântări, când îi mai murea vreo rudenie. Venea să-și reîncarce bateriile, după cum chiar el spunea. „Bune baterii ai, îl tachina profesorul, dacă numai o dată pe lună simți nevoia să le încarci.” „Mă rog, chestii, socoteli, cita amicul un personaj de film, dar fără umorul aceluia. Nu-ți ajunge niciodată timpul să le rezolvi pe toate. Abia aștept să mă pensionez, să pot să mă mut aici, la țară, și să trăiesc în liniște, zică Ștefania ce-o vrea!” Ștefania era nevastă-sa, născută și crescută la oraș, căreia nu-i plăcea deloc satul bărbatului ei, viața la țară în general. Îl poftiră să ia loc, îi aduseră o cafea. „Și cu ce vă mai lăudați voi? întrebă orășeanul vrând să pară vesel, deși soților Călăianu li se părea cam împovărat de gânduri. S-o fi născut veșnicia la sat, vorba poetului, dar ceva tot trebuie să se întâmple și pe aici, nu?” „Mi s-a stricat laptopul”, vesti abătut domnul Călăianu. Nu știu ce are, nu mai vrea să pornească…” „Zi mai bine că ai băut aseară și ai vărsat bere pe el!” îl înțepă Dana de la locul ei. „N-am vărsat pe el, ci sub el. Și nu era bere, ci puțină spumă”, se apără bărbatul, cu naivitate. „Tot aia e!” făcu soția, acră. „Și de asta ești tu necăjit acuma? spuse Alex Troia, parcă cu reproș. Războiul face prăpăd în Ucraina, mor oameni nevinovați și se năruie orașe întregi sub rachetele rușilor, și ție îți pare rău după un amărât de laptop!” „E atelierul meu de lucru, rosti domnul Călăianu cu sfială. Acolo mi-s toate cărțile…” „Să nu-mi spui că nu le aveai salvate în altă parte”, îl întrerupse celălalt și sorbi din cafea. „Chiar atât de nesăbuit nu sunt. Să las atâta amar de trudă neprotejată. Dar ce folos, până la urmă, dacă laptopul nu mai funcționează?” „Îți cumperi altul nou, mare lucru!” „Mare! răbufni Sandu Călăianu la insensibilitatea prietenului său. Că eu l-aș vrea tot pe acesta, zise el întorcându-și privirea umezită spre biroul unde zăcea laptopul, fără niciunul dintre leduri aprinse. Mâine mă duc cu el la oraș, reveni, nu știi cumva unde se repară calculatoare?” „Habar n-am, zise Alex Troia. Eu, drept să-ți spun, nu mă omor după atâta tehnologie. Îmi ajunge cât stau pe calculator la serviciu, darmite să-mi pierd timpul liber tot cu nasul în el…” „Nu-mi pierd timpul, ți-am spus doar că lucrez pe el…” „Știi ce, trecu Alex Troia peste observația profesorului, dacă vrei, te rezolv eu! Am un coleg de serviciu care e expert în drăciile astea. Aud mereu că face bani frumoși din instalatul și reparatul calculatoarelor, dacă vrei vorbesc cu el.” „Știu și eu”, ezită domnul Călăianu, circumspect. „Florin e băiat de treabă, om serios, nu degeaba are atâția clienți. Îmi dai mie laptopul, omul ți-l repară și vii după el, sau ți-l aduc eu, dacă nu te grăbești prea tare. Dar o să te coste ceva.” „Numai să nu-mi ceară cât pentru unul nou”, parcă se supără încă de pe-acum Sandu Călăianu. „Asta nu știu. Nici nu mă privește. Eu știu doar că Florin e un bun IT-ist. Așa zice lumea. Îți dau numărul lui de telefon, vă înțelegeți voi pe urmă. Ei, ce zici?” „Bine, se învoi domnul Călăianu. Decât să orbecăiesc prin tot orașul cu laptopul după mine… Apoi să-mi spună de la firma respectivă să revin în altă zi după el… Alt drum… Parcă e mai bine așa. În două, trei zile tot mi-l repară, sper.” „Sigur, că are mulți clienți și nu-și permite să piardă timpul. Time is money! râse cam forțat Alex Troia, și se ridică din scaun, repezit. Hai, dă-mi scula aia, că mai am de făcut câteva vizite azi. Când vin în sat, încerc să-i cuprind pe toți… Lasă, domne, nu-l mai ambala, zise când Sandu Călăianu își întrebă soția pe unde ar putea fi geanta laptopului. Dă-l încoace așa cum e… Bun, dă-mi și bateria… Șoarecele poți să-l lași acasă… Mouse-ul, Sandule, ce te uiți așa?… Ăla lucrează fără…” „Vezi cum umbli cu el, zise profesorul și se emoționă deodată: era ca și cum ar fi internat-o pe Dana lui în spital. Alex Troia le mulțumi pentru cafea, salută și ieși cu laptopul în brațe. Îl puse pe banchetă, urcă în mașină și porni în trombă, claxonând.

