Ca o pată de ulei

Zac până astăzi în mine

Milioane de cuvinte nerostite.

Nu le aud nici dac-aş vrea

Plutesc în schimb deasupra lor

Ori ele pur şi simplu mă ţin la suprafaţă.

Dedesubt atâta mare este

Că-i numai mare.

Tăcerea din adânc mă ajută să rămân vizibil

Câtă vreme miile de urechi

Îmi prind şi frazele lungi

Şi silabele scăpate printre dinţi.

Te uiţi la o plutire ca asta

Ca la o pată de ulei

Nu poţi să scuipi până acolo

Dar dai s-o spargi cu o piatră.

Marea de cuvinte rămâne nerostită.

Am visat ca unul dintre ele

Măcar unul

Să erupă ca un strigăt în pustiu

Ecourile să-l poarte de la o zare la alta

Şi cale de câteva veacuri

Limbile să-i întindă urma pe ziduri.

Pata de ulei pluteşte aţipită

Pe luciul acelei muţenii.

Se va scufunda

Se va împrăştia.

Cristalele ei

Picăturile

Întorc din drum razele apusului

Ascuţite

Să scoată ochii ce încă visează

Să-i guste până la capăt înecul.

*

Numărătoarea

Vine de unde nu te aştepţi

Dinspre nebunul cartierului

Îl ştim cu toţii de când lumea.

Toamnă

 Iarnă

 Vară

Bate străzile fără-ncetare

 Într-o husă galbenă.

I se zdrenţuieşte de la o vreme

Oamenii-l ascund sub alte haine

Alte culori

Dar galbenul se reaşează pe el

 Şi rămâne acolo.

Omul nu îmbătrâneşte

Şi nici nu înnebuneşte mai tare.

Se opreşte brusc şi te întreabă :

Pe tine încă nu te-au ridicat?

Numără apoi până la patru

De-ai crede că-i cheamă pe ăia

Le auzi şi duba claxonând

Simnţi miezul nopţii apăsându-te în ceafă.

Ai vrea să te întorci

Şi să te uiţi în adâncul ţevii

Miezului aceluia de noapte.

 Dar aştepţi.

Te aştepţi ca galbenul din stradă

Să urce numărătoarea la cinci

Şi mai departe

Până la moartea înşiruirii.

Te rogi ca nebunia să n-aibă cuvinte

Pentru tot atâtea cifre

 Cu câte ai putea fi însemnat

Şi dacă nu cu douăzeci şi patru

Nu cu nouă sute şaptezeci şi trei

Nici cu treisute de mii optzeci şi unu

Să nu poţi fi ridicat.

*

Scris de femeie  

 Din tot ce era ea altădată

Din perindări

Despărţiri

Jumătăţi de uitări

Din ocheade şi din ochiri

Din freamătul serii în genele ei

Singur scrisul a mai rămas.

M-am culcat un timp deasupra lui

Mi s-a impregnat cu totul în piele

Mirosea a noapte libertină.

Pot să umblu de acum pe unde vreau

Aşa albăstrit

Cu scrisul ei tremurător suind pe mine

Şi coborând.

Toţi vor încerca să mă citească

Mă vor silabisi

Şi să mă descifreze

Se vor chinui.

Mulţi au iubit-o.

Mă vor adulmeca de departe

Şi apropiindu-se

Vor da să se-nchine la litere

Să le sărute pe unele

Pe altele să le smulgă cu totul.

Să mă feresc

Sunt printre ei şi câini

Au făcut cândva o treabă cinstită.

N-am cum să scap cu fuga.

Măcar de mi-ar pătrunde în carne

Caligrafia mâinii ei stângi

 Sângele meu ar lua cu sine

 Povestea scrisă în alt anotimp…

Ar fi un murmur neîncetat

Între multe maluri.

Aş putea să aţipesc pentru o clipă

Dacă altă poveste

Cea nescrisă

Nu mi-ar lăsa semne pe frunte

De la sabia ce n-o să mai apuce

Să mă citească.

*

Evoluţii

Le purtăm de grijă discipolilor noştri

Mai întâi cu cartea

Apoi cu durerile de cap de la carte

Ii scoatem la aer

Lăsându-i să tragă pe nas

Regina nopţii

Spiritul timpului

Tămâia bisericii.

Şcoala noastră

E cea mai înaltă casă din cartier

Îi târâm până în vârful ei

Pe acoperiş

Ca de acolo să vadă totul

Să contemple.

