Dan CULCER – Obsedantul deceniu, Marin Preda și lupta de clasă

Dan Culcer 2009

Mi se pare că Nicolae Manolescu este un bun, uneori chiar foarte bun cititor de cărți, dar nu are vocația și nici curiozitatea depășirii suprafețelor. Are o memorie bună, dar nu infailibilă. Se bazează pe amintiri, dar nu le mai verifică acum, așa că uneori încurcă datele și situațiile.

Dau un exemplu din publicistic sa recentă. Iată ce scria N. Manolescu pe marginea studiului lui George Geacăr, intitulat Marin Preda şi mitul omului nou: „O explicaţie pentru această prioritate în reevaluare va fi stat în iritantul cult al personalităţii lui Preda, întreţinut uneori chiar de unii dintre contestatarii actuali, în care critica a văzut nu doar un mare scriitor, dar şi un reper moral.”; „E adevărat că dosarul revizuirii lui Preda a fost deschis de un articol al lui Grigurcu din vara lui 1990, care lua în considerare doar publicistica anilor 1950, plină de banalităţile ideologice de rigoare («Sarcinile trasate de partid literaturii au crescut odată cu înseşi marile transformări ale conştiinţei»). Citește în continuare →

Cristina TIMAR – Despre epifanii și impudori

ligia dan metonimiile

Debutul Ligiei Dan cu Metonimiile morții este, așa cum se menționează pe coperta  interioară, un debut în poezie, care a și reușit să cucerească premiul pentru debut al revistei Vatra, în cadrul concursului „Alexandru Mușinaˮ, (ediția a II-a, 2015). Altfel, scriitoarea alba-iuliană, înainte de a cocheta cu poezia, și-a exersat abilitățile critice publicând o monografie, la bază teză de doctorat, dedicată Olgăi Caba (Editura Limes, 2012). S-ar fi putut spune cu destulă certitudine că aceasta e direcția pe care o va urma și  în continuare, dar, imprevizibilă precum scriitoarea total atipică pe care a încercat că o repună în circulație, discursul său va fi deturnat de/ spre liric. Opțiune fericită, căci, deși Ligia Dan își ia inima în dinți cu destulă întârziere, debutul ei e matur și sigur, fără obișnuitele stângăcii atât de firești, de altiminteri, ale debutanților, semn că, de fapt, poezia nu e doar cochetărie frivolă, nici chiar exercițiu de admirație, ci iubire ascunsă, cultivată încet dar sigur, de mult timp, care însă aștepta momentul prielnic pentru a fi devoalată. Iar declick-ul se ivește în urma unei experiențe totale, revelatoare, în terminologia atât de adecvată a lui Virgil Podoabă, numită fără echivoc încă din titlu: moartea.  Doar că, mânată de dorința unei formule insolite, de efect retoric, ori poate dintr-o pudoare perfect plauzibilă când ataci teme atât de grave, poeta preferă să-și intituleze volumul Metonimiile morții, mai curând decât Epifaniile…, deși conținutul cărții ne trage mai degrabă spre dimensiunea sacrală și abia în plan secund spre cea stilistică.    Citește în continuare →

Inedite: Radu MAREȘ, ultimul roman: Odesa

radu-mares-1

Pe marginea unui roman neterminat. Odesa de Radu Mareș

„fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”

Radu Mareș

Există șanse ca romanul neterminat al lui Radu Mareș să se adauge neșanselor tragice care au lovit literatura română din timp în timp. După întârzierea apariției Țiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, a prozelor lui Ion D. Sîrbu (ambele opere având măcar norocul de a fi fost finalizate de autor), Odesa rămâne o operă schilodită de moartea autorului, dar în care noi simțim capodopera și credem că orice cititor, neprofesionst sau profesionist, va trăi un sentiment asemănător.

Citește în continuare →

Minirecenzii (8)

Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, Bucureşti, 2015

 

ghiu2

Ce anume lipseşte de aici? Greu de spus. Poate un grafician cu care Bogdan Ghiu să facă schimb de replici în ceea ce-i place să numească „linia de producţie”: prelungirea operei de artă prin exerciţiul poetic al comentariului scris sau rostit. Acesta ar fi nivelul „inter-medial” al Traducerii înţeleasă ca schemă a unei antropologii generale, chemată de autor şi răsfirată prin paginile prezentei cărţi. Primul principiu al proiectului filosofic cuprins aici e că fiecare se traduce în orice clipă, orişicare încearcă să se expună şi să se disimuleze într-un joc politic cu şi în faţa celorlalţi. Ar fi fost ciudat însă dacă maestrul tălmaci – care se revendică de la ceea ce numeşte cu un grăunte de ironie confuzionistă „generaţia 30”, autori născuţi în jurul anilor 1930 – ar fi produs un sistem pe urmele deconstructorilor metafizicii sistemice. Fărâmele ce trimit către o concepţie structurată mereu neatinsă se pot înnoda într-o critică a refuzului traducerii: o tipologie a mentalităţii compradores a elitelor ce vorbesc direct limba dominantă, franţuzeşte de la coana Chiriţa la Emil Cioran sau, mai nou, „vreo engleză”. Noile figuri ale dominării sunt cu atât mai insidioase cu cât ni se adresează în numele unei universalităţi civilizatoare. E vorba fie de restaurarea fantasmei dezumanizante a suprimării traducerii prin limbajul tehnic al metadatelor, la care lucrează un Pierre Lévy, sau de întreţinerea iluziei unui „subiect european” natural poliglot, cetăţean al unui stat UE existent în închipuirile unei Julia Kristeva.

Critica se opreşte prea repede pentru a cânta şi spera o globalizare nehegemonică abia anticipată sau pentru a lăuda circumstanţial noile ştiinţe sociale franceze ivite după dispariţia marilor autori ai anilor 60-80 ai secolului abia trecut. Bogdan Ghiu speră ca de aici să pornească o mondializare francofonă care va încuraja spiritul critic şi solidaritatea socială. Din păcate pentru limba franceză, acest universalism tiermondist nu intră în planurile diplomatice ale Parisului şi nici ale noilor scriitori francezi la modă. Iar ţările francofone africane nu au forţa de extinde domeniul luptei contra-coloniale. Dar e Ghiu un consumator de peyote şi de euforizante cu efect franco-universalizant? Nu, căci se simte izolat cu aceste gânduri ca „singurul francez din oraş, de pe planetă”. Pentru a-i prelungi reflecţiile să spunem că idiomurile eliberării şi dezalienării sunt mai degrabă versiunile spaniolei din America Latină, susţinute uneori de portugheza braziliană din interiorul continentului. Lăsând franceza deoparte, căci nu pare să-şi dorească un viitor, să spunem în cele două limbi, cea a globalizării şi cea a altermondializării, că maestrul Bogdan Ghiu arată aceeaşi oscilaţie între wishful thinking şi desengaňo în încercarea de a surprinde identitatea europeanului ca „fost stăpân”. După conştientizarea pierderii autorităţii, el ar trebui să se recunoască mai degrabă în tipologia ţărilor răsăritene ca patrii „repetat, vertiginos dez-identificate, cu identităţi moi, slabe sau multiple, conflictuale – precum Ucraina, de pildă”. Într-adevăr, Estul e faţa nesulimenită a Europei, viitorul ei flexisecuritar, auster, corupt şi angajat în războaie ce nu-i aparţin. Dar nu felul acesta de „slăbiciune” e lăudat şi căutat de autor, ci postura culturii prin excelenţă traducătoare de mari opere ale altora şi care ajunge să conteste pretenţiile oricărui pretins acces la originea pură, convertibilă în politici militar-culturale dure şi agresive. Traducerea ca scriere creativă a egalitarismului şi gândirii populare e îndreptată contra experţilor ce privatizează reflecţia şi deturnează conceptele în parole de acces ale unor caste de iniţiaţi. E rebeliune discretă contra dresajului universitar în care se evită deconstrucţia şi recompunerea noţiunilor în favoarea bricolajului nemărturisit cu idei de-a gata.