Nu bine se stinse huruitul mașinii, că domnul Călăianu începu să se certe fiindcă-și dăduse laptopul pe mâna unui negru străin. „Vezi ce înseamnă să fii necăjit și mahmur, îi zise el soției, te agăți de primul colac de salvare ce-ți apare în față, fără să știi dacă te poți bizui pe el. Ce fel de om o fi colegul ăsta a lui Alex? Florin. Florin și mai cum?” strigă el, enervat. „Mai contează?” aruncă femeia, într-o doară. „Da, contează! Poate că-i un escroc, un șmecher care face treabă de mântuială și pe urmă te taxează de nu te vezi!” „Păi, dacă-i știai și numele, nu doar prenumele, nu mai era șmecher și escroc?” zâmbi ea. „Și dacă-i un nenorocit de plagiator? se îngrozi deodată Sandu Călăianu. Dacă-mi fură manuscrisele și le publică sub alt titlu, cu un pseudonim oarecare, la vreo editură din cealaltă parte a țării sau din străinătate? Întreaga mea muncă îi stă la dispoziție. Dumnezeule, ce greșeală am putut face!” se prinse el cu mâinile de cap. „Parcă are cineva nevoie de cărțile tale! chicoti Dana, iritată de gestul său teatral. Poate că nici măcar nu-i place să citească, darmite să publice cărțile altora! Programatorii ăștia n-au decât calculatoare în cap.” „Da, se poate să nu-l intereseze literatura, dar uite c-ar putea face bani pe seama muncii mele.” „Fii serios, parcă tu faci! Știi doar că nu se câștigă nimic din scris. Liniștește-te, o să-ți repare omul laptopul, o să-i dai cât îți cere, și cu asta, basta, ai încheiat toată tărășenia! În plus, mai iei și tu o pauză pe facebook, nu te mai întreții ba cu una, ba cu alta, lasă că te cunosc eu.” Domnului Călăianu numai de astfel de discuții nu-i cășuna în acele momente. Abia aștepta să se facă luni dimineața, să-l sune pe domnul Florin. Da, domnul…  Poate că, într-adevăr, era un tip priceput și onest, interesat să scoată un ban din munca sa, fără nicio legătură cu plagiatul cărților… Să se calmeze, deci.

