Argument

La 40 de ani de la dispariția poetului (și la 90 de ani de la naștere), revista „Vatra” își propune să redeschidă „dosarul Nichita Stănescu” prin reevaluarea poziției sale în istoria literaturii române. Demersul nostru pornește de la premisa că, deși Nichita Stănescu rămâne una dintre figurile importante ale canonului școlar, receptarea sa critică a intrat în ultimele decenii mai degrabă într-un con de umbră. Toate bătăliile canonice ale generațiilor post-șaizeciste – fie că e vorba despre optzeciști sau despre douămiiști – au vizat delimitări canonice față de opera lui. Mai mult, seria revizuirilor „est-etice” post-nouăzeciste, dacă nu și-a făcut o țintă predilectă din deconstruirea imaginii scriitorului (așa cum s-a întâmplat în cazul lui Marin Preda), nici n-a contribuit la menținerea „mitului Nichita Stănescu”, în condițiile în care civismul n-a reprezentat o miză centrală a operei sau a conduitei poetului.

În aceste condiții, vă invităm să reflectați la următoarele problematici: reprezintă poezia lui Nichita Stănescu un filon activ al literaturii actuale sau a devenit ea un discurs istoricizat, cu rol important în dinamica formelor literare autohtone, dar fără potențial de a mai produce urmași? Reprezintă „șaizecismul” ca fenomen literar coagulat în jurul noțiunii de autonomie a esteticului (cu Nichita Stănescu drept vârf de lance), o paradigmă complet anacronică sau ea e actualizabilă în contextul fenomenelor actuale? Cât din autoritatea lui Nichita Stănescu s-a datorat calităților intrinseci ale scriiturii lui și cât din ea poate fi explicată prin adoptarea posturii biografice (chiar în sensul lui Jérôme Meizoz) a poetului ingenuu și serafic revelat într-o societate grav afectată de interdicții și de birocrație ideologică? Cum ar putea fi regenerat Nichita Stănescu în abordările școlare, reduse adesea la niște clișee și la un corpus limitat și/sau neatractiv de texte? Este poezia lui Nichita Stănescu exportabilă și dacă da, în ce cadru de referințe (deopotrivă teoretice și literare) poate fi ea plasată astfel încât să devină relevantă pentru alte zone culturale?

Vă invităm, desigur, să propuneți și să discutați orice alte problematici care țin de reevaluarea figurii lui Nichita Stănescu, după cum vă adresăm invitația de a contribui și cu texte memorialistice, manuscrise sau alte documente inedite, în condițiile în care relatările orale cu privire la biografia scriitorului covârșesc încă rememorările scripturale. O arheologie culturală Nichita Stănescu nu poate omite aceste date de anecdotică literară, extrem de relevante pentru consacrarea scriitorului ca unul dintre cele mai influente nume ale câmpului cultural autohton.