Traseul cel mai împlinit al cărţii rămâne prezentarea parţială a atelierul traducătorului, în neorânduiala lui rodnică, plină de sugestii pentru teoreticianul dialogului culturilor, pentru cititorul de filozofie contemporană, pentru editorul în căutare de titluri sau pentru specialistul în literatură franceză preclasică sau în romanul englez. Îl vedem aici pe Bogdan Ghiu regăsind funcţia primă a tălmaciului, cea de diplomat, pacificator al conflictelor, obligat adeseori să „facă  lobby” pe lângă edituri sau să se încontreze cu redactori de carte fideli unei paradigme „neaoşiste” de românizare completă a autorului tradus. Speculator poetic al limbilor şi traficant de concepte intraductibile, el arată novicilor câteva modele de urmat (Irina Mavrodin pentru proustieni, Ştefan Bezdechi pentru clasicişti) sau contraexemple celebre (Adelina Piatkowski în falsificarea prin abstractizare a textelor platoniciene, Mariella Seulescu pentru adaptarea nu întotdeauna necesară a textului lui Montaigne la ritmurile limbii cronicăreşti reinventată de ea în anii 1940-1960).

            Un „manifest”? Unul politico-poetic care caută să federeze fidelii în jurul a două devize:

 „Nu există decât traduceri!”

„Originalului îi lipseşte traducerea!”

… şi a un principiu de geopolitică subiectivă enunţat în titlu: „Totul trebuie tradus” ca instalare într-o zonă a intermediarului neconflictual şi rupturii temporale dintre socialismul real şi a capitalismului încă neinstaurat. Dar acest timp a trecut, iar în zonele de tampon se aud explozii.

(Claudiu GAIU)

 

*

 

Dragoş Duicu, Phénoménologie du mouvement. Patočka et l’héritage de la physique aristotélicienne. Postface de Renaud Barbaras. Paris, Hermann, 2014.

duicu

Nu lipseşte nimic de-aici! Asta-i un lucru excelent şi o mare problemă.

E o serioasă monografie asupra metafizicii gânditorului ceh şi fenomenologului german Jan Patočka. Căci fenomenologia e negustorie intelectuală nemţească, preluată de francezi sub franciză şi răspândită din cele două ţări către coloniile lor spirituale. Ca şi-n celebra biografie minimalistă făcută de Heidegger lui Aristotel – „s-a născut, a lucrat, apoi a murit” – nici Dragoş Duicu nu-i mai blând faţă de curiozităţile mondene ale cititorului. E chiar crunt cu acesta, obligându-l la un marş forţat de peste 500 de pagini prin hăţişurile, povârnişurile şi văgăunile filosofiei anilor 60-70. Şi cum drumul e lung, să-i spunem bogdaproste pentru cele trei popasuri de poştă în care ne tragem sufletul şi concluziile, unde schimbăm caii şi conceptele.

Pentru prima bucată din călătorie surugiul Duicu înhamă bidivii Pierre Aubenque şi Maurice Merleau-Ponty pentru a-l însoţi pe pán Patočka în desluşirea conceptul aristotelic de „mişcare”. Autorul ceh e autorul unei monografii asupra lui Aristotel (1964), contemporane cu Problema fiinţei la Aristotel (1962), suma lui Aubenque. Cei doi iau în serios formulările Stagiritului ascunse de straturile de ironie antifilosofică moştenite de la Voltaire, de  felul „actul precedă potenţa”, pentru a căuta făptuirea cea dintâi: mişcarea eternă a lumii. Ea ne îngăduie să depăşim aspectul static al fiinţei geometrice impus de moderni, dar şi să ajungem la sursa actului şi potenţei ca efecte articulate de kinēsis-ul aristotelic. Convocându-l pe Merleau-Ponty pentru critica transcendentalismului prin reanaliza sensurilor „posibilului”, autorul nostru adânceşte cărarea trasată de scrierile lui Jan Patočka prin schiţa unei fenomenologii asubiective. Subiectul nu mai e aici decât un sediment al mişcării universale, o depăşire a umanului ce poate aminti, între altele,  recentele dezvoltări ale  unei filosofii postumane încercate de Quentin Meillassoux, în cazul în care fenomenologii s-ar decide să se înnoade la vorbă şi cu alte tradiţii.

A doua etapă analizează conceptele de timp şi spaţiu la Patočka în încercarea sa de a le degaja de tradiţia subiectivă impusă de Kant şi preluată de părinţii fenomenologiei, Husserl şi Heidegger. Mişcările interne ale corpului (respiraţia, bătăile inimii) şi cele ale minţii (rememorarea, imaginaţia) ne sunt la fel de exterioare ca fluxul mării şi rotaţia astrelor – alături de care dau seama de un timp comun al mişcării lumii. Consecinţa acestei dezinteriorizări va fi critica patočkiană şi târziu-heideggeriană a reducerii spaţializării la temporalitate în Sein und Zeit. Mişcarea fundamentală nu e temporalitatea unui ego, ci devenirea firii înainte de interpretarea sa obiectivantă ca natură matematizabilă, ne spun aceşti autori, pe urmele Stagiritului. Printr-un efort interpretativ, Dragoş Duicu trece de la raportul aristotelic act-mişcare la proto-structura eu-tu-ceva (je-tu-ça): constituirea spaţializării în urma interpelării unui „tu” perceput iniţial periferic ca un ceva sau – pentru a reveni la metafora surugiului şi a limbii sale pestriţe – ca un ăla de colo!

Ultima parte a marşului se face pe jos. Nu mai sunt cai de cursă sau de povară care să ne poarte până pe culme. Poate să ne slujească doar vreun asin metafizic rezistent, de genul lui Michel Henry, care şi pentru lupta clandestină antinazistă şi-a ales un pseudonim filosofic: Kant! Drumul urmat este cel al regândirii subiectului ca şi parte corporală a lumii, în ciuda uitării carnalităţii sale ce se întinde de la neoplatonism la heideggerianism. Salvat din ruinele gândirii platonizante, acest trup este gata pentru o eliberare finală, ce evocă tehnicile deşteptărilor budiste, printr-o epocke, unealtă filosofică dezvoltată pe urma conceptului husserlian de „reducţie” din care nu mai păstrează mare lucru. Pe urmele filosofului ceh, Dragoş Duicu merge pieptiş spre  originile modernităţii filosofice şi depăşirea egocentrismului său. Eul este co-dat împreună cu lucrurile fără a avea vreo funcţie organizatoare a percepţiei sau a reprezentării. Fenomenologia patočkiană nu mai are nevoie de cuplul noeză-noemă, ultimul avatar metafizic al distincţiei subiect-obiect. Subiectul e şi el de partea a obiectului, a noemei, a apariţiei totale a lumii. Lumea ca apariţie constituie subiectul ca depunere a mişcării ei neîntrerupte şi destinatar al ei.