A doua zi, la opt și un sfert, Sandu Călăianu îl sună pe colegul prietenului său. „Călăianu mă numesc, cel cu laptopul”, se prezentă el, cam stânjenit. „Care laptop?” întrebă omul, indispus. „Nu v-a vorbit Alex Troia despre laptopul meu defect? Nu vi l-a dat încă?” se supără profesorul. „Încă n-a ajuns la serviciu.” „Dar e trecut de ora opt.” „Uneori mai întârzie. De fapt, de ce m-ați sunat, că n-am înțeles prea bine. Știți cum e luni dimineața.” Era sâsâit rău, și domnului Călăianu i se păru, înfrigurat, că vorbește cu un șarpe. Îi relată șarpelui ce i se întâmplase și cum ajunsese să apeleze la el. „Ok, zise domnul Florin. Să văd ce pot face cu laptopul dumneavoastră. Pentru asta însă trebuie să intru în posesia lui.” Să intre în posesia lui, repetă în gând Sandu Călăianu, și zise, aiurit: „Se înțelege, firește.” „Sunați-l și dumneavoastră, spuse celălalt, vedeți pe unde e. Sper să nu fi dat iar de dracu cu cămătarii ăia…” „Ce cămătari?” ridică din sprâncene profesorul. „Ultima dată, coborî vocea domnul Florin, sau penultima dată, nu mai rețin exact, l-au oprit în trafic și i-au luat mașina.” „I-au luat-o pur și simplu?” coborî și domnul Călăianu vocea, din reflex. „Țac-pac, l-au lăsat pieton. Cu ăștia nu-i de glumit.” „Țac-pac”, repetă profesorul, năuc. „Trebuie să închid. Vedeți dumneavoastră pe unde umblă.”

Domnului Călăianu nu-i venea să-și creadă urechilor. Alex, prietenul său, ajunsese la mâna cămătarilor? Chiar atât de rău îi mergea? Nu-i vorbise nicicând despre problemele sale, un semn în plus al înstrăinării dintre ei, în ciuda faptului că se vedeau aproape în fiecare lună. Ei, care altădată își mărturiseau totul, acum… Mda, se schimbaseră vremurile, se schimbaseră și ei, ce să-i faci! Îl sună chiar atunci. Alex Troia nu-i răspunse. Îl sună din nou. De astă, dată își închise telefonul. Sandu Călăianu se enervă. Necazurile prietenului său… sau ce-i mai era acum… ajunseră, peste noapte, să fie și ale sale! Și-l imagina pe Alex tras pe dreapta și obligat să coboare din mașină, îi vedea pe tipii ăia urcând și dispărând imediat, cu tot cu laptopul său… Că doar n-avea Alex să le spună: Luați-mi mașina, dar dați-mi laptopul, căci nu-i al meu, ci al unui prieten pe care m-am oferit să-l ajut! Cine se gândește la așa ceva când e amenințat, poate chiar cu arma, când i se dă un ultimatum  până la care să se prezinte cu banii, altfel… „Altfel ce? își zise domnul Călăianu, și mai că-i venea să înjure. Nu mă pricep deloc la lucrurile astea, bat câmpii de supărat ce sunt! Am auzit doar vorbindu-se despre ele, le-am întâlnit prin cărți și filme… De ce naiba i-am dat laptopul când puteam să-l duc chiar eu, chiar azi, la reparat? Ar fi găsit Dana pe internet la ce firmă să mă duc… Doamne, prost mai pot să fiu câteodată!” Îl sună iar, deznădăjduit. „Da, domnule, da, da, ce tot suni ca disperatul? strigă în telefon Alex Troia. Unde nu se țicnește omul în traficul ăsta de rahat, mai vii și tu cu o sută de apeluri!”