Nu-i chinuim cu cerul

Nici cu astrele şi nici cu norii

Le arătăm de sus capetele trecătorilor

Cât de mărunte sunt

Şi cum se uită toate în pământ.

Le purtăm de grijă învăţăceilor noştri

În mâinile noastre cresc

Le dăm de la o vreme drumul

Iar ei o iau de unii singuri prin lume

Îmbătrânesc

Dar atârnă de acum de nişte funcţii

În care-ncep să zacă

Şi de unde uitându-se la noi

Fac în capetele noastre

Ceea ce lor le vine cel mai uşor să facă.

*

Pagini albe

     sau

 Rezistenţa prin cultură

Stai întins toată ziua

Nu ştiu la ce te gândeşti

– mă ia la rost iubita –

Pretinzi că te ţii de scris

Compui versuri nu pe hârtie

Ci în minte

Ţi se aştern acolo neştiute de nimeni.

Ascunse de tot

Ori nici măcar închipuite

Că nu-ţi scapă de pe buze un murmur

O şoaptă

O bâlbâială

Un oftat

Hai

 Poate chiar şi-o înjurătură.

Şi nici nu te mişti din loc

Zaci a gândire goală

Nu mâzgăleşti pereţii cu rime

Nici nu zgârii mobila

Ai un sertar plin de cioburi

De ace şi de brice

Dar nicio crestătură-n tabla mesei.

Am căutat şi-n veceu…

Că ţi s-a dus vestea din studenţie

Cu rimele tale cu rahat

Pe tencuială

Sub pământ

În buda publică

Se cânta după ele împotriva comunismului

Multă rezistenţă prin cultură

În fiecare cabină

Din toţi rărunchii.

Dar nimic la noi pe uşa de la baie

Nici pe tavan

Totul curat

Totul luminat.

Numai de nu ai avea complici

Duhovnicul tău de pildă

Editorul

Ăştia cu care  te întâlneşti

Când o mai iei prin oraş

Şi de unde ai putea să ieşi pe piaţă cu o carte

Cu pagini la fel de albe

Ca pereţii closetului nostru de-acasă.

*

Sânge rece

Aveam atâta clasă muncitoare în jur

Că-mi venea mereu să-nşurubez

Să dau din trafalet

Să dezmembrez

Numai să nu mă prindă gândind la ei

Tăcând şi tăinuind.

Voiam să mă vadă aflat în treabă

Cu planuri mari pe faţă

Cu două sute de rachiu la bord

Şi meşterind.

Glăsuiau cu toţii deodată

Nu atît cu vorbele din ei

Cât cu mâinile

Cu ciocanele în aer

Cu fierăstraiele

Îmi povesteau Cum au îndreptat ei tabla lumii

Cum au tăiat-o pe bucăţi

Potrivind-o legiuit asupra noastră.

Să nu ne-nchipuim că ştim mai bine !

N-avem nimic în capetele alea

Afară de nişte hârtii

Le trebuie şi lor.

De o zi în plus au nevoie

Nelucrătoare

Şi de diplome ca ale noastre

Atât de lucitoare

 Cât să îi facă dintrodată liberi.

Li se cuvin şi funcţii

Fiecăruia cîte-o şefie

Dar bună ar fi şi o cale ferată

Căci vor munci!

Ce,

Pân-acum n-au făcut-o?

Au construit

 au făurit

Au înălţat.

Au nevoie şi de un bordel

Popular

Cu fete noi

Aduse de prin alte părţi

De ce nu Africa

Mesopotamia 

Ca să înceapă şi ei

A înfrunta necunoscutul.

Nu apuc să rostesc prima frază

Că mă şi corectează.

Nu de exemple au ei nevoie

Şi să nu le mai arăt lumea cu degetul

mi-o recită ei pe din afară

Pe de-a-ntregul

nu de exemple duc lipsă

ci de iluzii.

Toate au pierit dintrodată

De cum a dat libertatea iama în oameni

Înainte erau din belşug

Te aşteptau dincolo de ziduri.

Visai să calci pe unde nu umblaseşi niciodată

Unde nu aveai cum să ajungi

Dar unde uite că ai ajuns

Şi ai  pus mîna pe vedeniile de mai ieri.

Ţi s-au stins în palmă.

Ai băgat vreo câteva în buzunar

Ai dat să pleci

Şi când au vrut să-ţi pupe mâna

Te-ai tras înapoi

Ca din faţa vietăţilor cu sânge rece.

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 22-24]