„… Și totuși eu vreau ca într-o zi să mă duci acolo. E ca și cum m-aș plimba cu tine prin cartea ta.

            Dar știi că există riscul să începem plimbarea într-o carte și să sfârșim în realitate.

            Știu, dar nu-mi pasă, mi-a spus ea…”.  (Gersa)

Volumul de povestiri al lui Dan Coman (Polirom, 2022) are ca titlu o întrebare, Ce preferi?, pe cât de ispititoare (pentru că lasă impresia că poți alege dintr-o serie infinită sau finită de posibilități), pe atât de tulburătoare, deoarece realitățile propuse de autor sunt ca nisipurile mișcătoare și se sustrag unei imagini clare/fixe, așa încât, paradoxal, nu prea există răspunsuri la întrebarea lui Dan Coman, ci doar alte întrebări care țâșnesc din cea inițială.

Complicațiile vin din structura volumului, conceput ca o fantezie livrescă, metafantezie, fantezie narativă care amestecă viața de aici cu viața de dincolo, episoade trăite cu episoade imaginate, realități simulate și apoi deconstruite cu proiecții care scapă (voit) de sub controlul naratorului/al personajelor.

Dan Coman e preocupat să redea mișcarea, transformarea, preferând-o unității și ordinii. Creează senzația că dorește să recupereze, prin rememorare, trecuturi, însă orice încercare eșuează, așa încât rezultatul este unul suprinzător: emersiunile trecutului servesc ca exerciții de subminare a puterii literaturii sau de devoalare a limitelor ei, dar tocmai atunci poveștile devin credibile, când toate convențiile literare se clatină sau dispar.

Cititorului i se cere să reconstituie nu numai legăturile dintre personaje și traseul lor, ci să recompună însăși logica internă a întregului volum/univers textual în care se poate pierde cu ușurință, să aleagă, să distingă, să participe, demers care devine și mai dificil din cauza unei dinamici a genurilor, a unui mixaj liric-epic-dramatic, subsumat aceleiași mize de ansamblu: nimic nu poate fi numit, oprit, recuperat, reținut. Când povestești, nu poți povesti (exact) ce a fost, există contexte și decalaje care te împiedică, sincope de memorie, goluri temporale; în plus, nu poți povesti de două ori la fel același lucru, nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu. Iar atunci când scrii, se aplică același principiu, realul nu se lasă cuprins de nicio schemă literară. Tot ceea ce se petrece se petrece doar o dată, este unic, irepetabil, irecuperabil, deci pierdut. Prin urmare, orice exercițiu de recuperare a irecuperabilului nu e decât o zbatere, un efort inutil, o pastă a zădărniciei. Este exact senzația pe care o lasă lectura volumului, pentru că între realitate și ficționalizarea ei autorul interpune o serie de filtre, care au ca rezultat o realitate blurry/bohek, căreia i se adaugă destul de desele semnalări paratextuale (referiri la alte texte, elemente autobiografice, întâlniri dintre autorul-narator și o cititoare-personaj etc). S-ar putea spune că ceea ce se obține este o anulare a realului ca unitate, iar sub acest semn al dizolvării stau personajele, microuniversurile lor, spațiul și timpul, micile întâmplări din volumul Ce preferi?.

Lumea pare redusă la esențe (esențele sunt trăiri), iar aici Dan Coman dă măsura vigorii sale poetice. Personaje marginale din anumite texte reapar în altele, mici episoade sunt reluate și repovestite din alt unghi și în altă cheie, același personaj arată altfel sau conduce o altă mașină (în diferite povestiri), pare a fi același personaj și în același timp altul. Lumea se pierde sau se (re)inventează prin narațiune, nicio imagine nu e fixă, ceva dispare și altceva se câștigă cu fiecare repunere în scenă. Personajele sunt proiecții ale instanțelor narative sau trăiesc independent, dar doar pe hârtie, ca și cum n-ar fi existat niciodată, deși există. Nu e nimic și totuși e… un amestec de viață și moarte, de adevăr și minciună, un joc literar de-a v-ați ascunselea. 

Firul roșu al volumului este un spațiu recurent, o ramă, un sat, Gersa, satul natal al naratorului principal (dar și al autorului Dan Coman), care este în același timp o nuvelă numită chiar Gersa, dar și locul unde trăiește învățătoarea nefericită din povestirea Îmi place cum miroși, al cărei traseu sinuos e expus în detaliu în povestirea respectivă. Învățătoarea apare ca personaj episodic în Gersa, ultimul text din volum (fata trece prin dreptul bisericii mușcând dintr-o pâine), ai cărui eroi rămân naratorul (autorul) și Maria (cititoarea), care în ultima povestire conduce un Porsche, iar în altele un Audi sau un Mercedes. Povestirea Bureți ni-l înfățișează pe același (?) narator, în copilărie, îndrăgostit de mătușa lui care îi dăruiește o carte. În Bucuria, naratorul, profesor de liceu, dezvoltă, pe lângă prietenia cu Maria, un episod amoros cu Denis, un fost elev, care reapare în Fiecare cu viața lui, povestire ce îi înfățișează pe membrii unei familii care se mint constant unii pe alții din varii motive (minciună prezentă și în Aerul proaspăt al verii). Rupturile dintre soți, frustrările și răzbunările se văd în povestirile Pact și Cont de Facebook. Iresponsabilitatea unui părinte sau traumele provocate de altul transpar din Desen pe asfalt și Ode to my family. Epicul îngropat într-un text anume iese la suprafață în alt text, iar ceea ce pare la prima vedere nesemnificativ căpătă proporții sau invers. Derizoriul și substanțialul coexistă, se pun în lumină prin contrast sau prin complementaritate.

Textele lui Dan Coman, câteva dintre ele integrate în spectacolele lui Radu Afrim, lasă loc unei întrebări de final: Ce rămâne? din tumultul existenței/dintr-un volum de povestiri, rămân oameni, chipuri, figuranți sau protagoniști, iubirea sau iluzia ei, accidente, abandonuri, ratări, minciuni, părinți, copii, mirosuri, spații sacre? Sau toate acestea la un loc, amestecate, fără contururi precise, ieșind mereu unele din altele, ca o naștere perpetuă, ca o moarte perpetuă?

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 39-40]