Sandu Călăianu se simțea ca atunci când îi plecase unul dintre câini de acasă. Era mic de tot, și el cu Dana îl căutaseră ore în șir prin ploaie. Iar când, în sfârșit, îl găsiră, se bucurase atât de tare încât îi trecuse pe loc toată supărarea și uitase să-l mai pedepsească, cum amenințase întruna bătând coclaurile satului. Îi venea să-și ia prietenul peste picior, să-l întrebe ce-i mai fac cămătarii, dar se opri la timp, precaut. Avea să-l întrebe altă dată, cu permisiunea lui Alex, bineînțeles. „Mi-am făcut griji că n-ai ajuns încă la serviciu”, alese să spună, încercând să pară cât mai calm. „Acum am ajuns”, aruncă prietenul, mânios. „Să nu uiți de laptop.” Alex Troia înjură strașnic. Domnul Călăianu îngheță. „L-am uitat acasă”, zise celălalt. „Cum să-l uiți acasă din moment ce l-ai pus pe bancheta din mașină?” spuse profesorul, parcă ajuns la capătul puterilor. „Păi, tu crezi că-s prost să las la vedere, în mașină, un laptop sau alt obiect valoros? Sunt atâția disperați, domne, care îți sparg mașină chiar și pentru un pachet de țigări uitat pe bord.” „Trebuia să-l acoperi cu ceva…” „Las-o baltă, Sandule. Ce te agiți așa pentru laptopul ăla? I-l duc mâine lui Florin și se rezolvă. Sună-mă totuși mâine dimineață pe la șapte, să nu-l uit acasă.” „Bine”, murmură domnul Călăianu, mai degrabă abătut decât liniștit. „Ce este?” îl întrebă nevastă-sa văzându-l atât de plouat. „L-a uitat acasă, zise bărbatul, și dădu să iasă afară. Auzi, se întoarse din ușă, tu știai că Alex s-a încurcat cu cămătarii?” „Doamne, ce întrebare îmi pui, de unde să știu? făcu ea, brusc îngrijorată. Bietul de el…” „Da, da, i-au confiscat mașina, ca să-și recupereze banii. N-ai văzut cu ce rable umblă mai nou?” „Dumnezeule mare, numai cu cămătarii să nu-ți faci de lucru! Și acuma e bine, ce-a zis?” „Nu știu. Nu cu el am vorbit, ci cu colegul lui, ăla ce urmează să-mi repare laptopul.” „Nu ne-a spus niciodată nimic…” „Da, se vede treaba că Alex al nostru e un tip foarte misterios”, zise domnul Călăianu, sardonic. Dacă Alex Troia îi luase laptopul ca să aibă acces, după repararea lui, la toate scrierile sale? păli el din nou, obsedat de gândul ăsta. „E posibil, nu? își întrebă soția. La urma urmei, și el a vrut cândva să devină scriitor.” Și îi reaminti Danei discuția lor din adolescență. El avea 17 ani, iar Alex vreo 15. Se duceau pe vremea aia la cules de mure, pe care le predau apoi la Ocolul silvic și cumpărau pâine în casă din banii câștigați. Plus țigări, că se apucaseră amândoi de fumat. Și atunci, cu gălețile pline, la umbra unui tufar, Alex i-a spus, printre rotocoalele de fum, că lucrează de zor la un roman de capă și spadă. Era micul său secret, pe care, iată, i-l dezvăluia prietenului său cel mai bun. Mai avea un pic de muncit la el și pe urmă avea să i-l dea să-l citească. Iar el, Sandu, auzind aceste vorbe, atât de invidios a devenit dintr-odată pentru ceea ce realiza Alex, încât, ajuns acasă, s-a apucat numaidecât să scrie și el un roman. Scria pagină după pagină despre tot ce-i venea în minte. Mai scrisese până atunci câteva poezii și povestiri, însă acela a fost momentul când s-a decis, cu toată seriozitatea, să ajungă scriitor. Ulterior, s-a dovedit că Alex îl mințise în privința cărții sale, tocmai ca să-l ambiționeze să scrie. Spuneai mereu că vrei să fii scriitor, zisese el, dar mai mult băteai din gură în loc să te pui pe treabă. Așa că m-am gândit să te impulsionez oleacă. „Ești complet paranoic!” dădu nevastă-sa din mână a lehamite când el termină de povestit, și trecu în bucătărie, ursuză.

