Radu VANCU – Mic manual de rezistența materialelor

vancu

Bonsoar din nou, „meștere al fulgului de zăpadă”, sunt minus

26 de grade în Sibiu, încerc cu toată bunăvoința să îți

admir arta cu care ai meșterit la fulgul de zăpadă

căzând peste pământ în slow motion (asta fiindcă ai

meșterit ca un instalator polonez meseriaș și la

constanta gravitațională), dar la minus 26

frumusețea e grea, mai grea ca gerul,

în orice caz. Chiar și a Ta,  

no offence.

 

Citește în continuare →

Ioan Es. POP – O întâmplare aproape adevărată

Ioan ES. Pop

 

Pe sfârșit de an 2006, România fu acceptată ca membru „cu drepturi depline” al Uniunii Europene, prilej de euforie națională care, vreme de aproape un an, ținu loc de o veritabilă pregătire pentru integrarea meritată și demnă în acest superstat pe cât de tare în principii, pe atât de inconsecvent în punerea lor la lucru.

În virtutea dreptului la liberă circulație, românii se răspândiră peste tot, cu precădere în sudul iberic și italic și, inițial, integrarea în țările lor de adopție păru un succes. Europa păru să-i vrea pe români tot pe atât pe cât românii voiau Europa. Citește în continuare →

Senida POENARIU – Partituri intertextuale pe ritmuri optzeciste

Emilia-David

Mircea Martin, în Generaţie şi Creaţie, printr-o formulare de-a dreptul remarcabilă, postula ceea ce am putea numi „condiţia ideală a criticii literare” exemplificată în argumentaţia criticului de Lucian Raicu prin studiul despre (un alt) Liviu Rebreanu: „A trebuit să treacă timpul pentru a ne întâlni cu Rebreanul acestei cărţi şi a trebuit să apară cineva care să-şi câştige printr-o îndelungată asceză dreptul la complicitatea unui mare destin. Prin asceză, adică prin solitudine, pasiune şi răbdare… critică, dar şi prin tristeţe, «căci talent înseamnă tristeţe» (G. Călinescu). […] Căci posteritatea operelor nu e decât actualizarea repetată a enigmelor conţinute”. Tot despre o asceză, care ia de această dată forma pedanteriei, vorbeşte şi un studiu care îşi propune inventarierea „citărilor” din poezia „promoţiei excepţionale de poeţi”, cum spunea autoarea opului despre care discutăm, Emilia David. Cât despre câştigarea dreptului la complicitatea unor mari destine, Emilia David îi cedează dreptul acesta, ca mulţi alţii, lui Nicolae Manolescu care, cel puţin în mentalul colectiv literar, a confiscat (încă) rolul de complice în formarea/afirmarea generaţiei optzeci. Pe de altă parte, autoarea nu urmează atât de mult ghidul de lectură manolesciană, ci îl adoptă pe Ion Bogdan Lefter, care, mai ales prin Flashback şi matricea tipologică propusă, devine în economia discursului atât autoritatea prin care autoarea îşi validează ipotezele, cât şi factorul prin care se fixează analogic specificitatea atitudinilor poetice în genere. Raportându-ne la citarea de mai sus, rămâne să observăm în ce măsură reuşeşte Emilia David să prezinte dacă nu un alt optzecism, măcar unul actualizat printr-un act hermeneutic pasibil de a oferi noi direcţii interpretative. Citește în continuare →

Nichita DANILOV – Sînt

nichita danilov

Sînt dintotdeauna.

Cu mult dinainte

de a exista cuvîntul sînt

şi mult înainte de a apărea

cuvîntul totdeauna.

 

Cu mult înainte de a cădea sămînţa

în uterul matern

şi mult înainte de orice

uter ce călăuzeşte

plăpânda umbră

a fiinţei spre lumină.

 

Întreg universul

nu e o decît amintire

a ceea ce n-a fost

şi vrea ca să mai fie.

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, p. 1]

 

 

 

Poeme de Vasile Igna, Monica Rohan, Lucia Cuciureanu, Ioan Barb și Ioan Șerbu

Vasile IGNA

foto vasile igna 2016

 

Se uită tot timpul

Dar nu pune întrebări

corzile vocii sale sunt acuzate

de uscăciune

de parcă universul întreg ar

fi dependent de ploaia lor

de vrajba dintre plus și minus.

Învîrte-l, Meștere, în jurul

axului său

și fă-l să vadă ceea ce

vede toată lumea.

Și fă-l să nu-i fie frică

de nebunie

spune-i că ea mișcă stelele

și lumea

că ea e mașina zburătoare

cu care se deplasează îngerii

și că nimic, dar nimic, din ceea ce

visează ei

nu se împlinește. Citește în continuare →

Andreea POP – Psihologii exhibiționiste

crux-produs_galerie_mare

George State debutează cu un proiect poetic ale cărui coordonate de „identitate” principale sunt aerul mortuar și imageria dark. Poemele din Crux* echivalează, în bună măsură, cu niște promenade lugubre, gotice, aproape, pe care poetul și le regizează după un protocol bine stabilit. E o coregrafie poetică aici în care detaliul de „cavou” fuzionează cu reflecția dramatică în „livrarea” de „transcendentale” și care se desfășoară cu mare aplomb.

Pentru că, dacă nu „operează” propriu-zis confesiunea intimă, poemele își traduc fondul de angoase sub forma unui spectacol exhibiționist, ce bifează un repertoriu de imagini bogat în tușe întunecate. E „specialitatea” poetului, pentru care pune la bătaie o simbolistică pe măsură, în mare parte de factură hristico-funebră – sânge, umbre, mir, iasomii –, care „acuză” mai mult sau mai puțin direct, de fiecare dată, „neputința, nimicnicia, nimicul”. S-ar zice că doar efectele scontate justifică toată această paradă sinistră și că poetul are apetența gesturilor dramatice. Dacă nu e cu totul neadevărat, e drept și că „declamațiile” lui George State nu rulează în gol, ci își „deconspiră” aproape peste tot o miză superioară. Citește în continuare →