                                                                        Alex Goldiș

1. ÎN DEZBATERE

Sanda Cordoș

Nichita Stănescu din mai multe perspective

Nichita Stănescu și istoria literaturii române

Întâi de toate țin să menționez că, pentru mine, conceptele cu care operează istoricul literar, cele de generație și de promoție („șaizecismul” invocat de către dvs. este inclus), au valoare descriptivă, iar nu evaluativă. Prin urmare, nu consider că vreodată o generație de creație ar putea fi (mereu în termenii dvs.) „o paradigmă complet anacronică”, ci cred că este rolul cititorului (cu atât mai mult al celui calificat, al criticului) să verifice fiecare „piesă” în parte. În plus, fiind vorba despre creație literară, fiecare text tinde spre unicitate, nu e un produs de serie pe care să-l îndepărtăm de pe raft cu întreaga serie. Apoi, bătălia aceasta care se dă de câțiva ani între autonomia esteticului și civism este, pentru mine, de neînțeles. Ea este reductivă și, astfel, greșită, sacrificând mai mult și inadmisibil decât oricum orice exercițiu critic sacrifică. N-am să intru aici în liniile majore ale discuției, în criteriile fundamentale. Am să mă rezum doar la câteva, puține idei, fără de care răspunsul meu despre un poet șaizecist ar fi, poate, de neînțeles. Mai întâi de toate, în această bătălie, nimeni nu precizează accepțiunea cuvintelor și eu presupun că de multe ori e o mare confuzie semantică (ca să nu spun că e și o precară înțelegere a epocii, că cei care scriu tumultos despre ea, înfierând-o, nu o cunosc, nu s-au dus la publicațiile vremii, să observe, să înțeleagă și să descrie în cunoștință de cauză cum s-a manifestat câmpul literar). În ce mă privește, înțeleg prin autonomia esteticului autonomia (fie ea și relativă în anii ʼ60) artistului de a da formă, de a se exprima în conformitate cu propriile sale alegeri (iar nu după indicațiile/normele politice). Spiritul civic (sintagmă pe care o prefer „civismului” propus de dvs.) este diferit de la o generație la alta (și e normal să fie astfel); spiritul civic e unul într-o dictatură și e altul (incluzând, adică, un alt set de valori) într-o societate democratică. (Cred că într-o dictatură spiritul civic al literaturii beneficiază de o recunoaștere mai mare din partea societății, decât într-un regim democratic; lucru acesta se poate cuantifica prin tiraje, vânzări, viteza acestora etc.) Este legitim ca acesta să fie cultivat și să se manifeste într-o comunitate; dar nu l-aș da pe seama artiștilor. Aceștia pot să prindă în operele lor (ba chiar să-l anticipeze) profilul social (sau civic) al unei epoci, fără să fie acei cetățeni destoinici care să poată implementa spiritul civic de care cetatea are nevoie. În istoria artei pe care am citit-o eu, în general artiștii (scriitorii incluși) sunt haimanale, anarhici, periferici, într-un fel sau altul nesupuși decât vocației lor (ori damnării, depinde de cine privește). Ce ne facem cu aceia care nu pot să fie (grație structurii lor sufletești) buni cetățeni, chiar dacă, repet, au o reală sensibilitate socială ori civică? Îi dăm afară din istoriile artei? Consider că distincția care mă ajută să exprim limitele acestor manifestări a operat-o, cu multe decenii în urmă, Roland Barthes, atunci când departaja între scriitor și scriptor. Amândouă aceste ipostaze pot apărea la aceeași persoană: scriitor, atunci când scrie la opera literară, scriptor când dă un răspuns tranzitiv, imediat, angajat unor problemele cetățenești. De exemplu, dacă în orașul meu apare o situație gravă, am o reacție imediată prin care semnalez ori cer ajutorul (sunt, astfel, un scriptor), iar nu o scriu doar în romanul la care lucrez și care poate apărea peste 2-3-5 ani (și care, e posibil, să nu fie citit de nimeni din administrația orașului, care are rolul de a-mi rezolva mie problema cetățenească – și de ce ar face-o citind un roman?!). Pe scurt, cred cu tărie în funcția socială (dacă preferați, civică a) literaturii, doar că ea se manifestă mai subtil (ceea ce, în cazul de față, înseamnă mai pregnant) decât ca orice activism ori ca propagandă (doar atunci poate vorbi conștiințelor de azi, de mâine, de poimâine).

Sigur, Nichita Stănescu n-a fost un bun cetățean. Am citit reproducerea în presă a stenogramelor după discuțiile unor scriitori cu Ceaușescu (în anii de glorie ai protocronismului), care m-au făcut să-mi fie rușine de lașitatea și lingușelile lui pe lângă demnitari politici. A avut destule defecte ca om. Bea mult. Uneori, se purta urât cu femeile. Dar am citit și destule alte mărturii care subliniază eleganța, noblețea (sau chiar aristocrația), generozitatea prezenței sale. Era, scrie Matei Călinescu, mărturisindu-și fascinația intactă după ce s-a întors din exil, unde cunoscuse mari scriitori ai lumii, „o ființă străină parcă de lumea înconjurătoare”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi fost, cum lansați dvs. o ipoteză, „ingenuu și serafic”. Dimpotrivă, nu socotesc că ar fi fost astfel nici din punct de vedere moral (cum am arătat laconic mai sus), nici din punct de vedere livresc (ca mai toți cei din generația lui, cred că a încercat să compenseze educația școlară precară prin lecturi abundente). În schimb, consider că avea o perspectivă uluitoare asupra lumii, care se regăsește, fie și parțial, în scrisul său.

Dar a fost Arghezi un bun cetățean? Dar Ion Barbu? Dar Ion Caraion? Cred că nu trebuie ascunse căderile artiștilor, dar nici nu trebuie să-i includem la sfinți ori la eroi. Ei rămân oameni imperfecți și spun ceva esențial despre lumea noastră și despre condiția umană. Dar pe mine mă interesează (ca pe atâția alții) biografia lui, complexitatea personalității sale (în care stau, împreună, calitățile excepționale, căderile și virtuțile), pentru că este un mare scriitor, unul dintre cei majori ai secolului XX. Sigur, nici creația sa nu este omogenă din punct de vedere valoric (dar al cărui scriitor major este?), dar ea conține câteva realizări excepționale (le-aș numi capodopere), întemeiate pe o viziune unică. Ca alți câțiva scriitori din generația sa și din cele care i-au urmat, a trăit literatura ca pe o religie (termenul, după știința mea, aparține Gabrielei Adameșteanu, în încercarea de a stabili devoțiunea profesională a scriitorului într-o epocă), cu fervoare și cu implicare totală.

