Amalia COTOI – Literatura scriitorului arhitect

tudor ganea cazemata

Deși primită cu surlele și aplauzele lumii literare, cartea de debut a lui Tudor Ganea* a fost facil expediată în zona călduță a romanului polițist. Cu evidente elemente marca stilului detectivist (morți inexplicabile, construcția suspansului, progresia acțiunii, inserția detectivului incognito), Cazemata amintește, însă, în primul rând, de afinitatea optzeciștilor pentru compoziție și de plăcerea obsedantului deceniu de a cartografia comunitatea care dizolvă individul.

Fragmentat în: (1) comunitatea de la barul lui Borhot (fosta cazemată), corespunzătoare personajelor care spun povestea-nucleu (Olube, Belgine, Marinuș, Borhot), (2) comunitatea subiecților-actanți în narațiune (nea Baban, Coco), care continuă, dialogic, însă independent unul de celălalt, să adauge detalii noi rumorilor deja existente, chiar și atunci când cadrul poveștii e schimbat temporal (Coco), și în (3) comunitatea satului de femei, evocat (exlcusiv) prin intermediul actului narativ, romanul lui Ganea pare să confirme teoria lui Jean-Luc Nancy, din Comunitatea absentă, a „comunității care se dezvăluie în moartea celuilalt” − prima întâlnire de la barul lui Borhot e justificată prin moartea lui Lițoi, a doua are ca focar al dialogului decesul lui nea Baban, tatăl celui dintâi,  începutul capitolului doi, plasat după 10 ani, se focusează pe dispariția a trei muncitori care participau la ridicarea unui bloc pe construcția cazematei, în vreme ce, în ultimul capitol, situat la 20 de ani distanță, legătura dintre Olube și comisarul Petrovici e stabilită prin amintirea lui Radu Adamescu, inginerul-detectiv. Citește în continuare →

Anamaria MIHĂILĂ – Poezia în pauze de (re)spiro

andrei dobos spiro

Privind retrospectiv, 2016 a fost un an bun pentru poezie. Reinventarea (mai mult sau mai puțin notabilă) a poeților consacrați odată cu noile publicații – multe dintre ele răspunsuri scurte la volumele mai vechi – compensează lipsa debuturilor puternice. Or, spiro, ultimul volum al lui Andrei Doboș*, vine să reconfigureze prin tonalitățile joase, cu conținuturi tari puse pe silent, manifestările douămiismului neo-expresionist, care distorsionează lumea prin limbaj. Cu o atitudine de pelerin în retragere, Doboș mizează pe lentoarea discursivă specifică, dublată de data aceasta de criza eului desfigurat, situat la distanță de realitatea filtrată prin ochi străini. Întregul volum pare scris sub imperativul simțurilor în amorțire, a trăirilor individuale, transferate, în cheie bacoviană, asupra unei alterități fluide.

Replică douămiistă la spleenul și la angoasa simbolistă, dozele de poezie ale lui Doboș, concentrate în puțin peste 50 de pagini, măsoară lumea cu un instrumentar minimalist și reduce spaimele și senzațiile-limită la versiunile lor aparent lejere. Remarcabilă e, aici, capacitatea autorului, cu reflexe postmoderniste, de a imita experiențe deja trăite în contexte noi, de a resimți la intensități perfect actualizate realitatea livrescă. Plimbările prin orașul care înghite individualități, fragmentarea divinității în zei defecți, iubirile ucise prin stereotipii de limbaj sunt efectele unui alt fel de stare de beție: „Mi-am amintit de ea. Era într-o duminică ploioasă de toamnă./ Într-un bar ieftin. Avea părul lung și negru. Mă fixa. Avea degetele/ mânjite de cafea. Îmi șoptea: tu ești zeul meu. Curcubeul peste/ blocuri tremura. Am atins-o în locul dintre sprâncene. Drogurile ei/ amărîte s-au dizolvat. N-o să mă uite niciodat.// […] vinul ăsta îmi alimentează budismul: să-ți privești stările/ interioare cum trec și se transformă ca norii: teama în pasiune/ pasiunea în tandrețe și tandrețea în ambiție și ambiția în teamă/ și teama în depresie și depresia în criză și criza în dragoste// e ceață, ceață de zile, te-neci afară: și nu mai știu dacă tristețea/ asta e a mea sau a ta/ mi-am pierdut granițele” (Cărări prin ceață). Citește în continuare →

Mihaela VANCEA – Poezia pasiv-agresivă

ovio olaru_proximab

Odată cu proxima B, Ovio Olaru* își păstrează stigmatul de „băiat rău” pe care i-l atribuie Claudiu Komartin în analiza volumului său de debut din 2014. De data aceasta, poetul vine cu noi experimente în sfera propriei poetici. Niciun poem nu este scris fără a releva un conținut interior sub asediu. Resursele lingvistice pe care Ovio Olaru le folosește provin în special din mediul astrofizicii și al tehnologiei. Cu ajutorul lor creează un limbaj comun, o punte de legătură între științele raționale și sentiment.