Cartea de faţă are la temelie o lucrare doctorală. Problema tezelor perfecte – ca şi-n cazul crimelor, există mereu scăpări ale făptuitorului, vizibile doar la o lectură secundă sau unui ochi deja exersat – e să găseşti forţa de a le lăsa în urmă. Căci ce a fost prima dată un urcuş dificil devine prin reiterare o tură de carusel. Lucrarea împinge chestiunea mişcării până către ultimele sale consecinţe: viaţa, istoria, preschimbările politice. Or, o perspectivă curat metafizică ne condamnă să le considerăm pe acestea din urmă ca simple efecte ale adevărurilor înalte rostite sau scrise de filosofi. Implicarea lui Jan Patočka în mişcarea civică cehoslovacă e redusă la o martirologie împrumutată din necrologul lui Paul Ricoeur, publicat în 1977, imediat după moartea confratelui său estic în urma unui interogatoriu prelungit al poliţiei. Aici lecţiile fenomenologiei încetează, iar gândirea şi valoarea autorului studiat cer o înţelegere mai contextualizată, acum, la aproape 40 de ani de la dispariţia lui. Hagiografia lui Patočka e un produs al mişcării civice din Boemia, câştigătoarea prăbuşirii comunismului, un cerc intelectual, străin de caracterul de masă al sindicalismului creştin din Polonia. Ar fi pasionantă demontarea lecturii atemporale şi burgheze a lui Heidegger în aceste cercuri elitiste literar-filosofice. Totuşi, nici Martin Heidegger, nici Michel Henry, cu toate că exprimă poziţii anticomuniste, nu sunt apologeţi ai capitalismului burghez. Ba chiar dimpotrivă, ei insistă, prin reinterpretarea grecilor, primul, sau prin încreştinarea lui Marx, cel de-al doilea, asupra esenţei comune a celor două regimuri postbelice concurente. Locul filosofiei patočkiene ar putea fi dat de parţialitatea sa istorică descrisă de confruntarea – sau refuzul confruntării – cu şcolile paralele, cu gânditorii marxişti care au dat conceptele democratizării din 68, ca Karel Kosík şi Ivan Sviták, rămaşi nedigerabili pentru echipa câştigătoare de la începutul anilor 90. Civismul politic din fosta Cehoslovacie a avut ecouri tardive şi-n România cu încercările politice ale lui Nicolae Manolescu, cu o scrisoare program uitată a lui Mircea Nedelciu, toate şterse acum de victoria extremismului neoliberal.

În Cehoslovacia, rădăcinile sau cel puţin pretextul Cartei 77 se află în persecuţia mişcărilor muzicale şi literare underground şi nu în textele fundamentale ale fenomenologiei. Spre deosebire de căutările formaţilor româneşti Sfinx sau Phoenix în negurii ancestrali ai tradiţiei voievodale valahe sau în şamanismul zalmoxian adaptat mişcării hippie, grupurile cehe The Primitives sau The Plastic People of Universe  sunt străine de o recuperare naţionalistă. Înrâurirea lor filosofică locală locală vine uneori din opera delirantă a genialului supraetician de secol XIX Ladislav Klima: „Fă sistematic ceea ce e interzis!” Un guru filosofic-poetic al lor era Egon Bondy, autor de versuri pentru formaţii rock, dar şi a unui consistent op filosofic, Consolaţia ontologiei (1967) ce-şi caută sursele meditaţiei în Extremul Orient şi tradiţiile negreceşti ale gândirii.

Să recapitulăm. Triumfalismului tehno-ştiinţei pozitiviste e preluat de  ideologia socialismului real din panoplia umanismului bătrânicios al liberalismului secolului al XIX-lea, ca fanatism şi crispare ultimă a proiectului modern cartezian-galileean. Denunţarea epuizării resurselor acestui model de înţelegere a lumii este formulată prin radicalizarea fenomenologiei postbelice în operele lui Heidegger sau Patočka.  Un alt tip de radicalism, dar mai coroziv prin efectele sale sociale, vine dinspre rock-ul psihedelic şi reinventarea unei alterităţii ce permite distrugerea centrismelor constituite în jurul conceptelor modernităţii: ego, Europa, Universitate, cultură înaltă. Această alteritate de evadare ia uneori forma unei ancestralităţi iluzorii sau alteori a unui orientalism, maoist în Apus, taoist în Europa Central-răsăriteană. Desigur, există oricând posibilitatea unei recuperări reacţionare a acestor mişcări culturale revoluţionare ce se văd domesticite de putere şi reduse la acelaşi nivel de falsă rebeliune pe care stau muzica disco sau rezistenţa prin cultură.

(Claudiu GAIU)

 

 

*

 

 

Imre Tóth, A fi evreu după Holocaust, traducere din franceză de Gina Vieru, Humanitas, București, 2015

a-fi-evreu-dupa-holocaust_1_fullsize

A fi evreu după – sau înainte, tot aia – de Auschwitz rezultă a fi un fel de operator ontologic, un element decisiv într-un soi de dispozitiv hegelian al istoriei occidentale transcendentale. Evreul este, conform lui Imre Tóth, mediatorul și negația interioară a Occidentului, acel ceva care împiedică închiderea spiritului european în substanțialitatea identității particulare și îl împinge, în ciuda, sau mai degrabă prin deturul necesar al pogromurilor și represiunilor periodice, către universalitate. Astfel privite lucrurile, Holocaustul reiese a fi momentul inevitabil al negării negației occidentale, punctul în care maxima rătăcire a spiritului european coincide, sau cel puțin face posibilă, regăsirea vocației sale universalizante.

Pe fast-forward, pașii previzibili ai schemei teză-antiteză-sinteză sunt aceștia: „Antisemitismul nu este o defecțiune regretabilă a Istoriei… Antisemitismul este o dimensiune specifică și proprie gândirii occidentale” (pp. 13-14) „…o dimensiune ontologică a Occidentului” (p. 16) „Fiind deopotrivă Același și Altul, conștiința evreiască este conștiința nefericită a Occidentului” (p. 55). // „Evreii reprezintă mereu și pretutindeni țesutul conjunctiv al umanității… Permanența evreilor în istoria Occidentului [e datorată] acelei forțe materiale care – încet, dar și cu o ineluctabilă tenacitate – se află la baza acestei neîntrerupte mișcări spre realizarea Universalului, spre unitatea Umanității” (p. 83)// „Îndrăznesc să afirm că Dumnezeu n-a murit. Antisemitismul e cel care a murit la Auschwitz. La Auschwitz, antisemitismul Occidentului și-a atins punctul culminant,… și-a găsit inexorabila prăbușire” (pp. 88-89) „Privirea [ne] este captată de perspectiva noii ere care urmează, o eră a catharsisului declanșat în gândirea Occidentului tocmai de această tragedie universală care a fost și va rămâne pentru eternitate evenimentul numit Shoah” (p. 90). // Sau, concentrat, istoria ca imagine/icoană dialectică: „În ciuda cruzimii sale, istoria rămâne… spațiul uman al unei parousia divine – mediul în care se împlinește ascensiunea Rațiunii către propriile înălțimi” (p. 46)