Tocmai de aceea, consider că opera sa nu poate fi ignorată ori ocolită în istoria literaturii române. Folosindu-mă de distincția (pentru mine, lămuritoare și eficientă) lui Lucian Blaga între influența modelatoare și influența catalitică („ea înlesnește un joc, în care nu intră. Ea «moșește» în sens socratic” – o definea filosoful culturii), aș spune că Nichita Stănescu și-a păstrat intactă influența catalitică. Fiind unul din marii poeți ai secolului XX, nici unul dintre autorii majori care i-au urmat în acest gen nu l-au ocolit, l-au citit și au intrat cu el în dialog, fie pentru a-și stabili identitatea prin negare ori delimitare, fie prin afirmarea consensului. A avea influență, în cazul unui artist, nu înseamnă doar a produce epigoni. Aș remarca, în treacăt (deși cred că ar putea fi un subiect foarte incitant de cercetare), diferențele de situare în raport cu Nichita Stănescu ale poeților optzeciști: în tinerețe l-au negat, decenii mai târziu și-au recunoscut admirația.

Nichita Stănescu și școala

Așa cum, mai sus, am încercat să arăt că pentru o bună (corectă) situare a lui Nichita Stănescu în istoria literaturii române trebuie revizitate niște principii, la fel, cred că în școală, înainte de a ne întreba cum îl studiem pe un scriitor sau altul, trebuie chestionat raportul acesteia cu literatura. Ce vrem, în principiu, să facem azi, mai ales în liceu (dar nu numai) la orele de literatură română? Vrem să-l împrietenim pe elev cu literatura sau vrem să-i arătăm un muzeu al limbajelor literare și să-i inducem un sentiment pios față de acestea? Haideți să analizăm cu realism timpul nostru și condiția elevului. Dacă ne plângem mereu că elevul nu citește, cred că ar trebui să-l împrietenim pe acesta cu literatura și n-o putem face decât oferindu-i texte nu glorioase, ci unele pentru el prietenoase, atractive (iar nu pentru mine, profesorul, sau pentru străbunica mea). Pot fi astfel textele lui Nichita Stănescu? Da, dat fiind că opera lui lirică include remarcabile poeme de dragoste, destule poeme jucăușe din care aș putea selecta pentru a le oferi elevilor. Ani de zile, în manualele școlare a fost prezentă poezia În dulcele stil clasic (din volumul omonim) și, spre stupoarea mea, am aflat că e o artă poetică. Deși noi știm (elevi și profesori) că există o mare libertate a interpretării în cazul textului literar, trebuie precizat că aceasta nu trece de granițele textului însuși. A le încălca pentru a promova o interpretare fantezistă e o aberație (sau un malpraxis). Poemul menționat este (se vede fără efort) un poem de dragoste, scris într-un registru ironic. De ce trebuie el predat ca un poem despre poezie, n-am înțeles niciodată. De ce ar fi poezia o temă mai importantă decât dragostea, iată un alt lucru pentru mine inexplicabil. În schimb, promoții întregi de elevi au priceput, probabil, din acest meșteșug de tâmpenie promovat de manual că: 1. poezia e un discurs înalt, filosofic, cosmogonic, al cunoașterii absconse (dacă se poate absolute, cu atât mai bine) etc.; 2. poezia este greu accesibilă, un fel de rebus foarte complicat, descifrabil doar inițiaților (aici, profesorilor de română, care știu, pe căi divinatorii, că „pasul tău de domnișoară” este al poeziei; de ce nu al hepatitei, m-am întrebat adesea?). Acum în manuale au apărut și alte poeme de Nichita Stănescu, dar care mai toate ilustrează același mod de a înțelege poezia ca discurs al unei cunoașteri conceptuale. Or, eu cred că ar trebui selectate poeme din același scriitor (și fiind vorba de un mare scriitor, chiar e de unde) care să arate că poezia e un discurs al umanului, care mă ajută să mă înțeleg pe mine, cititorul (elevul). De-abia atunci, ar fi șanse ca elevul să citească poezia din manual și, eventual, să caute alte poeme ale aceluiași scriitor.