De altfel, miza lui este aceea de a deschide mai multe uși deodată pentru a lucra simultan cu informația pe care o preia din fiecare sferă: „caut un punct de convergență, ceva să unifice/ informațiile disparate care mă bombardează”. Matricea în care Ovio Olaru își creează poemele surprinde un schimb constant între materia externă și cea internă, o continuă cauzalitate între acestea. În poemele sale experiențele individuale fuzionează cu cele la scară largă, cele din realitatea concomitentă, dar îndepărtată: „oamenii au ajuns pe lună și eu n-am ajuns decât la baie/ îngrețoșat și extraterestru, singur ca tine, singur ca mama,/ singur ca ecoul împușcăturii tăind fiordul în două”. Citește în continuare →

Nicoleta CLIVEȚ – De la sevraj la fleacuri

rita chirian casa fleacurilor

Totul a început cu un Sevraj, în 2006, când textele convulsive ale Ritei Chirian lansau o voce cu potențial, cu apetență pentru extreme și sincope, o voce de o negativitate destul de abil contrapunctată de exaltări, așa încât viziunea „negru pe negru“ era, pe moment, evitată. În 2010, cu Poker face, lucrurile se mai schimbă; construite pe angoasă, trăind din visceralitate și sarcasm, imaginile devin de o brutalitate voit excesivă și, odată cu ele, crește miza pusă pe sintaxa poetică și pe o anume teatralitate a disperării. Acestea sunt și verigile ce fac legătura cu Asperger-ul din 2012, probabil cel mai bun volum al Ritei Chirian de până acum; într-o dicție mai eliptică, este declanșat războiul împotriva „normalității“, a adaptabilității tâmpe, a conformismului atroce, atacul pornind de la un nucleu de traume și obsesii a căror malignitate spulberă, destructurează tot. Dar este o toxicitate pe cât de diabolică, pe atât de bine controlată și pusă în scenă de o inteligență poetică planificat excentrică și seductivă. În cel mai recent volum, Casa fleacurilor, Rita Chirian* alege să-și continue experimentul, însă pe un singur palier – cel al discursului; aceeași inteligență poetică se mobilizează, de această dată, pentru a nu mai ceda angoasei, pentru a nu mai cădea atât de lesne în sarcasm, pentru a nu mai monitoriza convulsii și mutilări. Citește în continuare →

Dan CULCER – Obsedantul deceniu, Marin Preda și lupta de clasă

Dan Culcer 2009

Mi se pare că Nicolae Manolescu este un bun, uneori chiar foarte bun cititor de cărți, dar nu are vocația și nici curiozitatea depășirii suprafețelor. Are o memorie bună, dar nu infailibilă. Se bazează pe amintiri, dar nu le mai verifică acum, așa că uneori încurcă datele și situațiile.

Dau un exemplu din publicistic sa recentă. Iată ce scria N. Manolescu pe marginea studiului lui George Geacăr, intitulat Marin Preda şi mitul omului nou: „O explicaţie pentru această prioritate în reevaluare va fi stat în iritantul cult al personalităţii lui Preda, întreţinut uneori chiar de unii dintre contestatarii actuali, în care critica a văzut nu doar un mare scriitor, dar şi un reper moral.”; „E adevărat că dosarul revizuirii lui Preda a fost deschis de un articol al lui Grigurcu din vara lui 1990, care lua în considerare doar publicistica anilor 1950, plină de banalităţile ideologice de rigoare («Sarcinile trasate de partid literaturii au crescut odată cu înseşi marile transformări ale conştiinţei»). Citește în continuare →

Cristina TIMAR – Despre epifanii și impudori

ligia dan metonimiile

Debutul Ligiei Dan cu Metonimiile morții este, așa cum se menționează pe coperta  interioară, un debut în poezie, care a și reușit să cucerească premiul pentru debut al revistei Vatra, în cadrul concursului „Alexandru Mușinaˮ, (ediția a II-a, 2015). Altfel, scriitoarea alba-iuliană, înainte de a cocheta cu poezia, și-a exersat abilitățile critice publicând o monografie, la bază teză de doctorat, dedicată Olgăi Caba (Editura Limes, 2012). S-ar fi putut spune cu destulă certitudine că aceasta e direcția pe care o va urma și  în continuare, dar, imprevizibilă precum scriitoarea total atipică pe care a încercat că o repună în circulație, discursul său va fi deturnat de/ spre liric. Opțiune fericită, căci, deși Ligia Dan își ia inima în dinți cu destulă întârziere, debutul ei e matur și sigur, fără obișnuitele stângăcii atât de firești, de altiminteri, ale debutanților, semn că, de fapt, poezia nu e doar cochetărie frivolă, nici chiar exercițiu de admirație, ci iubire ascunsă, cultivată încet dar sigur, de mult timp, care însă aștepta momentul prielnic pentru a fi devoalată. Iar declick-ul se ivește în urma unei experiențe totale, revelatoare, în terminologia atât de adecvată a lui Virgil Podoabă, numită fără echivoc încă din titlu: moartea.  Doar că, mânată de dorința unei formule insolite, de efect retoric, ori poate dintr-o pudoare perfect plauzibilă când ataci teme atât de grave, poeta preferă să-și intituleze volumul Metonimiile morții, mai curând decât Epifaniile…, deși conținutul cărții ne trage mai degrabă spre dimensiunea sacrală și abia în plan secund spre cea stilistică.    Citește în continuare →

Inedite: Radu MAREȘ, ultimul roman: Odesa

radu-mares-1

Pe marginea unui roman neterminat. Odesa de Radu Mareș

„fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”

Radu Mareș

Există șanse ca romanul neterminat al lui Radu Mareș să se adauge neșanselor tragice care au lovit literatura română din timp în timp. După întârzierea apariției Țiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, a prozelor lui Ion D. Sîrbu (ambele opere având măcar norocul de a fi fost finalizate de autor), Odesa rămâne o operă schilodită de moartea autorului, dar în care noi simțim capodopera și credem că orice cititor, neprofesionst sau profesionist, va trăi un sentiment asemănător.

Citește în continuare →