Desigur, Imre Tóth, comunist de tinerețe, intelectual de o erudiție înfiorătoare și – după cum o demonstrează cartea de față – autor dotat cu un neîndoielnic talent de povestitor, extrem de sensibil la detaliul uman, anecdotic, dar care nu pierde nicicând din vedere semnificația generală, abstractă, nu ne poate trezi decât admirația spontană și necondiționată. Cu toate astea, problematizarea evreității pe care cărticica de față o etalează prezintă câteva probleme cât casa. Lăsând deoparte eurocentrismul flagrant, nicicând chestionat, al acestor rânduri, în care Occidentul e identificat fără ocolișuri cu manifestarea universalului în istorie – și care eurocentrism, cel puțin în ce ne privește, nu trebuie neapărat să fie marcat cu o bulină neagră –, rămân totuși două aspecte extrem de spinoase. În primul rând, tematizarea hegeliană – în sensul rău, grosolan metafizic, de schemă dialectică ready made – în care e înscrisă aici problema evreiască reușește, poate fără să-și dea seama, poate împotriva propriilor intenții, să justifice sau să explice prin apelul la un sens transcendental însuși holocaustul pe care ar trebui să-l condamne. Deloc întâmplător astfel, aflăm cu surprindere – dar, până la urmă, și ținând cont de derularea hegeliană de dinainte trasată, fără nici o surpriză – că, dacă evreul este chiar ceea ce blochează închiderea occidentului în identitatea particulară, soluția finală nazistă este un fel de punct extrem, de mântuire prin catastrofă, în care Europa își neagă negația doar pentru a o termina definitiv cu antisemitismul și pentru a se elibera către destinul său propriu, universalitatea. Astfel, milioanele de victime ale barbariei naziste și-au dat de fapt viața ca să putem astăzi trăi în utopia realizată a Uniunii Europene.

În al doilea rând, pentru o prelegere ținută în 1997, tăcerea quasi-totală în ce privește chestiunea ocupării Palestinei este mult prea asurzitoare. Pierdut în considerațiile sale când lăcrămos-anecdotice, când reconciliant-supraistorice,  Imre Toth se apropie, totuși, de câteva ori de această problemă. De două ori, mai exact, tranșând problema în ambele alternative logice posibile: o dată dând de înțeles că evreitatea este, prin esența sa, incompatibilă cu proiectul unui stat național omogen: „Statutul ontic de mediatori le-a impus să renunțe la o patrie. Patria lor nu era nicăieri, fiindcă era pretutindeni… Patria lor eternă, evreii o poartă pretutindeni cu ei. Patria lor era o carte în care stătea scris: «Să nu ucizi!»” (p. 81); a doua oare justificând frumos, dialectic și hegelian, campaniile IDF cu argumentul potrivit căruia, totuși, identitatea evreiască nu se poate menține doar prin tradiție și rugăciune, ci are nevoie de suportul material al unor forțe sociale capabile de ripostă și justificate prin nimic mai puțin decât un imperativ categoric: „Fondarea statului Israel este, fără îndoială, unul dintre evenimentele cele mai neobișnuite din istorie, mai ales datorită dimensiunii sale etice; trebuie văzut în acest act împlinirea unei fundamentale datorii morale a Occidentului, un imperativ categoric… Dar nici securitatea, nici viața evreilor din interiorul frontierelor Israelului nu pot fi garantate numai prin respectarea ritualurilor ancestrale și nici prin credința în Dumnezeu. Credința nu ajunge. E nevoie în mod imperativ de forțe sociale materiale, de o putere istorică eficientă” (pp. 47-48). Prea puțin, prea ambiguu. Contextul contemporan ne demonstrează că traseul hegelian se manifestă – dacă se manifestă – în istorie mai degrabă sub formă de dialectică negativă, în care extremele își schimbă sensul fără a conduce la vreo reconciliere, că progresul material și tehnologic poate merge liniștit mână-n mână cu regresul social și politic cel mai întunecat, și că, în acest orizont, întrebarea „ce înseamnă a fi evreu după Holocaust?” nu mai poate fi gândită fără întrebarea „ce înseamnă a fi evreu după naqba?”. Strălucitul filosof și istoric al matematicii care e Imre Tóth este, aici, din păcate, mult prea filosof și matematician ca să mai fie istoric.

(Alex CISTELECAN)

 

*

 

Mihai Iovănel, Roman poliţist, Tact, Cluj, 2015

miovanel

Prima carte i-a adus lui Mihai Iovănel multe şi bine-meritate laude. Dar Evreul improbabil e deja de domeniul trecutului – oamenii de cultură adevăraţi nu trăiesc din amintiri, ba chiar par să fugă de ele, citind într-una alte şi alte cărţi. Aşa că Mihai Iovănel  era de două ori obligat (faţă de noi şi faţă de sine) să vină cu o carte nouă. Şi încă la un nivel cel puţin egal celui al volumului anterior, considerat – pe bună dreptate, aş zice –remarcabil. Aşa ajungem în posesia Romanului poliţist. Cei grăbiţi se pot opri după propoziţia următoare: E o carte la fel de bună ca prima, deşi e diferită din multe puncte de vedere.

Ce este această carte? E o culegere de povestiri poliţiste, în care un tip aparte de detectiv (criticul) investighează romanul poliţist însuşi. Nu vă miraţi: în fond, „hermeneutica şi detectivii urmăresc aceleaşi obiective” (p. 24).

Există însă o diferenţă între hermeneutică (un anume mod de a o practica) şi romanul detectiv, pe care o transform aici în unic argument al unei invitaţii la lectură. Chestiunea diferită e relaţia cu conformismul. Romanul detectiv e la fel ca lumea în care apare, adică o administrare precisă,  continuă şi nemiloasă a promisiunii, care-i conduce conţinutul înapoi la ceea ce era: derizoriu. Hermeneutica lui Iovănel, însă, e un roman anti-detectiv: unul în care personajul-detectiv-autor face totul ca noi să rămânem cu un rest de nedeterminare.

Ne-am obişnuit să credem că această nedeterminare ar fi ceva de rău, ca şi cum ceva, acolo, n-ar fi terminat. Că ar trebui să socotim asta o scădere, şi nu un merit. Poate (cu siguranţă) involuntar, încheierile bruscate ale textelor au acest efect. Ele îşi află cauza într-un viciu, într-o nerăbdare de detectiv, dornic să scape cât mai repede de paperwork ca să se întoarcă pe teren: pe terenul lecturii cercetătoare. De undeşi stilul propriu al notaţiei lui Iovănel, în care sentinţa are rolul de a raporta sau de a reaminti, şi în care trimiterile sunt făcute egal, ca tot atâtea piste de investigat, fie că-i vorba de Iser, Livingstone, Lessing, Agatha Christie, Caragiale sau Ion Gheorghe, Dinu Flămând sau Sebastian A. Corn.

De aici decurge puterea de convingere a prozei sale: din această rutină de detectiv pentru care, înainte de toate, o crimă e o crimă. Şi tot de aici vine şi naturaleţea tonică cu care investighează „crimele” Detektivroman-ului românesc. – Căci, cu excepţia primului eseu, în toate piesele cărţii sunt descrise cazuri româneşti. În eseul omonim, „Roman poliţist”, se plonjează în adâncimile scriiturii şi biografiei lui Mircea Ivănescu pentru a descoperi sensul Poem-ului său. În „cele două liste”, descoperirea unei neconcordanţe strecurată de geniul lui Caragiale în „Două loturi”, sileşte, după aproape un secol, la o nouă lectură. În „Enigme în căutarea unui sistem”, autorul descoperă că, în spatele absenţei romanului poliţist românesc se ascunde nu doar lipsa de valoare de piaţă a literaturii române şi dezinteresul prostesc pentru enigme, ci se coc, la umbră, ignorate, cărţi ca Minoic a lui Caius Dobrescu. Tot aşa, în „Despre aventură”, se dezleagă arcanele unei conspiraţii care îl leagă pe Sebastian A. Corn  de colonelul Percy Fawcett, ambii dornici, din realităţi literare paralele, de o întoarcere aventuroasă în Muribecca.

