„Cine gândește abstract? Omul fără cultură, nu cel instruit. Buna societate nu gândește abstract întrucât este prea facil, prea vulgar – însă fără legătură cu poziția socială –, nu dintr-o vană pretenție de noblețe care ar plasa-o deasupra a ceea ce nu poate făptui, ci datorită micimii inerente a acestui lucru.” (Hegel, Wer denkt abstrakt?)

I

Hegel afirmă la un moment dat că idealismul trebuie să fie în primul rând un empirism absolut: proces material prin care obiectul își generează din sine propriile contradicții interne, le metabolizează și se suprimă pe sine în și prin sine însuși, născând din sine necesitatea propriei depășiri, generând evolutiv forme ale conștiinței ce progresează în(-spre) (re-)cunoașterea dinamicii sale interne prin asimilarea diferenței. Însă în cadrul acestui proces, materialitatea se abstractizează pe ea însăși¹, își creează necesitatea unui nou obiect, se înjugă la munca negativului doar pentru a reveni din sine la sine; acest proces implică necesarmente o diferențiere a substanțialității de sine, o auto-alterizare: astfel, Natura devine alteritatea Spiritului, viața-conștientă-de-sine se cunoaște pe sine doar ca fiind altceva decât viața simplă, dată. Diferența devine atât criteriu, cât și obiect al Spiritului. „Omul” poate fi conștient de natura sa spirituală numai în opoziție cu – și prin – animalitate, aceasta din urmă devenind condiție de posibilitate a ne-animalității, adică a propriei negații. Alteritatea este astfel necesitate dialectică internă a identității, negație de care depinde consistența sa ontologică. Însă „Spiritul” nu este altceva decât viața umană cuprinsă în totalitatea determinațiilor sale sociale; iar această totalitate însăși este una determinată, nu un dat anistoric sau imuabil, ci istoricul însuși – naturalizarea sa nefiind decât (falsa) încercare de a deduce universalitatea pornind de la și revenind înapoi la particularitate, astfel încât particularul nu vrea decât să se universalizeze pe el însuși. Dar Spiritul poartă în sine necesitatea silogistic-obiectivă a transformării, a identității-cu-sine într-o diferență, într-un altul. Die bürgerliche Gesellschaft este în mod esențial o totalitate dinamică și procesuală, nu ontologic statică, ci necesarmente dialectică.

Spiritul stă – după expresia lui Lukács – pe îngrășământul contradicțiilor. Însă ce îl hrănește sedimentar? De ce? Cum? Și, în definitiv, în coșul cui pică poamele dialecticii? Trebuie, astfel, revenit la structura dialectică a socialului atât prin determinarea surselor generative ale contradicțiilor obiective, cât și structura materială a acestora. Însă orice ontologie onestă trebuie să-și demonstreze din capul locului necesitatea propriului obiect. În măsura în care contradicțiile obiective sunt înscrise în structurile pe care le explică și presupune, orice dialectică materială are ca obiect analiza mărfii realizată de Marx: genealogia contradicției din interacțiunea dintre obiecte,progresia acesteia și manifestarea sa socială – o ontologie a contradicției. Pentru Marx, marfa conține in nuce totalitatea relațiilor sociale în formă abstractă și totodată camuflată, fiind astfel simptome și sindroame ale contradicțiilor inerente acestora. În măsura în care Marx a vrut să pună dialectica hegeliană, ce stă în cap, cu picioarele pe pământ, forma-valoare îl întoarce pe Marx în poziția lui Hegel; căci, în mod fundamental, Marx nu face decât să descrie de-materializarea obiectului prin sine însuși și dinamica contradicțiilor materiale a obiectelor, ca logică materială a lucrurilor mijlocită de oameni – determinată, în ultimă instanță, de acțiunile umane. Însă dialectica rămâne una obiectivă, iar realitatea unei contradicții materiale în obiecte ce rezultă într-o universalitate negativă determinată – valoarea –face din analiza lui Marx una concomitent hegeliană. Ontologia contradicției mărfii presupune comunitatea lor. Astfel, cum ia naștere o contradicție obiectivă din structura materială a capitalismului, care sunt efectele sociale imediate ale unor astfel de contradicții și ce fel de „logică” este, în definitiv, capitalul?