Marți dimineața, la șapte fix, domnul Călăianu își sună prietenul. Îi răspunse soția lui. „Lasă-l, Sandule, că înnebunește de durere, nu alta!” îi zise Ștefania, îngrijorată și furioasă în egală măsură. „Dar ce s-a întâmplat? tresări profesorul. L-au bătut cămătarii?” „Ce cămătari?” se miră femeia. „Am auzit de curând niște vorbe… Mă rog, nu-i treaba mea.” „Nu știu ce vrei să spui, făcu ea, rece. Alex s-a înțepat cu un ac de siguranță chiar lângă ochiul drept, bine că nu și-a pierdut vederea.” „Cum a reușit?” „Crezi că-i amuzant?” „O, să nu mă înțelegi greșit, doar că… Cu un ac de siguranță?” „Prosoapele noastre din baie sunt agățate cu niște ace de siguranță în cuierul din ușă. Nu toate, numai alea pe care le primește Alex la înmormântări, împreună cu colacul mortului. Că, de regulă, alea-s mai ieftine și n-au prinzătoare.” „Adică agățătoare.” „Mă rog, tu ești scriitorul, știi mai bine cum se zice. Ei, și după ce-a făcut el duș aseară, când a dat să se șteargă, acul de siguranță s-a deschis și l-a înțepat drept în ochi.” „Parcă ziceai lângă ochi.” „Crezi că-i amuzant?” repetă femeia, cu glas apăsat. „Nu, firește că nu-i…” „Hai, domnule, că te-am luat în balon! râse ea deodată. Ți-am spus că ia țeapă, n-ai crezut! îi strigă bărbatului ei. A fost o farsă, Sandule, nu te supăra. Cred c-ai făcut o față!” „N-am făcut nicio față”, bolborosi domnul Călăianu. „Daʼ ce-i cu cămătarii?” reveni femeia, preocupată. „Tot o farsă, pesemne. Nu-ți face griji. Dă-mi-l, te rog, pe Alex.” „E la toaletă. Stai liniștit, că-i aduc eu aminte de laptop. Sau vrei să-i spui ceva important? Îi duc telefonul…” „Nu-i nevoie, despre laptop era vorba, să nu uite…” „Nu uită. Transmite-i salutări Danei.”

Peste o oră și jumătate, domnul Călăianu îl sună pe Florin. Da, primise laptopul, va încerca să-l repare cât mai repede, deși era destul de ocupat… serviciul… familia… alți clienți în așteptare… „Cam pe când credeți că ar fi gata?” întrebă profesorul. „Cam într-o săptămână, maxim două.” „Așa mult?” făcu Sandu Călăianu, parcă scos din sărite după tot ce-i fusese dat să audă în ultimele zile. Și atunci, la fel de iritat pentru felul cum i se vorbea, numitul Florin spuse răspicat: „Ascultați, domnule…” „Călăianu.” „Domnule Călăianu, sâsâi șarpele, dumneata ce dorești până la urmă să fie, schiță, povestire… poate nuvelă sau chiar roman?” „Nu înțeleg”, făcu profesorul, supărat. „Dumneata ești scriitorul, ce nu înțelegi?” Domnul Călăianu își aminti de vorbele Ștefaniei și înțelese unde bătea celălalt. „Râdeți de mine, nu-i așa?” avu el o grimasă. „Deloc. Ați pornit în forță cu istoria asta, părea că vă doriți un text lung, iar acuma dați semne de oboseală.” „Domnule, dau semne de nerăbdare! Ce legătură are ce-mi spuneți dumneavoastră cu laptopul meu?” „Are, și încă cum! Doar despre el scrieți.” Domnul Călăianu simți un fior rece pe șira spinării. „Nu știu de ce, dar îmi amintiți de un personaj literar”, vorbi el, parcă cu sine. „Care?” „Unul care scrie un roman. Vă numiți la fel.” „Mă rog, o simplă coincidență. Deci, vreți să încheiem cât mai repede povestea asta.”  „Evident.” „Ok. Atunci ne mulțumim cu o simplă, banală povestire. Sau schiță. Ce preferați?” „Mi-e indiferent, tot aia e.” „Cum să fie tot aia, se poate? Eu am o scuză: sunt IT-ist. Dar dumneavoastră, scriitor fiind, să nu cunoașteți speciile literare ale genului epic?” „De unde ați tras concluzia asta tâmpită? nu se mai putu stăpâni domnul Călăianu, mânios din cale-afară. Țin să vă informez că am predat limba și literatura română vreme de 40 de ani.” „Ei, știi că ai haz! Nu, că asta-i chiar frumos!” „Cum, dumneata crezi că glumesc? Of, Doamne, am ajuns să vorbim ca-n Domnu Trandafir!” „Eu, sincer să fiu, le deosebesc după lungime, zise Florin, poznaș. Schița și povestirea sunt scurte, nuvela e ceva mai lungă, iar romanu-i lung de tot.” „Dacă spuneți dumneavoastră.” „Dar dumneavoastră cum spuneți?” „Vreți să vă spun care sunt criteriile după care se împart speciile genului epic? Să vă vorbesc acum despre anecdotă, autobiografie, basm, biografie, jurnal, memorii, mit, nuvelă, parabolă, povestire, roman, schiță?” „Nu-i nevoie, făcu celălalt, zeflemitor. Dacă o lungim prea mult, dăm în nuvelă. Oricum, observ că le-ați enumerat în ordine alfabetică, probabil le-ați învățat papagalicește.” „Domnule, nu vă permit!” simți că se sufocă domnul Călăianu. „Calmați-vă, domnule profesor, să nu pățiți ceva acum, la sfârșit… Ar fi de prost gust, zău așa! Uitați cum stă treaba: iau laptopul acasă, îl repar și puteți veni după el. Sau i-l dau colegului Alex.” „Nu, nu lui Alex. Vin personal după el.” „Perfect. Vă spun mâine ce-am rezolvat.” „Sigur?” „Sigur. Doar ați vrut o povestire, ce naiba!” Și închise.

Tulburat cum era, profesorul nici nu-i mai relată soției sale discuția avută cu domnul Florin, când aceasta vru să afle ce vorbiseră. Domnul Florin… Florin… Cel care scrie un… „O fi și ăsta vreun veleitar cu ambiții scriitoricești”, își zise el, obosit, și ieși în curte, la câini.   

Spre seară primi un sms din partea IT-istului: V-am desfăcut laptopul și l-am curățat de bere, păianjeni, musculițe și praf. Am cumpărat pentru el o pastă termică, necesară când lucrezi cu procesorul, altfel acesta se arde. L-am montat la loc și funcționează. Pasta + manopera = 50 lei. Puteți veni oricând după el. Domnul Călăianu se simțea ușurat. Ba chiar încântat: se așteptase să-l coste mai mult reparația. 50 de lei, plus 20 la drum, dus și întors… Ieșise mai mult decât rezonabil din toată afacerea asta.

Miercuri dimineața era la firma respectivă. Florin lipsea, îi lăsase laptopul lui Alex Troia și plecase cu treburi, în interes de serviciu. Profesorul vorbi cu el la telefon și îi încredință banii prietenului său, așa cum i se spuse. Apoi o șterse numaidecât de acolo. Porni grăbit spre marginea orașului, unde stăteau autostopiștii. Acum locul era cu desăvârșire pustiu. După zece minute de stat cu mâna întinsă, opri o mașină. O oră mai târziu era acasă. Scoase laptopul din geantă, îl așeză pe birou și îl conectă la curent. Îl porni, cu inima strânsă. Apoi se liniști și un zâmbet înflori pe chipul său livid. „Mulțumit?” îl întrebă soția. „Da”, zise el cu simplitate, preocupat să cerceteze fiecare folder în parte. Totul părea în regulă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atâta stres pentru mai nimic. Bine că se sfârșise odată! Doar își dorise o simplă, banală povestire. Sau o schiță; în fine.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 107-110]