Romanul poliţist devine o carte extraordinară conturându-se ca posibilitate în mintea cititorului. Căci autorul îi dă, cu generozitate, în fiecare eseu, libertatea să încheie şi să extindă, să recompună şi să excizeze, să accepte şi să respingă. Ba încă rămâi cu impresia că, aici, se află cumva un plan mai mare, încă nedezvăluit, sau poate încă nerealizat, pe care îţi vine să-l cauţi, de parcă ar fi un alt secret al lui Vereker (ca în primul eseu al cărţii, „Detectivi şi comori”) ori, de ce nu, să-l produci.  (Lorin GHIMAN)

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]

Proză de Robert Cincu

Robert Cincu – Născut la 12 Iunie 1987 în Tg-Jiu. Actualmente, doctorand al Facultății de Litere U.B.B. Cluj. Cronică literară, cronică de teatru, proză, poezie publicate în mai multe reviste (sau portaluri online) de profil.

526685_4880240606938_1343447533_n

Gaura cheii

Pentru Domnul Floro

Ușa se deschise brusc de la vânt, trântindu-se de perete. Soarele care bătea puternic nu mă lăsa să văd nimic. Părea că afară nu e decât o lumină albă care a înghițit totul. Auzeam, însă, în depărtare, cum curgea râul și știam că totul e real, că pe acolo colindam odată printre gunoaie și că acum mă simt cel mai bine.
*
„Shine your light on the world”; melodia repeta obsesiv versurile astea și ajunsesem să le ascult. Nu suna rău. De fiecare dată când mergeam pe la Marin el îmi punea o melodie, și fiecare era la rându’ ei „cea mai tare pe care am auzit-o vreodată”. De fapt, nu era niciodată așa, dar nu erau rele. Marin era mic de statură, destul de inteligent, dar se comporta ca și cum toți ar trăi într-o mare naivitate și numai el și-ar da seama de felul în care stau lucrurile cu adevărat: contrazicea pe toată lumea, de multe ori cu răutate, și așa ajunsese să fie catalogat drept nesimțit.
N-am înțeles de ce mai era prieten și cu mine. Sau poate îi convenea faptul că eu prea rar pretindeam că știu ceva despre univers, cu alte cuvinte nu-i dădeam prea multe ocazii să mă contrazică. I-am zis că și melodia asta e, ca și celelalte, cea mai tare. Cred că a resimțit ironia din vocea mea, căci a urmat o lungă explicație despre univers care poate fi modificat doar de lumina proprie a fiecărui individ, sau ceva de genu’. Stăteam și ascultam și deodată văd că lui Marin începe să-i curgă sânge din nas.
Frate cred că îți curge sânge din nas, ești bine?
Dă-l în morții mă-sii! Tu ești atent la sânge sau la ce-ți zic eu aici? Aș fi vrut să plec, să-i spun că nu dau doi bani pe ce zice și că arăta caraghios în demonstrația sa cu șiroaiele de sânge pe fată, dar știam că poate o să-l supere și mai tare.
Te-ascult, am înțeles până acu’; suntem captivi cu trupul, dar avem o scăpare, și că răspunsul e în melodia asta. Zi mai departe. Acum îi curgea sânge din ambele nări și-i ajunsese pe buze. Cred că se încăpățânase să nu se șteargă. Deodată se deschise ușa și intră Gore care-și căuta scrumiera. Când îl văzu pe Marin cu fața plină de sânge începu să râdă tare:
Ce mă-ta ai pățit bă? Te-a bătut ăsta? zise el arătând către mine.
A început să-i curgă din senin, îmi povestea ceva, am încercat eu să-l lămuresc pe Gore.
Du-te bă în pula mea la baie și spală-te că dacă te vede mă-ta așa zice că mori pe aici. Vezi să nu pătezi covoru’ boule. Marin închise boxele din care răsuna pentru a 3-a oară aceeași melodie despre lumina fiecăruia dintre noi și plecă cu mâinile la nas să se spele. Gore luă scrumiera și se așeză în fața mea. Începu să fumeze.
Marin nu semăna deloc cu taică-su. Gore era un om înalt și gras, genul căruia par să-i placă mult micii cu bere, care scuipă mândru după ce face un zgomot scârbos din gât și care ține ascuns faptul că fiul lui nu știe să joace fotbal și are toate șansele să ajungă gay (deși probabil Gore s-ar exprima ceva mai plastic zicând poponar sau bulangiu).
Gore mă privi cu un zâmbet care părea dezamăgit:
De ce nu-l iei mă pe ăsta odată, să mergeți și voi la femei. Bă eu nu suport când îl văd pe bou’ ăsta cum stă și se cacă pe el toată ziua, pe internetu’ mă-sii. Mergeți mă la femei, ce pula mea. Dacă merg eu la vârsta mea, voi ce pula mea aveți de nu mergeți? Nu știam exact ce să-i răspund.
Eu i-am mai zis să vină cu mine, dar nu prea vrea. Poate o să-i vină chefu’ dacă se duce la facultate. Am înțeles că ar vrea să meargă la București… Gore mă întrerupse:
La București!? Pai bou’ ăsta nici aici nu se descurcă mă. Aici unde eu îl țin, el zici că e handicapat. Ce mă-sa să facă la București? Marin intră în cameră spălat pe față și-mi zise să plecăm.
După ce am ieșit Gore a început să dispară încet încet.
*
Sute de tone de draci se vărsaseră în sufrageria lui Doic dintr-o greșeală ambiguă a iadului. Sa nu uităm că un singur drac, deși foarte mic, poate cântări enorm, materia din care sunt ei făcuți nefiind încă inventariată de vreun tabel. Erau de toate culorile: grena, mov, maro și chiar 2-3 draci albi. Niciunul nu depășea spațiul sufrageriei; stăteau cuminți, înghesuiți și clipeau sec. Din când în când unii draci își aruncau priviri întrebătoare: era clar că nu știau ce să facă, că nu mai ieșiseră altă dată din iad. Doic mânca liniștit în bucătărie. Era târziu, dar nu aprinsese lumina ca să facă economie. Nici măcar nu se schimbase din hainele de muncă, iar pantofii și ciorapii îi aruncase în hol. De afară nu se mai auzea niciun zgomot, decât rar un greier care cânta prin grădina din fața blocului.
Doic termină de mâncat și începu să spele vasele. Undeva în adâncurile iadului un drac încerca disperat să-și aducă prietenii înapoi din sufrageria aglomerată și numaidecât începu să creeze vortexul Iad – Sufrageria lui Doic. Vortexul era destul de strâmt, însă câte un drac putea să încapă destul de lejer. Cei de la suprafață s-au înțeles repede în ce ordine să intre și în câteva ore sufrageria era ca înainte – nu mai rămăseseră decât 2-3 fire de păr de la vreun drac mai bătrân care chelea. Doic adormise demult la el în cameră și nici nu trecuse prin sufragerie.
A doua zi se trezi la 8 dimineața să meargă iar la muncă. Intră în sufragerie să își caute un pulover într-un dulap cu haine mai groase. Dracii lăsaseră locul intact, iar Doic bine înfofolit plecă la muncă. Astăzi era o zi grea: un aparat de foraj se stricase și mai multe piese trebuiau schimbate. De cum își luă salopeta pe el, se duse spre aparat. Acolo îl aștepta șeful lui.
Bă dobitocule ce-ai făcut ieri cu electromotorul de la sistemul de filtrare?
Păi cum șefu? Se poate? L-am reparat; i-am pus niște…
L-ai făcut praf. Bă e a patra oară când se întâmplă. Eu ți-am zis că dacă văd că vă bateți joc de munca voastră eu nu pot să vă țin aici de pomană. Bă mie îmi pare rău, dar s-a terminat. Uite aici banii pe luna asta, și gata. Nu mai ai ce căuta aici.
Adică…
Am zis gata. Te rog eu frumos lasă salopeta și mergi acasă. Aici nu mai ai ce căuta.
Doic își luă banii și plecă spre vestiar. Era singur și se așeză pe un scaun, lângă dulapul unde își lăsase puloverul gros. Se schimbă încet. Înainte să plece din întreprindere începu să numere banii cu mâinile tremurând. Era aproape un salariu întreg, și totuși ultimul…
*
Gore e un idiot, îmi zise Marin după ce ieșirăm pe ușă. Ce ți-a mai povestit acu? Despre cât de șmecher e el cu țiganii lui de la muncă sau cum a agățat-o el pe maică-mea…
Mi-a zis să te duc la femei. A…și că ești un retardat care stă la calculator mereu, că nu te lasă să pleci la București. D-astea.
Ce idiot e. Dar să știi că am un plan. Nici n-am nevoie să mă lase el să plec la București. Am vorbit aseară cu cineva care a zis că pot oricând să mă angajez la ceva firmă care face antivirusuri. și o să-mi dea și mega mulți bani. Așa că zi-mi când pleci tu, că vin cu tine.
Păi…eu cred că aș fi plecat mâine. Dar…tu unde o să stai până când te angajezi, sau până îți găsești o garsonieră…?
Stai liniștit, mă întrerupse Marin. Dacă nu mai ai loc la tine, pot să merg liniștit la un hotel câteva zile. În maxim o săptămână o sa primesc și avansul, o să-mi caut între timp garsonieră. Totul e aranjat. La noapte îmi iau din casă doar banii pe care i-am strâns, sticku’, că am pus pe el C.V.-ul și niște programe pericol făcute de mine. Îi dau gata pe fraieri acolo, mă piș și pe Gore și pe toată mândria lui de tată ratat. Îmi pare rău doar de maică-mea că o las singură cu muistu’ ăsta. Da asta e. Mâine plecăm.
Bine. Și cred că o săptămână pot să te țin lejer la mine.
A doua zi am intrat pe peronul gării la 5 dimineața. Soarele încă nu răsărise dar cerul prindea o culoare albastru-închisă. Mă uitam în jur și speram să nu-l văd pe Marin, poate se răzgândise, poate își dăduse seama că nu e prea ușor să te angajezi, chiar și într-un oraș mare ca Bucureștiul. Nu venise. Trenul ajungea pe peron în 5 minute și era clar că Marin renunțase la plecarea lui în București. M-am uitat la biletul meu: vagonul 5, locul 53. Încercam să-mi imaginez cum ar putea fi numerotate locurile în tren. Oare o să nimeresc la geam? Dacă sunt 8 locuri în fiecare compartiment, numerotate 1,3,5,7 pe o parte și…trenul sosea în gară. Mi-am căutat compartimentul și am văzut că era gol. Puteam să stau liniștit la geam. După ce mi-am pus bagajele pe suport și m-am așezat, trenul a început să se miște încet. Când mi-am aruncat privirea încă odată spre peron am văzut printre oameni pe cineva alergând. Era mama lui Marin care făcea semne să oprească trenul și cred că plângea. După câteva clipe din peron nu se mai vedea nimic și eu încercam să înțeleg ce poate căuta femeia aia acolo. Mai ales că Marin nu apăruse.