II

Prima propoziție a Capitalului anunță identitatea istorică a capitalismului, marcată de ubicuitatea mărfii: „Avuția societăților în care domnește modul de producție capitalist se prezintă ca o uriașă îngrămădire de mărfuri”². De ce își Marx analiza cu marfa? Din două rațiuni: una istorică, iar cealaltă, conceptuală. (1) Esența capitalismului constă în producția de marfă, ca realitate materială imediată a producției; (2) marfa nu reprezintă un dat trans-istoric, ci experiența istorică fundamentală a capitalismului, ce cuprinde contradicțiile sale bazale, concentrate în fiecare obiect, ca reprezentant și delegat alproducției capitaliste; pe cât de universală și necesară este marfa în societatea capitalistă, pe atât este de accidentală istoric. Astfel, sarcina primului capitol al Capitalului constă în a determina concomitent esența conceptuală a capitalismului și contingența sa istorică, ca fețe diferite ale aceleiași monede dialectice.

Marfa reprezintă rezultatul nemijlocit al producției capitaliste; ca obiect singular, ea constă în unitatea a două elemente: valoarea de întrebuințare (ca obiect util) și valoarea de schimb (ca obiect de vânzare), distincție derivată de Marx de la Ricardo. În genere, un obiect este folosit întrucât servește unor nevoi sau dorințe umane, fiind astfel util. Ca util, el este produs, iar, pentru a servi unor nevoi, este apropriat de „consumator”, de un subiect al pieței. Obiectul capătă astfel și valoare de schimb. Până aici, nimic nefiresc în structura mărfii, nimic care să pară nelalocul lui; totul pare organic și socialmente articulat – a cumpăra, a vinde, a folosi. Pare natural ca oamenii să vândă și să cumpere obiectele de care au nevoie, să le consume și, odată ce valoarea le este epuizată, să le înlocuiască. În această logică a producției, când un obiect își epuizează valoarea, urmând astfel schimbat sau înlocuit cu un altul, acțiunea ce actualizează valoarea de schimb a mărfii apare ca exterioară obiectului însuși, drept ceva determinat din afara sa, de voința unor subiecți cu interese particulare determinate. Ceva de felul unei valori de schimb imanente, inerente sau intrinseci unui obiect produs nu ar fi decât o contradicție, căci, odată ce vânzarea (sau schimbul) nu face parte din natura unui obiect, ci este o acțiune exterioară aparținând indivizilor posesori de marfă, nu se poate vorbi despre o astfel de esențialitate internă. Valoarea de schimb apare drept contingență relativă la ceva din afara mărfii ce doar face posibil ca „valorile de întrebuințare dintr-o speță să se schimbe cu valorile de întrebuințare dintr-o altă speță”³. Ea pare doar să suplinească un obiect util, mijlocind relațiile dintre indivizi ce caută să-și satisfacă anumite nevoi. Ea se cumpără întrucât satisface anumite nevoi sau dorințe, adică în virtutea valorii de întrebuințare, și este vândută în virtutea șanjabilității sale, a valori de schimb, datorită convergenței de interese ale indivizilor.

