Cine urmărește cu puțină atenție peisajul critic din ultimii ani nu poate să nu observe că s-au înmulțit studiile de specialitate despre Generația 80. E vorba aici nu doar de articole sau de capitole din colecții internaționale, precum un număr special din „Journal of World Literature” coordonat de Delia Ungureanu sau de volumul Romanian Literature as World Literature, coordonat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian, ambele apărute în 2018, ci și de sinteze mai ample. Cărții Cenaclul de Luni. Viața și opera, publicată de Cosmin Ciotloș în 2021, îi răspunde volumul proaspăt apărut al Senidei Poenariu, Reveriile Vestului. Lecturi americane în poezia optzecistă*. Când spun „îi răspunde” mă refer la un soi de complementaritate care se stabilește, aproape involuntar, între cele două studii, scrise cam în același timp. Dacă volumul lui Cosmin Ciotloș construia o panoramă convingătoare cu privire la circuitele interne ale optzeciștilor (instituții, cenacluri, relația cu „Săptămâna”) respingând ipoteza influențelor pe motiv că sunt prea eterogene, Senida Poenariu e interesată să stabilească rețeaua internațională a grupării.

            Și aș zice că o face cu multă seriozitate și chiar cu multă abilitate critică. Era nevoie de această carte, pentru că atât de discutatul raport dintre optzeciști și poezia americană rămăsese ori la stadiul declarativ al scriitorilor în cauză, de multe ori nesusținut de propria creație, ori la cel de loc comun al criticii, puțin cercetat în profunzime până acum. Teodora Dumitru a făcut-o, excelent, în volumul colectiv sus-menționat, însă o revenire mai pe larg asupra subiectului e binevenită. În atenția Senidei Poenariu stau patru poeți: Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Traian T. Coșovei și Alexandru Mușina. Ar fi fost bine ca eșantionul să fie ceva mai larg, însă fiecare dintre aceste raportări la poezia americană e simptomatică pentru stabilirea unor principii comune și pentru semnalarea unor mecanisme divergente.

            Premisa foarte bună de la care pornește cartea e aceea că în cazul Generației 80 se poate vorbi nu de influență propriu-zisă, ci de o adevărată „exaltare a influenței”, în sensul că scriitorii s-au plasat programatic sub stindardul poeziei americane, ajungând până la o formă de fetișizare. Interesantă e, așadar, arheologia acestui raport de autolegitimare, care nu se oprește la influența unui poet anume, ci privește chiar imaginarul Americii în România socialistă în ansamblul lui. Senida Poenariu atrage atenția nu doar asupra mitului „americanilor salvatori” din anii ʼ50, ci și asupra „americănizării” treptate a spațiului public românesc după liberalizare, cu deschiderea primei fabrici de „Pepsi-Cola” la Constanța, cu apariția primelor lecții de engleză televizate, a cluburilor și a festivalurilor de jazz, cu ascensiunea filmelor hollywoodiene.etc. În cazul literaturii propriu-zise, deși autoarea recunoaște că aceste filiații pot fi stabilite mai puțin factual din cauza circuitului semi-privat al cărților, ea reface totuși această „pre-istorie” a influențelor. Sunt inventariate toate antologiile sau cărțile de autor traduse, receptarea celebrei introduceri în poezia americană a lui Serge Fauchereau, apărută deja în 1974, cu textul însoțitor al lui Ștefan Stoenescu, prefațatorul și primului volum Frank OʼHara, apărut în 1981. Pornind de la această excavare a influențelor, Senida Poenariu semnalează preluarea, în celebrele programe ale optzeciștilor, a unor teme din discursul mediatorilor sus-numiți: „O mare parte dintre preocupările teoretice ale optzeciștilor își găsesc sursa – fie și numai fugar – în dialogurile criticului francez: problema biografismului, avantajele ritmurilor și ale vocabularului limbii vorbite, implicațiile tipografierii – privite atât din punct  de vedere musical, cât și vizual –, dinamica artist-cititor (public), chiar și imaginea «ochiului care înregistrează realitatea», atât de des folosită de optzeciști, este preluată din Fauchereau – care o folosește pentru a descrie poetica lui William Carlos Williams. Putem vorbi chiar și despre o complinire a chemării la asumare a scriitorilor, lansată de prefațatorul Stoenescu…”. Demonstrației că obsesia optzeciștilor pentru poezia americană n-a căzut din cer, ci a fost pregătită de o serie de contacte și de tatonări critice, i se alătură sugestia – foarte importantă – că mecanismele de metabolizare „îmblânzită ideologic” a poeziei americane se datorează unei medieri prin cultura franceză: lectura lui Fauchereau, una dintre sursele de influență cele mai importante ale optzeciștilor, e estetizantă și ironică la adresa patosului stângist-protestatar al beatnicilor.