*
Da, e frumos apartamentu’ ce să zic. Da tot mi se pare că ceri cam mult, zise bărbatul cu un aer de superioritate.
Vă rog să mă înțelegeți, m-am interesat și am văzut că în general prețurile sunt chiar mai mari pentru un apartament ca ăsta, zise Doic nedumerit. Eu credeam că sunt chiar prost că cer așa de puțin, dar îmi trebuie banii, știți…
Știu mă nene. Ce să-i faci. Da mie nu-mi trebuie? Că uite abia mi-am luat și eu nevastă. Vrem și noi să stăm ca oamenii. Poate facem și noi un copil. Ne trebuie niște condiții, niște bani, știi cum e.
Vă înțeleg. Vă las să vă mai gândiți. Uitați-vă și la celelalte camere. La bucătărie. Totul e îngrijit.
Cuplul se plimba liniștit în casa lui Doic și intrară în dormitor.
Bă asta e mare prost. Ți-am zis fată că luăm ieftin apartamentu’. Și e mișto de tot.
Păi hai să-i spunem că-l luăm, zise femeia. și-așa pare necăjit. Ce rost mai are să ne prefacem că nu ne place.
Dă-l bă în pula mea. Lasă-l să mai lase din preț. Că ăsta e prost. Să vezi de nu-l iau mai ieftin.
Cei doi se întoarseră la Doic să-i ceară să mai lase din preț și Doic nu mai avea puterea să-i refuze. Rămăsese fără casă, dar cu bani care să-i ajungă să-și ia de mâncare până se va pune pe picioare. Avea și un plan la care se gândise mult. Banii îi va ține într-o geantă. În fiecare zi va lua mâncare doar pentru ziua aia, cât mai ieftină de la un magazin la marginea orașului. El o să doarmă pe un câmp dincolo de periferie. Odată la 3 zile va veni în oraș să caute de muncă. Va avea un rând de haine numai pentru oraș, curate…