Nichita Stănescu și străinătatea

Da, consider că poezia lui Nichita Stănescu este exportabilă. Pentru aceasta, cred că e nevoie de strategii culturale eficiente (în care referințele teoretice și literare sunt înscrise, înglobate ca instrumente, iar nu scoase în față cu ostentație pentru a automăguli orgoliul exportatorului). Ca să spun (repet), acele locuri comune despre strategii (dar care, din păcate, adesea nu se iau în considerare): strategiile se concep și se modelează în funcție de loc, public, vârsta, categoria socio-profesională, instrucția acestuia etc.

*

Paul Cernat

Nichita Stănescu la ora postumanismului

La prima vedere, centralitatea pe care Nichita Stănescu o deține în canonul critic și didactic postbelic nu mai face din poezia sa un „filon activ al literaturii actuale.” Și asta deja de multă vreme. Tot la prima vedere, discursul liric nichitastănescian apare astăzi ca fiind istoricizat și neproductiv. Influența poetului, formidabilă în deceniile șapte și opt ale secolului trecut, a atins doar lateral generația optzecistă (care s-a definit, în general, polemic față de ea) și, ceva mai mult, pe cea nouăzecistă, însă pare că s-a oprit acolo. Putem identifica, desigur, incidențe ale lirismului nichitastănescian – nu și a poeticii asociate! – la poeți optzeciști cu deschideri liric-vizionare precum Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Nichita Danilov, Ion Mureșan și (pe alocuri) la Mariana Marin sau chiar Florin Iaru, dar ele au un caracter secundar. Poeticile optzeciste și post-optzeciste au evacuat, polemic, serafismul abstract și lirismul sentimental, laolaltă cu alte mitologii romantice și moderne ale paradigmei umanist-naționale europene. Poezia autorului Necuvintelor e, în plus, creatoare de limbaj („metalingvistică”, metaconceptuală și semiotică, după cum s-a spus), iar poeticile contemporane dominante valorifică limbajul comun sau limbajele „joase”, periferice, dintr-o perspectivă contingentă. E adevărat că ludicul „argotic”, experimentat la începuturile literare ale lui Nichita rămâne un filon productiv. Un (pre)douămiist ca Sorin Gherguț îi e debitor atât sub acest aspect (împins până la burlescul trash), cât și pe linia unui perspectivism combinatoriu abracadabrant. Mai noile evoluții în poezia contemporană conțin însă și opțiuni metarealiste – cum ar fi neo-onirismul sau virtualismul speculativ – care definesc „condiția postumană” (pentru a relua titlul cărții lui Robert Pepperel, The Posthuman Condition. Consciouness Beyond the Brain, Bristol & Portland, Intellect Books, 2003). Or, dacă investigăm mai atent din acest unghi posibilitățile discursului liric nichitastănescian, apropiat, prin multidimensionalitatea sa destabilizantă, de corporalitatea vizionară a prozei lui M. Blecher sau de hibrizii lui Urmuz s-ar putea să constatăm că istoricizarea sa e, măcar în parte, discutabilă. A privi lumea „cuantic”, din punctul de vedere al pietrelor, al frunzelor, al păsărilor, al aerului ș.a.m.d., a căuta la tot pasul înrudiri cu non-umanul, a relativiza și a deconstrui centralitatea subiectului masculin clasic, sunt elemente care pot deschide o discuție stimulativă despre punctele de contact (atâtea câte sunt) ale poeziei nichitastănesciene cu gândirea post-umană. Nu în ultimul rând, a privi poezia lui Nichita Stănescu (mai ales pe cea de după Epica magna) ca pe o poezie a disoluției psihice, a identității personale în criză, confruntate cu haosul și entropia, poate facilita stabilirea de conexiuni cu autori contemporani aparent incompatibili, precum Ștefan Manasia, Gabi Eftimie sau Florentin Popa. A nu se înțelege că pledez pentru sincronizarea superficială, oportunistă, a unui poet al crizei genuinului – departe de implicațiile politice, bio-etice etc. ale digitalizării și tehnologizării umanului – cu un curent de gândire pe care, cel mult, îl presimte (prin destituirea antropocentrismului, îndeosebi). În plus, existența unui postumanism literar e departe de a fi legitimată. O rediscutare din acest unghi mi se pare însă mai stimulativă decât vechile dispute critice despre cât de neomodernist vs. cât de postmodern e Nichita de la În dulcele stil clasic încoace. Cu atât mai mult cu cât există suficiente exemple – inclusiv eseurile pe teme poetice – capabile să o susțină, aprofundând astfel direcții abia schițate anterior. „Revoluția” pe care autorul Necuvintelor a adus-o în planul poeticității postbelice autohtone se lasă, uneori, mai bine explicată cu instrumentele matematicilor superioare și ale fizicii cuantice, la interfață cu ontologia și epistemologia; fără a deprecia studiile unor literați de strictă observanță, mă interesează mai mult (recunosc) ideile despre „structura disipativă” avansate de Solomon Marcus (în câteva volume mai vechi, sintetizate în capitolul Nichita Stănescu între poezie și poetică din volumul Întâlnirea extremelor. Scriitori în orizontul științei, Editura Paralela 45, Pitești, 2005); de asemenea, perspectiva hermeneutic-iconologică a lui Marin Tarangul din a doua sa teză de doctorat (susținută în 1987 la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale din Paris, secția română, sub titlul Poezia lui Nichita Stănescu și arta poetică) sau cea debitoare psihologiei cognitive propusă de Carmen-Maria Mecu în Nichita Stănescu prin lentile de psiholog (Ed. Național, București, 2001). Gândirea poetică nichitastănesciană are un potențial „productiv” mai important decât s-ar crede, și poate că acest grupaj din Vatra va constitui un impuls în vederea unei reevaluări teoretice. (Nu mă pot împiedica să observ că receptarea cea mai consistentă, din unghiul criticii universitare, a aparținut în deceniile trecute ardelenilor; dacă n-ar fi decât studiile unor Ion Pop, Ioana Em. Petrescu sau Corin Braga).