            Volumul e extrem de interesant și din punctul de vedere al discuției influențelor punctuale, unde Senida Poenariu apelează la concepte ale interacțiunilor/influențelor preluate de la Dionýz Ďurišin, Harold Bloom, Paul Cornea, Adrian Marino sau Virgil Podoabă. Dacă vocabularul conceptual poate fi suspectat de o anumită predispoziție anacronică pentru termeni precum „revelator” (mă întreb cum poate fi distinsă, în afara unei mistici a textului și a conștiinței, „lectura consontantă revelatoare de instrumentalitate” de cea „revelatoare de substanțialitate”), în schimb relațiile acestor poeți cu modelele americane sunt atent urmărite și – de multe ori – exact descrise. Poezia lui Mircea Cărtărescu este, în mod evident, dominată de figura lui Allen Ginsberg, însă rezonanțele sunt mai degrabă de ordin tehnic decât de viziune, fapt probat prin strategia, interesant condusă analitic, de asamblare a unui imaginar poem comun Ginsberg-Cărtărescu. În cazul lui Romulus Bucur, poezia lui E.E. Cummings, William Wallace Stevens și William Carlos Williams este preluată printr-un mecanism denumit „egotism simbiotic”: „Romulus Bucur vorbește exclusiv despre sine apelând la mijloacele experiențele altora”. Mai complicată e situația celorlalți poeți analizați: Traian T. Coșovei pare atât de apropiat de modelele sale – chiar în literă, nu doar în spirit –, încât e taxat de Senida Poenariu, cel puțin în cazul câtorva poeme, drept reprezentant al unui „mimetism extrem”.  În schimb, cu toată adeziunea mărturisită de Alexandru Mușina la imaginarul unor poeți precum Robert Lowell sau John Berryman, autorul Budilei-Express rămâne imposibil de atașat fără rest unui model, probabil și pentru că, din această, serie, e poetul cel mai atașat de experiențe ireductibile la relații livrești. De altfel, Mușina și-a exprimat de timpuriu scepticismul cu privire la placarea unui imaginar american asupra unor realități românești altfel decât într-o notă ironică.

            Reveria Vestului. Lecturi americane în poezia optzecistă e o contribuție esențială la înțelegerea fenomenului nu doar pentru că autoarea a avut răbdarea să confrunte poetici și texte, ci și pentru că Senida Poenariu are discernământul necesar de a nu exagera sau a deforma relațiile studiate, în virtutea vreunui atașament exagerat pentru obiectul cercetării: cu bibliografia la vedere, ea respinge cu prudență înțelegerea optzecismului ca pe o formă de contracultură, optând pentru sintagma mai moderată de „cultură alternativă”. Nu citește filiații acolo unde nu sunt regăsibile în texte, crezându-i pe poeți pe cuvânt, nici nu le scapă din vedere lectura eronată a unor formule sau gesturile de simplu mimetism. Cartea Senidei Poenariu e o investigație bine documentată, lucidă, care trebuie privită ca o primă tentativă de proporții de a scoate din folclor un fenomen important pentru înțelegerea literaturii române recente.

___________________

*Senida Poenariu, Reveriile Vestului. Lecturi americane în poezia optzecistă, Editura Universității din Brașov, 2022, 354 p.

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 35-36]