În cel mai recent roman al său, Rupturi (Polirom, 2023), George C. Dumitru face o critică dură a generației 40+, al cărei target a fost/este „succesul”, cu toate cele implicate: educație formală (la școli private), carierism, prosperitate, locuințe în cartiere noi, adică adoptarea unui stil de viață occidental.  „O țară ca afară” se regăsește în cartierul rezidențial (prezent în roman) de la marginea Bucureștiului – un capitalism pliat pe suflete estice, al căror paradis e în proces de destrămare. Naratorul, perfid și cameleonic, se prezintă exact ca lumea pe care o dezvăluie, uneori echilibrat, distanțat, cu un ochi critic pronunțat (alunecând voit spre considerații/inserturi de ordin etic), alteori ironic, dar de cele mai multe ori preluând perspectiva câte unui personaj și confundându-se cu el, cu prejudecățile și limitele lui. Efectul este o aparentă unitate (în destrămare și ea), un glissando condus cu abilitate de prozator, care, la nivel ideatic, trimite la criza raționalismului de tip utilitarist (ca principiu ordonator al lumii contemporane), așa cum este ea reprezentată de Houellebecq în romanul Anihilare, prin personajul Paul Raison (raison-rațiune), cel care se îmbolnăvește de cancer și se îndreaptă, lucid, spre moarte. Tot o aneantizare ne propune și George C. Dumitru, pe care o numește printr-un termen popular românesc molimă, care conduce treptat umanitatea spre un viitor bizar, unul al abandonului, în care omul se va preda în fața roboților, iar AI-ul va prelua tot, eliberându-ne de muncă; astfel „omul se va deda plăcerilor infinite”, se va arde în „reverie continuă”, viitor proiectat de Arthur, unul dintre personajele episodice ale romanului, un român cu nume străin, „botezat așa dintr-o preocupare vizionară a părinților comuniști pentru un viitor în Vest al copilului”.

Înainte de toate, Rupturi este un roman al devoalării tarelor generaționale. Personajul principal, Daniel (40+, analist pe zona tehnologică, un tip deloc sportiv, cu început de chelie și de burtă, cu ochelari și „barbă de unchieș”), bifează toate defectele acumulate în postcomunism: prejudecățile de toate felurile, rigiditatea, age-ismul, sexismul, lipsa de deschidere față de generația Z, invidia, predispoziția spre alcoolism (moștenită de la tată), incapacitatea de a comunica pe altă limbă decât a lui. Daniel e divorțat de 10 ani, are un fiu (Alex) de 14 ani, care se află în fața examenului de final de ciclu și care este implicat într-un accident al unui coleg, accident despre care toată „gașca” refuză să dea detalii. Naratorul preia perspectiva lui Daniel, dezvăluind felul în care acesta vede lumea și se vede pe sine. Izolat cumva într-o bulă burgheză, Daniel filtrează realitatea prin prisma eșecurilor personale și a blazării. Comentariile lui despre femei sunt dure, cele trecute de 40 de ani ar trebui să renunțe la hainele tinerești și să-și ascundă fața, să se machieze și să se îngrijească mai mult, să renunțe la ieșirile în club pentru că fac notă discordantă; bărbații maturi ar trebui să-și dezvolte simțul ridicolului, rockerii să renunțe la „obiceiurile dubioase”, iar hipsterii cu alură de vikingi să se dea jos de pe trotinete și să-și scoată din garderobă „blugii mulați, feminini”. Incapabil să înțeleagă politicile progesiste, Daniel manifestă rigiditate și intoleranță chiar și față de activismul pro-LGBT sau de moda blugilor rupți, a unghiilor false, îl deranjează lipsa de timiditate a noii generații, libertatea lor asumată, are și prejudecăți de clasă, este refractar la „spiritualitatea de import” și la „stilul de viață sănătos”, devenit un trend. În contrapunct, plină de un umor (involuntar poate), este și remarca: „Pentru un stil de viață sănătos, evitați totul”. Prizonier al ideii de echilibru autoimpus, Daniel este un conservator care nu poate sări peste umbra lui: „…el era un molâu”; „avea nevoie de un echilibru, voia să dețină controlul. Realitatea trebuia generată în mod rațional, emoțiile ținute în frâu”. Deși inițial interesat realmente de soarta fiului său, ajungând până la a problematiza în manieră etico-filosofică (mai poți să-ți iubești copilul dacă afli că a făcut ceva reprobabil?), Daniel alunecă, treptat, pe panta resemnării, pe fondul unei lumi care pare a se (auto)dizolva odată cu el: „Ne aflăm într-un timp în care adevărul nu mai contează, a gândit (…). Alegem, de fiecare dată, să luăm de bun ceea ce ne convine, pentru a ne întări convingerile și starea de bine. Ne construim confabulații complexe pentru a ne justifica opțiunile, deciziile deja luate. Este singur mod de a merge înainte”. Legăturile de natură reflexivă din roman sunt realizate prin intermediul Filozofului, un personaj fără nume și controversat, un fel de părinte al relativismului moral, care, printr-un podcast de popularizare a eticii aplicate, reușește să se conecteze la prezent: „mixa muzica pop cu glume de autobază și Etica Nicomahică”. El ajunge la concluzia că deontologia este de fapt „o confabulație a emoțiilor morale”. În privat, Filozoful, un fost profesor obligat să renunțe la învățământ pentru că avusese o relație cu o elevă minoră, este obsedat de electronice și de bichonul său Alfie și încearcă să construiască o relație durabilă cu această fostă elevă, devenită între timp majoră.

George C. Dumitru ne oferă o panoramă a lumii din cartierul dezvoltatorului turc (standardizat, delimitat de garduri și bariere) prin fișele biografice (prea) generoase ale personajelor care o populează. Sunt oameni cu bani, majoritatea divorțați sau indisponibili emoțional (în afară de Mihail, 30+, căruia prozatorul îi oferă șansa de a se salva prin iubire), deveniți părinți cărora le e frică să-și deranjeze copiii, fragilizați oricum de digitalizare și confort, părinți reduși la statutul de finanțatori cărora copiii pare că le-au tăiat toate căile de comunicare. Sunt femei divorțate, adulterine sau mămici care vorbesc prea mult, ridicole în eforturile lor de a-și exhiba feminitatea, sunt bărbați narcisiști și superficiali care-și găsesc consolarea în brațele studentelor cu complexul Oedip, sunt tineri care vin și pleacă, experimentând temporar interacțiunea cu generația 40+. Pleiada de personaje e întregită de cuplul Costin-Irina (aflat în afara complexului rezidențial, deci nici măcar într-o stabilitate simulată), care pare a personifica eșecul deplin al generației: sunt emigranți, apatrizi, cuprinși de o disperare a dezrădăcinării. Pusă sub lupă este și generația 60+, o generație sfâșiată între principiile impuse de comunism, conservatorismul ortodoxist-naționalist și progresismul vestic, prin intermediul părinților lui Daniel și ai Andreei, o iubită pe care personajul masculin pare a o accepta în lipsă de altceva.

Situată sub semnul compromisului ridicat la rang de ancoră vitală, lumea din care face parte Daniel pare a se opri în loc, sfârșind în satisfacția certitudinilor mărunte. Marea Căutare ajunge la final atunci când nimeni nu mai încearcă să înțeleagă nimic, când totul este luat „ca atare”. Personajul însuși devine „un umil spectator, suprins de filmul propriei vieți”.

[Vatra, nr. 9/2023, pp. 18-19]