Șaizecismul este o realitate culturală suficient de complexă pentru a putea fi redusă la „coagularea în jurul autonomiei esteticului”. În România el a reprezentat, desigur, un epifenomen al liberalizării naționale poststaliniste, cu caracter marcat recuperator; însă elementele sale definitorii pot fi mai bine înțelese prin aprofundarea contextelor istorice, geo-politice și geo-culturale care l-au făcut posibil, pe fondul relaxării temporare a Războiului Rece și, ulterior, al succesului teoriei „convergenței sistemelor.” Modul în care contracultura occidentală a anilor ʼ60 (cu simptomele sale conexe: revoluția flower power, mai ʼ68 etc.) a fost preluată și reformulată, mai mult sau mai puțin conservator, în interiorul blocului comunist est-european (și, în particular, la noi), influența noii literaturi sovietice („furioșii”, „siberienii”) sau a realismului magic sud-american sunt doar câteva elemente locale în cadrul sistemului literar mondial; am asociat cândva, mai în glumă mai în serios, „șaizecismul” autohton cu o cultură a driblingului de amorul artei practicat pe scară largă în fotbalul sud-american (sub acest aspect, Nicolae Dobrin a fost un „șaizecist” tipic). O cultură a gratuității estetice, jubilativ-creatoare, sustrase logicii pragmatice a eficienței cu orice preț. Există, fără îndoială, un puternic filon adolescentin în poezia lui Nichita Stănescu, pus uneori explicit în relație cu generația hippie; viziunile industriale fluide din (să zicem) Sâmbătă, cu motociclete, afinitățile cu mistica zen din 11 elegii, Dreptul la timp sau Necuvintele îl fac sincron cu o stare de spirit comună inclusiv generației beat din Statele Unite. Un eseu mai vechi al lui Caius Dobrescu (Nichita Stănescu, între mit național și poet „underground”, în vol. Modernitatea ultimă, Editura Univers, București, 1998) poate oferi premisele unei repuneri în discuție incitante. Rediscutarea imaginii publice a poetului, inclusiv din unghiul postùrii teoretizate de Jérôme Meizoz în Postures littéraires. Mises en scènes modernes de lʼauteur mi se pare, de altfel, aproape obligatorie; „îngerul blond cu o carte în mâini” a reformulat spectaculos mitul romantic al geniului tânăr, amorsat la noi în anii ʼ50 de „rimbaldianul” Nicolae Labiș și reluat, ceva mai târziu, de Mircea Dinescu, dându-i o dimensiune proprie – și irepetabilă. Boema șaizecistă își are în el un erou tragic, iar centralitatea poeziei și a Poetului în interiorul edificiului simbolic al regimului ridică o serie de probleme legate de ambiguitatea sa constitutivă, autorul fiind revendicat, deopotrivă, de „contracultura” autohtonă și de oficialitatea național-comunistă. Libertatea ascensională nelimitată a imaginarului său liric, în contrast cu rigiditatea birocrației propagandistice de partid și de stat a suferit, direct sau indirect, impactul condiționărilor ulterioare tezelor din iulie 1971; generozitatea risipitoare de „zeu tânăr”, transformat în Mare Preot al poeziei, va lăsa treptat locul unei derive autodistructive, iar prăbușirea prematură indică, în mod simbolic, epuizarea idealului de creativitate a unei epoci, destrămarea progresivă a mitologiei unui regim intrat în colaps. Fără îndoială, naționalizarea imaginii Poetului, care l-a selectat ca principal reprezentant pe Nichita Stănescu (așa cum l-a selectat ca principal prozator pe Marin Preda) a avut un rol determinant – ceea ce, mă grăbesc să adaug, e un avantaj de etapă al Sistemului, care nu diminuează meritele autorului. Nu trebuie uitat nici faptul că regimurile comuniste est-europene au conservat, în condiții specifice, o modernitate în care prestigiul culturii umaniste înalte și, în particular, al Poeziei era incomparabil mai mare ca în „capitalismul târziu” al Occidentului postbelic. Eliberată de servituțile realist-socialiste care-i grevaseră volumul de debut (și, în mai mică măsură, auroralul O viziune a sentimentelor), poezia lui Nichita Stănescu „decolează”, adesea, în spații mentale de o mobilitate uluitoare și volatilă, pe lângă care versurile colegilor de generație – și nu doar ale lor – par căznite; pe de altă parte, o asemenea combustie psihică lasă în urmă și o mare cantitate de material steril, de „glitch-uri” sau chiar kitsch-uri comparabile, mutatis mutandis, cu cele din poezia lui Bacovia (al cărei principiu generativ are însă un caracter opus exuberanței asociative a lui Nichita); interesant: ultima perioadă de creație a celor doi mari poeți are în comun o dezagregare interioară care indică nu un impas creativ, ci o confruntare cu limita. Contestatarii lui Nichita – de la Gheorghe Grigurcu sau Eugen Negrici la optzecismul militant și revizionismul etic postdecembrist – au speculat îndeosebi acest versant dubios, care este unul deopotrivă al creației propriu-zise și al mitului (în ultimii ani de viață, poetul a fost „parazitat” de numeroși veleitari boemi, iar patriotismul sincer exaltat i-a fost deturnat de adepții protocronismului emergent). Pe de altă parte, zonele de excelență ale poeziei sale lasă, de multe ori, senzația că depășesc instrumentarul și nivelul teoretic al comentatorilor, chiar al celor mai înzestrați dintre ei. 