*
Mă întinsesem cu picioarele pe scaunul gol din fața mea și mă gândeam la scena ciudată din gară. Poate că Marin încercase să plece și-l oprise Gore. Dar atunci de ce ar mai fi venit maică-sa în gară? Poate mă căuta pe mine. Poate Gore își omorâse fiul și femeia nu mai putea apela la nimeni decât la mine. De fapt, nimic nu prea făcea sens. Oricum o să am destul timp să mă gândesc la asta la București. Trebuie să-l sun și pe Marin, când o să am semnal. În prima stație. Poate că o să vină cu trenul de mâine. Sau poate că nu o să mai vină deloc. Deodată ușa compartimentului se deschise și intră Marin, fără bagaje, zâmbind, cu mâinile în buzunare.
Ia și tu picioarele. Și eu vreau să stau la geam, îmi zise el.
Credeam că…
Știu ce credeai, că n-o să mai vin. Ei bine, uite-mă. Ți-am zis că vin. Am și bani; și scoase din buzunar un teanc mare de bancnote. Am sticku’ la mine. Am pus pe el tot ce-mi trebuie, sunt aranjat. Zici că pot să stau la tine nu?
I-am zis că poate sta. La urma urmei, niciunul dintre colegii mei de apartament nu era în București. Rebu plecase să muncească la o firmă din provincie ca mecanic și lăsase Bucureștiul pentru o vreme. Încă mai plătea chirie pentru că era sigur că o să-și dea demisia cât de curând. Nu-i plăceau oamenii cu care lucra, deși era plătit extrem de bine. Iar Ann nu dormea niciodată acasă, preferând de fiecare dată să doarmă la prietenul ei, care nu era niciodată același. Ann nu era o fată rea, doar că nu credea în relațiile care nu sunt perfecte. Orice semn de inutilitate, plictis, gelozie etc. o făcea să fugă la un alt bărbat care la prima vedere promitea perfecțiunea.
Părinții Annei divorțaseră când ea era mică și cred că fusese pentru ea cea mai grea perioadă. Unii ziceau că se vede și în operele ei (era studentă la Arte și picta). Era destul de talentată pentru o hipioată care la prima vedere nu se deosebește cu nimic de celelalte. Sigur asta numai la o privire superficială care arată hainele cu prea multe culori și sandalele purtate pe condiții care depășeau puterile lor. Ann avusese o expoziție la Galerie și părea să promită extrem de mult. Desigur nici eu și nici Rebu, prezenți la expoziție, nu credeam cu adevărat în talentul ei. Poate că cel mai mult ne-a convins un om bătrân prezent și el acolo. Era un celebru critic de artă. Într-adevăr omul nu era genul care să descalifice din start orice operă de artă și, din câte am auzit, încuraja, în general, toate tinerele talente cu speranța că într-o bună zi toate aceste tinere generații îi vor fi recunoscătoare. La picturile lui Ann criticul s-a arătat însă ceva mai interesat. A început să vorbească cu un alt om care stătea lângă el. Eu și Rebu auzeam discuția și în curând toți oamenii din Galerie s-au apropiat de criticul bătrân să-i audă cuvintele, ca la un discurs de deschidere. Bătrânul părea de data asta să afirme extrem de categoric faptul că picturile Annei nu arată obiecte descompuse sau bucăți de piese dispuse aleatoriu, amestecul de culori nu este eterogen, ci picturile Annei surprind esența rupturii ca fenomen în sine. Cuvintele oricât de pompoase ar fi fost ele au reușit să impresioneze nu numai auditoriul avizat, dar chiar și pe mine și Rebu. Poate că Ann chiar avea talent, cine știe? De aici, însă, mai toți prietenii și profesorii Annei au tras concluzia că ea trebuie să fie marcată de divorțul părinților ei, că aceasta e ruptura existențială pe care ea o resimte atât de des, că Ann caută perfecțiunea părții și nu a întregului, ea fiind fata care se despărțise de o infinitate de bărbați.
Știi, mi s-a părut că am văzut-o pe maică-ta în gară. Nu sunt sigur, dar… Marin mă întrerupse imediat:
Știu. De aia nu am venit la tine pe peron. Știam că o să apară și ea. Vezi tu, când am ajuns acasă Gore nu era. Maică-mea era încă trează și eu am crezut că îl așteaptă pe idiot să vină de la băut sau ceva. Nici nu i-am zis nimic. M-am dus, am luat banii, sticku, și doar înainte să plec am intrat să vorbesc cu ea. Era în bucătărie. Da’ am văzut că plângea. Crede-mă că nici nu știam ce să fac, io mă gândeam că poate a bătut-o căcatu’ ala de om, mă și gândeam să mă duc să-l caut înainte să plec, să-i fut un pumn în muie și să-l las acolo mort. Dar să fim serioși, nu cred că eram în stare. Oricum, înainte să-i zic ceva, m-a lămurit ea. „A dispărut tac-tu. Eu cred că l-au omorât. Uite și tu că are pantofii aici, toate hainele sunt în casă. Poate o fi mers să ducă gunoiul, că nici nu știu unde ar putea fi” și nu mai știu ce a mai zis. Îți dai seama că probabil bou’ era la băut. De parcă trebuie să se îmbrace frumos ca să meargă să se îmbete ca porcu’. Atunci i-am zis direct: „Bă mamă, io vă las, plec la București. O să-ți trimit ție niște bani cam peste o lună cred, că am o slujbă acolo. Îmi pare rău că plec așa”, mă rog, și îi tot povesteam eu că o să fie bine, să stea liniștită, și ea, ea începe să plângă mai tare. Că cică o părăsesc și eu și Gore, că o lăsăm singură, că s-o ajut să-l caute pe idiot. Ce puteam să-i mai zic. I-am zis că ăla oricum se întoarce el, am încercat s-o pup, ea se ținea de mine să nu plec și am fugit. Când am ajuns la colț, am văzut că ieșise și ea din scară și eram sigur că ori merge să-l caute pe Gore, ori vine după mine. Acuma, judecând după scena pe care ai văzut-o și tu în gară măcar am consolarea că ține mai mult la mine decât la Gore, din moment ce a venit în gară și nu s-a dus prin bodegi după ăla.
Eram ușor amuzat de povestea lui dar nu puteam să nu îmi ascund și unele nelămuriri:
Păi și ție nu ți-e frică, lăsând la o parte cruzimea plecării tale, că Gore poate chiar o fi dispărut?
Unde să dispară mă ăla?îmi zise Marin plictisit.
Tot drumul până la București, singuri în compartiment, eu și Marin n-am mai prea vorbit. Mă uitam din când în când la el și părea că se gândește la lucruri mari. De fapt, el mereu părea că se gândește la ceva.

*
Într-o vară în grădina domnului Fufu Monroe se instalase o mare familie de iepuri. Erau cel puțin 40 de iepuri și iepuroaice, mai mari sau mici, albi, maro, gri, cu urechi ascuțite sau pleoștite. Domnul Fufu Monroe recent căzuse dintr-un dud și reușise să-și rupă o mână și ambele picioare așa că multă vreme nu s-a putut mișca, iar infirmiera sa, o tânără extrem de frumoasă și bine plătită, se îngrijea de el. De grădină, însă, nu se mai ocupa nimeni și familia de iepuri ronțăia toată ziua zarzavaturile și legumele atât de frumos crescute.
După câteva săptămâni familia de iepuri terminase toată mâncarea din grădină, așa că au început să țopăie către alte grădini, dar undeva în spate, între crengile unui copac căzut la pământ un iepure rămăsese prins. Nu-și mai putea mișca piciorul și era foarte speriat că ceilalți iepuri deja se îndepărtaseră. Nu vroia să rămână singur, așa ca a tras cât a putut de tare de picior până l-a rupt. Acum șchiopăta și se uita speriat când la familia de iepuri care ajunsese foarte departe, când la piciorul său care sângera neputincios.
*
Se pare că mă înșelasem. Când am ajuns cu Marin am observat că ușa era descuiată. Ann era acasă.
Salut. Sunt Ann. Ce mai faceți, a zis ea cu o naturalețe specifică, ca și cum Marin stătuse cu noi în casă dintotdeauna.
Bună, i-a răspuns rece Marin.
*
…o mare lehamite față de tot ce omul tinde greșit să iubească. Ca și cum am fi cu toții sortiți să ne distrugem mai mult cu fiecare decizie pe care o luăm. Gânduri răsfirate îi treceau prin cap în timp ce cursul apei îi fura privirea. Pe un mal colorat de gunoaie care mărginea apa murdară, Doic aprindea un foc mic. Se însera, iar soarele portocaliu semăna tot mai mult cu focul. Un miros puternic de gunoi ars și de plastic topit se ridica în fumul dens și Doic începuse să privească mirat acest râu negru care curgea în sus.
Nu mai fusese de ani de zile la oraș, dar mereu gunoaiele din jur îi aduseseră esența urbei. Se gândea odată că dacă ar strânge tot gunoiul din jurul lacului, și apoi de pe maluri la râu sau de pe poteci o să-și construiască un întreg oraș numai al lui. La fel ca cel adevărat. Ar putea construi din gunoaie tot orașul, cu întreprinderea, pe care ar face-o din cutii de aluminiu, și poate chiar casa lui. Și ar putea chiar…dar o tuse seacă îi întrerupse gândurile. Focul pâlpâia leneș la fiecare tuse care îl lovea și Doic începea să se piardă tot mai mult printre gunoaie.

