Cele douăzeci și patru de povestiri de pe Calea Moșilor¹, unde familia Adinei (protagonista întâmplărilor) se mută în noul complex imobiliar din București, ne spun povestea copilăriei de pe finalul „Epocii de Aur” și a adolescenței din anii postrevoluționari. Cele două vârste sunt rememorate la persoana I, urmărind în manieră cronologică trecerea de la copilărie (grădiniță) la adolescență (gimnaziu) prin surprinderea câtorva instantanee ce poartă însemnele contextului socio-politic. Romanul se aseamănă (atât la nivel stilistic, cât și cel al viziunii) cu narațiunea lui Claudiu M. Florian, vârsta copilăriei fiind prin excelență una a inocenței politice, în care bunurile materiale și produsele culturale din Occident țin locul unei pedagogii paralele despre lumea comunistă. E vorba, așadar, de o receptare pasivă a regimului politic, copila înregistrează comentariile politice ale adulților (care uneori „scapă” bancuri și ironii subversive despre comunism sau înjurături adresate conducătorului etc.), dar nu le înțelege și nici nu e preocupată de sensul acestora:

„ – […] În vremurile astea pe care le trăim, toți suntem un pic ciudați.”

Atunci n-am înțeles ce voia să spună și nici nu m-am străduit.”²

Mai mult decât atât, nici căderea comunismului nu produce o „revelație politică” pentru adolescenta Adina, schimbarea regimului fiind percepută ca o liberalizare a consumului de produse materiale și culturale din străinătate (cu care se întâlnise doar sporadic în copilărie). Spre deosebire de alte narațiuni despre copilărie/adolescență în comunism (cum e Circul din fața casei), unde îndărătul protagonistului-narator se observă, uneori, vocea adultului din postcomunism care introduce comentarii politice despre regimul totalitar, în Povestirile de pe Calea Moșilor această voce „se abține” de la astfel de reflecții.

Una din dorințele copilăriei pentru Adina este să intre în posesia unei păpuși Barbie, despre care a aflat dintr-o revistă din străinătate. La magazinele din țară găsește doar un model asemănător acestui tip de păpușă (și, după multe vizite la magazin, înțelege că nu va putea niciodată să își cumpere o Barbie originală), pe care-l percepe de la început ca fiind o replică nereușită (motiv pentru care sunt „botezate” de către Adina cu peiorativul „lunganele”):

„Magazinul Bucur Obor a început să devină cu adevărat important în momentul în care eu și Dia ne-am dorit păpuși Barbie. Și ni le-am dorit atât de tare, cu tot cu haine, căsuță, ponei și cu Ken, așa cum văzuserăm în revistele străine aduse de tatăl Diei de pe vapor, încât le-am confundat cu cele care doar semănau cu ele, dar erau făcute în țara noastră. Costau treizeci de lei și se găseau la magazinul Obor.”³

„După vreo două luni, eu m-am săturat de lungana mea. O îmbrăcam toată ziua, îi făcusem o grămadă de haine de prințesă, chiar și conduri din capacele argintii de la sticlele de lapte, prințul Diei o iubea nespus, dar ea tot se uita la mine cu privirea aia ofuscată și tot timpul părea că dă mărunt din buzele ei subțiri.

Îmi venea să-i șterg fața.

– Mi-arătați, vă rog, toate, păpușile de tip Barbie? i-am zis vânzătoarei grase de la magazinul Bucur Obor.

Vânzătoarea mi-a zâmbit cu prietenie și a început să-mi înșire, una după alta, lunganele pe tejghea. […] Le-am studiat pe fiecare la față, cu multă atenție. Toate erau urate și mâzgălite, chiar și cele cu părul roșu, care, la început, îmi păruseră interesante.”⁴

Obiectele lumii de Dincolo sunt mai mult prezente la nivel discursiv decât fizic. De pildă, la magazinul JEGO, unde se găseau jucării pentru copii, și unde Adina se oprea în fiecare zi după terminarea școlii, vânzătoarea îi povestea despre jocurile din străinătate (LEGO, Monopoly etc.), care nu se găseau însă în țară. Dacă alte texte despre copilărie/adolescență din comunism (de pildă, Vârstele jocului. Strada Cetății) prezintă în opoziție bunurile materiale din lumea comunistă cu cele din lumea occidentală, în Povestirile … Adinei Popescu protagonista observă calitatea inferioară a celor dintâi fără a avea întotdeauna experiența celor din urmă. De pildă, băutura Quik Cola e, pentru Adina, „cea mai grețoasă băutură de pe Pământ – are gust de ploșnițe și de gândaci pisați, în același timp.”⁵ Astfel de observații nu duc la formarea unei conștiințe politice, ci sunt doar simple consemnări asupra cărora naratorul nu insistă cu inserții eseistice sau explicative. La fel se întâmplă și cu rememorarea scenelor încărcate ideologic, din timpul orelor de la școală (de pildă, participarea la activitățile pionierești era una din ocaziile pe care tovarășa profesoară le folosea pentru a le inocula valorile comunismului, însă copii nu le puteau înțelege și nici erau interesați de implicațiile ideologice):

„– Sericicultura sau creșterea viermilor de mătase este o preocupare foarte veche a omului, încă din Antichitate. Ea s-a născut în Republica Populară Chineză și a fost dezvoltată de un popor prieten și frate cu poporul român. Cu timpul, sericicultura s-a extins și în alte state, din cauza unei cereri continue de mătase naturală.

[…]

– Așadar, aceasta este datoria noastră de vajnici pionieri să îngrijim viermii de mătase și să luăm parte la o tradiție multiseculară.

– Și… când se trezesc? A mai întrebat Popuțan Camelia, cu viermele ei înfipt în vârful degetului arătător.”⁶

            Cele câteva instantanee despre copilăria în „Epoca de Aur” și adolescența în postcomunism surprind prin ochii protagonistei, Adina, două lumi (cea comunistă și cea postcomunistă). În noua lume din adolescență obiectele (și nu doar) vechii orânduiri dispar sau se devalorizează (colecția de timbre cu Ceaușescu, de pildă, pentru care e catalogată de către ceilalți colegi de școală drept „comunistă”), în vreme ce bunurile materiale din Occident pot fi procurate cu ușurință de la noile magazine ce apar pe strada Moșilor. Chiar și un contact episodic cu obiectele Occidentului (păpușile Barbie) îi furnizează Adinei una din lecțiile-cheie din copilărie despre lumea unde trăiește: lumea comunistă îi oferă replici nereușite, motiv pentru care copila, în urma investigației de la magazinul cu jucării, realizează că „[t]oate [„lunganele”] erau urate și mâzgălite, chiar și cele cu părul roșu, care, la început, îmi păruseră interesante.”⁷

_____________________

¹ Adina Popescu, Povestiri de pe Calea Moșilor, București, Young Art, 2019 [2014].

² Adina Popescu, op. cit., p. 140.

3 Ibid., p. 26.

4 Ibid., p. 26.

5 Ibid. p. 83.

6 Ibid. p. 126.

7 Ibid., p. 26.

[Vatra, nr. 10-11/2023, pp. 114-115]