Un element caracteristic al poeziei lui Nichita Stănescu îl constituie senzualizarea abstracțiunilor, punerea lor într-o stare de grație și de levitație perpetuă. Poeziile de dragoste sînt printre cele mai bune din întreaga literatură română, iar popularitatea lor rămâne încă mare. Într-o lume cinică și brutală, prestidigitația emoțională pe care ele o oferă continuă să seducă și să încânte. Antologia alcătuită de Eugen Simion și publicată în colecția „Opere fundamentale” (Poeme de dragoste. Fals jurnal intim. Album Nichita Stănescu, Colecția „Opere fundamentale”, Academia Română, FNSA, București, 2008) pune în evidență, cu asupra de măsură, o calitate maîtresse. Cu adevărat formidabilă este însă capacitatea acestei gândiri poetice vizionare (și, totodată, deconstructive) de a acționa asupra cuvintelor și reprezentărilor ca un accelerator de particule (în, printre altele, Îndoirea luminii, Enghidu, Omul-fantă, Aleph la puterea Aleph, Focul și gheața, Invizibilul soare, Ninge cu ochi, Prin tunelul oranj sau mai puțin cunoscutul, postumul Trepte); faptul e vizibil și în capacitatea neobișnuită a poetului de a comuta de pe un registru pe altul – de la jubilația aurorală neoromantică la koan-ul paradoxal, de la lirismul evanescent, oracular, ludic sau incantatoriu la mari poeme narative, fracturate și dramatice, precum extraordinarele Fulgerul și frigul sau Tablou cu orbi. Nu numai gândirea poetică a lui Nichita e „pluridimensională”, ci și poezia sa în ansamblu, sustrasă modelelor și influențelor posibile. A vorbi în cazul ei despre un eventual „barbianism”, „blagianism” sau „arghezianism” îmi pare superfluu, iar afinitățile cu suprarealismul chagallian, cu onirismul sau cu neoavangardismele epocii sunt puțin relevante, ca în cazul oricărui model autentic – și iradiant.