*
Era clar că nu prevăzusem evoluția financiară atât de rapidă a lui Marin. În câteva zile se angajase și luase deja avansul. Avea bani și începuse să petreacă serile cu Ann pe canapea, se uitau la filme ciudate. Cred că lui Ann chiar îi plăcea să fie mereu contrazisă, și din acest punct de vedere Marin n-o ierta.
Mi se pare că tu pictezi așa de dragul artei. Parcă nu ai nimic de spus. Degeaba îmi zici tu că trebuie să ai vocație pentru asta, că tu nu prea ai. Nu știu, mi se pare fals tot ce încerci tu să faci pe aici.
Ann părea un pic supărată că lui Marin nu-i plăceau picturile ei dar imediat își revenea.
Cred că ești nebun. Uite asta e preferata mea, și-i arată un tablou cu multe culori care se îmbrățișează eterogen.
Ce e pata aia ciudată în stânga jos? Ce crezi tu că ar putea reprezenta asta? O întrebă Marin uitându-se atent la tablou.
Păi tocmai asta e frumos. Cred că poate fi orice. Poate fi un iepure dacă vrei…
Dacă vreau? și dacă eu sunt un prost care nu poate înțelege arta și nu vreau nimic? Atunci nu am voie să mă bucur de opera ta? Eu cred că și ultimului cretin îi poate plăcea o pictură bună, la tine nu cred că ar sta să atribuie sensuri…
Ba ar sta. Ar sta și bine ar face. Aici poate fi o întreagă poveste dacă vrei. Uite pata asta albă și singură aici poate fi un iepure care a venit cu familia lui într-o grădină să mănânce. Uite vezi aici ar fi familia lui de iepuri, petele astea albe și maro.
Și de ce l-au lăsat singur în colț?
Pentru că au plecat în altă grădină și au uitat complet de el, și el și-a rupt piciorul într-o creangă și nu mai poate merge…
E o prostie.
Ba tu ești o prostie. Să știi că multă lume apreciază picturile mele. O să-ți arăt la următorul vernisaj.
Marin o sărută și-i spuse arogant: știu.
*
Undeva într-o sufragerie îndepărtată, o sufragerie pe care o cumpărase Gore pe vremea când era tânăr de la un fost muncitor lovit de soartă, vortexul din iad rămăsese deschis. Se mărea și începuse să tragă în el totul. Mama lui Marin se dusese demult, când încerca să țină de o măsuță trasă brusc înspre iad. Se dusese și blocul cu toate autoritățile care erau de față și inspectau zona. Deja în iad se făcuse un depozit separat pentru toate lucrurile acestei lumi care ajunseseră acolo din greșeală. Unii înțelepți care fuseseră trași în vortex spuneau că depozitul era de fapt un purgatoriu, că pe pământ sigur nimeni nu se mai întoarce. Fiecare ar urma să fie judecat și apoi trimis unde-i era locul. Câțiva oameni începuseră să se roage. Nu mai făcuseră asta niciodată în viața lor și în iad și-au dat seama că măcar unul dintre zeii despre care au mai auzit s-ar putea să îi asculte. Erau în depozit și preoți care țineau slujbe frumoase, erau animale și plante care prinseseră rădăcini în pământul fierbinte și tare.
Eu m-am dus să iau calul din spatele casei, înainte să înceapă ploaia. Când am dat colțul și am intrat în curtea din spate totul era gol. Un câmp mare și alb se întindea ca un ghețar de la poli. Copacii, pământul arat, zarzavaturile, cotețul porcilor cu tot cu porci, calul și lumea dispăruseră. Stăteam nemișcat și priveam în depărtarea albului căutând parcă semne, urmele unei lumi pe care o știam atât de bine și care acum nu mai era. Orizontul se îngusta pe măsură ce încercam să-l cuprind cu privirea. M-am speriat când m-am văzut înconjurat de alb, și, de frică să nu fiu și eu înghițit, am urlat.
Obrazul mă ustura îngrozitor. Mă uitam la Ann cum mă scutura și-mi dădea palme. I-am zis să mă lase în pace. „iar ai visat urât”. De la o vreme Ann și Marin nu mai puteau să doarmă din cauza coșmarurilor mele. Țipam mult, mă mișcam și doboram lucrurile de pe noptieră.

*
M-am săturat de tot. În jurul meu artiste ieftine ca Ann ajungeau celebre, cretinii ca Marin realizau într-o săptămână mai mult decât am realizat eu de când stau în București și toată lumea asta nenorocită începe să semene cu un casting pentru telenovele.
A doua zi am plecat înapoi acasă. Nu mai puteam să stau în propria mea casă la București pentru că ajunsesem o povară pentru cei doi. Mă gândeam că în câteva zile o să mă sune să mă cheme înapoi sau măcar să-mi ceară banii pe chirie. Eram convins că după câteva zile o să ies din starea asta ciudată de cruntă lehamite care m-a cuprins brusc. Părinții îmi spuneau să mă întorc să nu pierd cursurile, deși aveam uneori senzația că se bucură că m-am întors.
După o lună deja părinții mei insistau să mă întorc. Să merg la cursuri, să mă duc să-mi plătesc chiria și să mă pregătesc pentru examene. De la Marin și Ann încă nu primisem nici un semn. Mi-am făcut bagajul. Mama m-a ajutat și am văzut-o când a strecurat două bancnote într-una din cărți. Era convinsă că surpriza găsirii banilor în carte e mult mai mare decât valoarea în sine a lor și de aia nu mi-i dădea pe loc. Am zâmbit, m-am prefăcut că nu văd și mi-am luat la revedere de la amândoi cu promisiunea că o să fac tot posibilul să fie cât mai bine.
În drum spre gară am aruncat bagajul la gunoi.
*
Mă plimbam printre potecile de gunoaie de parcă aș fi căutat ceva. Stăteam aici de multă vreme și ajunsesem să cunosc toate malurile astea murdare. Țin minte că demult, înainte să plec acasă, înainte să renunț la facultate, la familie și la tot, i-am zis lui Ann în glumă „mie îmi place să privesc universul prin gaura cheii, îl cuprind cu mintea mai bine așa”. Aici între gunoaie am fost repede absorbit și am dispărut.
Mergeam de-a lungul râului murdar și vedeam că gunoaiele din jurul meu sunt din ce în ce mai vechi. Pe aici se aruncaseră cărți mari cu coperte roșii, cuburi ruginite de fier, pânze groase și murdare, dar nimic nu semăna cu gunoiul obișnuit. Am mers o vreme uitându-mă la cer. Era toamnă și vântul începuse să bată, lumina parcă era mai întunecată de la nori, iar eu mă îndreptam convins înainte ca și cum aș avea o țintă fixă între munții tot mai mari de gunoaie.
Nu mai țin minte ce am simțit când am ajuns prima dată în fața orașului de gunoaie. O cetate a gunoiului și a uitării, pustie. Clădiri imense și statui, mari piețe cu bănci care priveau spre râu, străzi întinse și trotuare, toate făcute din gunoi. Am intrat într-o casă mică de lângă mausoleu. Patul era lângă fereastra deschisă. M-am așezat numai pentru o clipă, cât să simt că lumea se odihnește odată cu mine.

Vatra, nr. 6-7/2014