Într-un context în care sub un procent din populația României se declară la ultimul recensământ fără religie (0,37%), atee (0,3%) sau agnostică (0,13%), mult sub media europeană de 15%, filmul lui Alexandru Solomon despre cultul din jurul lui Arsenie Boca este detabuizant și curajos. Cum o zecime din populație nu și-a declarat religia la recensământ, procentul e, probabil, mai mare. Nu are cum să nu fie mai mare din moment ce în Viața de Apoi cred doar două treimi din români, mai bine de o zecime fiind nehotărâți, potrivit altor sondaje, diferență netă față de religiozitatea declarată, dar cu multe subcurente de superstiții populare, religiozitate similară la nivel mondial cu Afganistanul.

Filmul lui Alexandru Solomon a beneficiat de un PR nesperat din cauza atacurilor venite nu doar dinspre biserică, ci și de la filiale locale din PNL sau PSD, care cereau interzicerea proiectării filmului, fie la Arad, fie la Sibiu, pe motiv că filmul nu este un documentar. Cu subînțelesul că nu este un documentar „obiectiv”, așa cum probabil sunt obișnuite fețele bisericești și oamenii politici cu documentarele TV, în măsura în care se uită la așa ceva. Filmul nu este documentar pentru că ar fi partizan, o punere ireverențioasă în scenă, o viziune progresistă asupra figurii lui Arsenie Boca, în proces de canonizare de către Biserica Ortodoxă Română.

Din cauza publicității negative, la Astra Film Fest era coadă la mall pentru a-l vedea, așa cum nu am văzut vreodată la un documentar autohton. Ce am constatat la final nu a fost efuziune neapărat în aplauze. Părea să fie multă lume curioasă nu atât de film ori de abordarea regizorală, cât de fenomenul Arsenie în sine și reacția polemică la film, ceea ce la un documentar e important pentru că trăim într-o lume culturală a narcisismului auctorial. Paradoxal e că tocmai estetica abrazivă a filmului a declanșat reacții legate de natura documentarului ori de cum ne poziționăm în raport cu fenomenul religiozității populare din jurul lui Arsenie Boca.

Tocmai faptul că a generat atâtea discuții, audiențe așa de mari, dincolo de bizareria punerii în scenă în altă scenă în altă scenă – da, e derutant, nu îl face un film prost sau foarte slab, așa cum l-a catalogat Costi Rogozanu, în buna tradiție a criticii judecătorești, cum se mai practică la stânga.

Mai subtil, se poate pune accentul pe tipul de teatralitate aleasă. Nivelul zero al criticii e că dacă documentarul e teatral, devine partizan, lipsit de respect. E poziția unei părți a bisericii, ori a establishment-ului politic care a cerut într-un mod naiv cenzurarea filmului, de unde PR-ul nesperat pentru Arsenie.

Nivele următoare de raportare au legătură cu teatralitatea filmului. Filmul lui Alexandru Solomon părăsește acea teatralitate convențională, aristotelică, epidermică, în care e clar cine e actorul și cine e spectatorul, prin care acțiunea purcede de la caractere individuale.

La Brecht, grosso modo, prin distanțarea critică ce ne provoacă să analizăm contextul ideologic în care are loc acțiunea, caracterele nu sunt atât de libere întrucât sunt supuse unor forțe socio-economice care le determină mișcarea. Dintr-o astfel de perspectivă, actorii figuranți ai lui Solomon, în același timp oameni credincioși, sunt condiționați în narațiunea lui de prăbușirea comunismului și a plaselor de siguranță socială din noul capitalism care a împins, în special oamenii din medii sărace, să umple golul retragerii statului prin religie, prin cult popular al religiei. Cine nu recunoaște forța acestei culturi populare, să stea în mijlocul a vreo sută de mii de oameni în pelerinaj și o să simțiți cum vi se face pielea găină, sau, haha, blană de oaie, cum vedem gros în film.