Nevoia „regenerării” imaginii poetului în abordările școlare este, desigur, stringentă. Selecția textelor a rămas din păcate blocată în parametrii antedecembriști, ceea ce o face să dateze; nu-mi propun să intru într-o discuție, inevitabil oțioasă, privind noile reforme curriculare, dar mă tem că acest blocaj regretabil vine mai ales din lipsa de autoritate canonică a studiilor mai recente. El ține nu doar de perpetuarea monopolului instituțional al criticii șaizeciste, ci și absența unor noi imagini critice capabile să se impună. Într-un anume sens, „interpretările” din albumul Nichita (1996) al lui Nicu Alifantis au făcut mai mult pentru împrospătarea imaginii poetului decât marea majoritate a studiilor mainstream; el era destinat însă unui circuit popular al receptării. Chestiunea „exportabilității” e prea dificilă ca s-o pot aborda pe scurt, dar premisele ei sunt date, în opinia mea, de capacitatea „exportării” în timp a poeziei în speță. Mai exact spus, dinspre contextele mai vechi de receptare înspre epistema actuală dominantă. De modul în care noile generații globalizate de critici – douămiiste și mileniale, să zicem – vor ști să recupereze, cu sensibilitatea și cu aparatura lor conceptuală, poezia lui Nichita Stănescu va depinde exportarea acesteia în rețelele literaturilor regionale sau ale literaturii mondiale (restul – calitatea traducerilor, lobby-ul – țin de altă discuție); nu e vorba, firește, de abordări aptere precum Lyrica magna de Daniel Cristea-Enache, ci de studii capabile să alieze eficient competența teoretică, fiabilitatea interpretativă și deschiderile comparatiste. Oricum, dacă șaizeciștii au fost cei care impus și consacrat axiologic, în urmă cu cinci decenii, poezia nichitastănesciană, critica „tânără” are, în principiu, șansa să o acrediteze într-un cadru transnațional (ceea ce implică o reevaluare geoculturală a șaizecismului și a sistemului nostru literar din epocă în relație cu dinamicile regionale și globale). Cine va fi dispus și capabil să-și asume un asemenea demers?

*

Ion Pop

Un poet care trebuie mereu recitit

Faţă de poezia lui Nichita Stănescu scrisul (să-i mai spunem „liric”?) de astăzi, adică cel al ultimelor promoţii pan-contestatare, s-ar zice că se manifestă un dezinteres care ar sugera trecerea lui în conul de umbră al receptării, meritat, nu-i aşa, de scriitorii numiţi, cu destul dispreţ superficial, „expiraţi”. Etichetele simpliste şi clişeistice sunt, de la o vreme, la modă şi fac ecou lipsei de sensibilitate a ultimilor veniţi în aria poeziei noastre faţă de tot ceea ce ar mai putea reprezenta valoare confirmată de generaţiile de scriitori şi de critici ai anilor ’60 din veacul trecut. Pentru că tinerii nu-i mai citează, şi mulţi nici nu-i citesc, îşi cultivă cu precădere propria grădină, între ziduri opace, cu iluzia că e singura fructuoasă, iar restul lumii nu mai contează. În urmă cu ani, se ştie că un june în curs de ucenicie a putut emite enormitatea că nu l-a citit pe Eminescu, pe care îl respingea totuşi cu aplomb ca pe o relicvă prăfuită.

Cam tot aşa s-a întâmplat şi cu negarea, în numele ultimelor vreo două generaţii, a neomodernismului liric din anii ’60-’70, cu argumentul, şi el menţinut inerţial în circulaţie, al „estetismului” elitist, repudiabil, desigur, din perspectiva noii sensibilităţi care cerea coborârea poeziei în stradă, democratizarea, pe urme avangardiste, a limbajului liric căutat în cotidian, (în anii ’80), apoi, cu programe şi mai „autenticiste”, „visceraliste”, sub semnul „tranzitivităţii” discursului, cu eliminarea cvasitotală a simbolicului, în complicitate – mai recent – cu modurile de comunicare ale tehnologiilor IT, în plină expansiune. Cine citeşte, însă, atent poezia acestei generaţii, poate vedea că ea e departe, totuşi, de estetismul numit şi condamnat în grabă: calificat astfel fiindcă s-a confundat miza pe reabilitarea firească a esteticului, în circumstanţele nefaste pentru poezie ale deceniului precedent, cu ceea ce prin anii ’30 un manifest avangardist cunoscut numise drept „poezie de cabinet”, artificioasă şi steril-imitativă, din aria barbiană a scrisului. Pe de altă parte, schimbările amintite de paradigmă poetică datorate „generaţiei ’80” şi, imediat, celei din jurul anului 2000, cu fireştile militantisme generaţioniste, au accelerat ritmul negaţiilor, ajungându-se la o restrângere dramatică a interesului pentru lectura înaintaşilor încă destul de apropiaţi, cum se întâmplase, de altfel, şi în vremile avangardiste pomenite. Nu e de trecut, cred, nici peste amnezia ca şi general întreţinută în scrisul mai recent în privinţa trecutului şi a trecuturilor scrisului românesc, mai gravă, mă tem, decât oriunde altundeva…

Revenind la generaţia lui Nichita Stănescu, autorii cu adevărat „estetizanţi” sunt de numărat pe puţine degete ale mâinii – unul, dar excelent, de un rafinament ar artei sonore combinatorii fără egal la noi, e Şerban Foarţă, şi poate, dintre cei mai „vechi”, un Romulus Vulpescu şi încă câţiva… Dar se poate afirma fără ezitări că foarte mulţi dintre „şaizecişti” au avut importante deschideri ale scrisului spre realitatea (i)mediată, şi chiar spre „omul concret”, bacovian şi cotidianul deloc poetizat, – lista e lungă. Autorul Elegiilor şi al Necuvintelor să fie, oare, blamabil ca „anacronic” şi „estetizant” fiindcă şi-a construit mai toate opera  ca pe o vastă înscenare a poiesisului, a articulării complexe a discursului liric, cu subtilităţi manieriste şi insolite libertăţi ludice, cu o inventivitate imagistică excepţională? Să nu fie înregistrată postura auctorială complexă, la care trimite şi întrebarea acestei anchete, cu o evoluţia de la ipostaza de agent transfigurator al realului provocat la metamorfoză, devenit „viziune a sentimentelor”, redând poetului o centralitate pierdută sub „realismul socialist”, să treacă neobservată perspectiva dramatică şi tragică din Epica Magna şi Operele imperfecte, din Noduri şi semne şi, mai ales, din Oase plângând? Adică, în ultima etapă, de la Operele impersonale, cu miză pe cuvântul esenţializat, ca fiind „partea cea mai rezistentă a biologiei umane”, către sentimentul deteriorării grave a fiinţei ca „pată de sânge care vorbeşte”, cum se autodefinea poetul încă în Epica Magna?

Am retrasat foarte sumar acest itinerar pentru a invita la o relectură mai „lentă” a acestei opere majore, de o complexitate discursivă spectaculoasă. Se va putea obiecta, desigur, că e şi prea multă improvizaţie superficială şi neglijentă în atâtea texte emise ocazional şi scrise pe apucate, se va putea amenda şi o anumită frivolitate a omului Nichita Stănescu, cu cedările iresponsabile la ispite ideologice exterioare, acţionând în virtutea unui „comportament liric”, cum îi ziceau deja suprarealiştii, cu o „nepăsare suverană” pe drept criticabilă astăzi ca fiind cel puţin „amorală”… Dar, oricât s-ar vorbi, chiar foarte recent, despre postùri auctoriale în care viziunea asupra lumii şi conturarea eului liric sunt de judecat în comunicarea dintre literar şi circumstanţele sociale ale scrierii, în cazul lui Nichita Stănescu decisivă e poziţia sa pe scena amintitei construcţii a poeziei, apoemului, de către un subiect dinamic, cu puteri transfiguratoare deloc comune. Va fi contat, desigur, şi poetul „serafic”, în contrast cu pragmatismul cenuşiu al vremii sale… În ce mă priveşte, cred că am putut demonstra destul de devreme minunata organicitate a acestei viziuni puse nu o dată de alţii sub semnul aleatoriului unei imaginaţii nezăgăzuite şi insuficient controlate. (Să ne aducem aminte, totuşi, că foarte concentratele Elegii au fost dictate de poetul care rămâne mereu foarte atent la construcţia textelor!).

Aşadar, pentru a încheia prea rapida intervenţie din cadrul acestei anchete, rămân la convingerea că opera lui Nichita Stănescu este încă – şi va foarte multă vreme – dintre cele mai vii şi cu adevărat exemplare pentru scrisul românesc, „neomodernist” şi dincolo de el. Numai că trebuie, mai spun o dată, recitită cu atenţie şi sensibilitate deschisă, căci este astăzi afectată şi de ciudata înclinaţie spre uitarea tradiţiei modernităţii noastre lirice, a mai tuturor tradiţiilor. Dacă gustul pentru poezia majoră din orice epocă nu e cultivat îndeajuns în şcoală, se înţelege că nu poate fi gustată şi înţeleasă poezia situată „peste mode şi timp”.

Poezia de astăzi, oricât de minimalist-re-umanizată s-ar dori, cred că avut de învăţat destul din libertatea de spirit creator a acestui mare poet. Unul mereu actual, ca orice valoare perenă. A se fi aflat pe lista scurtă a scriitorilor nominalizați pentru Premiul Nobel poate că nu e acum un argument solid, după ultimele dereglări ale balanţei valorice a instituţiei de la Stokholm, dar poate spune totuşi ceva despre numita „relevanţă în alte zone culturale” şi „exportul” spre ele. În ce „cadru de referinţe”? – Al marii poezii dintotdeauna.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 46-52]