Un al treilea tip de teatralitate, via Augusto Boal și pedagogia sud-americană, redă agenție actorilor dar și spectatorilor, care devin prin teatru forum spect-actori. E o perspectivă empatică, minuțioasă, umilă a regizorului de asistare a celor umili în transformare, în chestionarea unor relații de putere, lucru pe care Alexandru Solomon nu îl face. Sigur, le atrage atenția unor figuranți că pot să fie considerați ridicoli din cauza crezurilor lor religioase ori paranormale, dar nu e nicio o asistență critică și deopotrivă empatică în transformarea lor. Personajele, deopotrivă teatrale și în carne și oase, nu evoluează. Dimpotrivă, privirea asupra lor este rece, distanțare care vine din teatralitate, uneori cu accente sarcastice, elitiste.

În acest sens, inclusiv teologi conservatori ca Radu Preda văzând filmul s-au distanțat de kitsch-ul din jurul lui Arsenie Boca, chiar dacă erau în dezacord cu perspectiva regizorului. Deci, discuția nu este doar între două tabere, cum am putea vedea superficial, între progresiști, fie liberali, fie sociali, și conservatori, între „stânga” și „dreapta”, ci și între „sus” și „jos”. Privirea pare de sus, nu există efort de înțelegere a evlaviei din pelerinaje, care se putea face, cum a punctat valoros Costi Rogozanu, și aducând în scenă personaje respectabile, de clasă de mijloc, ca să înțelegem mai bine de ce AUR e la 20 la sută, SOS are alte 5 procente, PMP mai apare în unele sondaje în pragul electoral, ca să nu mai vorbim de filonul conservator puternic existent în partidele mari de la guvernare. Conservatorismul românesc nu se poate explica prin recursul euristic obosit la comunism, după cum nici capitalismul românesc, rețeta secretă, nu decurge unilinear din comunism.

Dar dezacordul față de Costi Rogozanu este legat de criteriile mai mult umorale decât ideologice din afara câmpului filmului cu care judecă un produs artistic, nerecunoscând atât el, cât și alte persoane publice de stânga, autonomia nu atât cea bătucită a esteticului, cât a unui câmp discursiv cu o coerență proprie. Așa cum un ciocan cere cuie, la ideologi filmul se reduce la discurs. Pentru critic, filmul e „un ghiveci de imagini care exprimă mai mult un fel de disperare a lipsei de idei”, iar costumele de-o ironie groasă sunt „fără vreun sens și fără nicio putere critică”. Pe scurt, instanța judecătorească a hotărât că filmul e „mult zgomot pentru absolut nimic”, că doar dă apă la moară ultraconservatorilor, fără să pună nimic în loc. Dar de ce mai scrie despre el atunci? 

Revenind la film, nu teatralitatea documentarului e problematică, cât tipul de teatralitate ales, care e distant, sarcastic, cu o privire de sus în jos, spre deosebire de o teatralitate mai empatică, de transformare a protagoniștilor, de includere în forum a mai multor voci, mai coerente, mai complexe, care ar fi putut evolua pe parcursul mai multor ani, nu doar al unor pelerinaje puse rapid în scenă.

Dar filmul e important și pentru că în Viața de Aici, nu de Apoi, reușește să producă măcar un rudiment de dezbatere din tranșee diferite, dacă nu de pe punte, despre natura documentarului. În sensul acesta, bine a punctat Alexandru Solomon la întrebările de după proiecție, că simpla alegere a personajelor și într-un documentar de tip jurnalistic cu talking heads este deja punere în scenă. Apoi, chiar dacă ratează un dialog în profunzime cu conservatorii, întărește indirect, fără intenție regizorală neapărat, componenta progresistă, prin simplul fapt că arată că perspectiva sa este agnostică, de evreu, deci nu de „român verde” și de om asumat de stânga, asumări extra-estetice care întăresc un pol progresist deocamdată mic în spațiul românesc. Oamenii care au venit cu sutele la mall în Sibiu și probabil cu miile în țară pe viitor nu au venit, în fond, să intre în dialog cu conservatorii, ci să intre în rezonanță cu un produs artistic calat pe valorile lor care arată prin atenția acordată filmului că are toate șansele să crească.