Totuși, a susține că aceste două instanțe pot coexista sintetic și pașnic într-o unitate materială, precum presupune însuși conceptul de marfă, înseamnă a privi cele două elemente ca exterioare una alteia și a te poziționa în afara unității însăși sau, după o expresie a lui Hegel, a vedea în cadrul unei unități două elemente așa cum se prezintă ele în afara acesteia. Cum poate o valoare de schimb să fie concomitent externă – atribuibilă unor „consumatori” – și internă, proprie obiectului, atât ca proprietate a mărfii, cât și ca non-proprietate a sa? Producția capitalistă nu creează mai întâi ceva de felul unei valori de întrebuințare, iar apoi, secund și „extern”, neesențial în sine, un altceva precum valoarea de schimb, astfel încât optimul producției ar consta în confluența contingentă și fericită dintre utilitate și șanjabilitate. Esențial capitalismului este că le produce concomitent, ca unitate, ca marfă. Însă cum este cu putință ca aceste două instanțe să fie rezultatul aceluiași act de producție și ce face valoarea de schimb să fie totuși necesară, în ciuda contingenței sale exterioare, relative la subiecții pieței? Analiza lui Marx avansează necesarmente către determinarea elementului ce mijlocește vânzarea însăși și stă ca sol comun instanțelor ce compun marfa. Relațiile dintre indivizi și obiecte sunt mijlocite de o piață. Pentru Marx, ca A marfă să fie vândută sau schimbată pe B marfă, sunt necesare două condiții de posibilitate: (1) pentru a fi șanjabile, cumpărate sau schimbate, obiectele trebuie să poată fi reduse la un terț, la o substanță comună în virtutea căreia se poate realiza schimbul de valori de întrebuințare, o identitate care să mijlocească diferența mărfurilor. De aceea, (2) valoarea de schimb reprezintă o expresie latentă a ceva anterior schimbului (sau vânzării), astfel încât ambele obiecte utile conțin și se schimbă în calitate de purtătoare de valoare. Ca valori de schimb, obiectele apar drept forme-valoare, nu valoare ca atare, ci în calitate de manifestări ale valorii și particularizări ale sale; confruntate pe piață, mărfurile sunt obiecte purtătoare devaloare. Ca valori de întrebuințare – adică drept calități ce servesc unor nevoi – obiectele prețuiesc, în proporția potrivită cantitativ, cât oricare altul; ca instanțe ale valorii, deci, obiectele nu pot astfel fi decât pure cantități. Însă ce se măsoară de fapt cât se determină proporția cuvenită în raport cu care se poate realiza un schimb? Ce este acest dincolo al mărfurilor, imaterial, dar totuși intern? Munca: însă drept timp de muncă socialmente necesar în producția unui obiect util, reprezentând măsura valorii unei mărfi ca expresie cantitativă abstractă. Timp de muncă: căci valoarea privește munca ca pură cantitate temporală în care se dizolvă toate calitățile particulare ale actului muncii: natura sa, specificul și intensitatea acesteia. Socialmente necesar: căci această cantitate se exprimă pe piață din perspectiva nivelului mediu de dezvoltare al mijloacelor de producție, intensitate a muncii și abilității „brațelor”. Singurul element definitoriu în schimbul de mărfuri constă astfel în valoarea pe care o conține, în timpul de muncă mediu determinat. Ca atare, „piața” face abstracție de toate calitățile muncii și de toate particularitățile sale definitorii, fiind reduse la munca omenească abstractă, la simpla muncă socialmente identică, omogenă; dincolo de orice marfă se ascunde o abstracție determinantă, o „simplă masă gelatinoasă de muncă omenească nediferențiată”⁴, absolut indiferentă față de forma materială necesarmente particulară a muncii concrete. Marx distinge două tipuri de muncă intrinseci mărfii, privite din perspectiva calității și cantității – separație pur latentă, căci producția le presupune deopotrivă și concomitent: munca utilă, concretă, care produce obiectul-util sau valoarea de întrebuințare, respectiv munca medie simplă (abstractă), ca disoluție totală și lichidizare a oricărei calități (croitorie, țesătorie etc.) într-o simplă cantitate. În actul schimbului sau vânzării, mărfurile apar ca simple diferențe în cantitate ce ascund în spatele vălului protector al valorii concretitudinea cheltuirii de forță de muncă omenească, pe care o prezintă doar drept cantitate social determinată, abstractă. Însă acest primat al abstracției se traduce într-un comportament istoric specific al mărfii, întrucât valoarea devine forma naturală de manifestare a obiectelor pe piață. Pentru Marx, această logică își găsește întâia pulsație conceptuală în forma de echivalent: în cadrul schimbului, marfa A își determină și exprimă valoarea prin comparație cu valoarea dată a unui corp-marfă B, astfel încât A își stabilește valoarea comparat cu valoarea de întrebuințare a celeilalte, drept corp material. Acest raport presupune totodată realizarea valorii ca atare în valoarea de schimb, care nu reprezintă astfel decât o formă de manifestare a acesteia, apărută în relația dintre mărfuri; valoarea subzistă deja în marfă, însă numai schimbul o actualizează. Valoarea de schimb este numai manifestarea practică a valorii. Confruntate astfel două mărfuri pe piață, unde marfa A își exprimă valoarea prin corpul-marfă al B, adică prin valoarea de întrebuințare ca atare al acesteia, comportamentul natural al mărfii B devine manifestarea de valoare. Valoarea de întrebuințare este astfel doar un mijloc al expresiei valorii de schimb, materialitatea mărfii nu face decât să exprime valoare, abstracție, ceea ce naște contradicția dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb sau valoarea ca atare. Marx subliniază că:

„Examinarea mai aprofundată a expresiei de valoare a mărfii A pe care o conține raportul de valoare al acestei mărfi față de marfa B a arătat că în cadrul acestei expresii forma naturală a mărfii A apare numai sub formă de valoare de întrebuințare, iar forma naturală a mărfii B numai sub formă de valoare sau de întruchipare de valoare. Opoziția interioară dintre valoarea de întrebuințare și valoare, ascunsă în marfă, își găsește deci expresia într-o opoziție exterioară, adică în raportul dintre două mărfuri, în care o marfă, a cărei valoare urmează a fi exprimată, apare în mod nemijlocit numai ca valoare de întrebuințare, în timp ce cealaltă marfă, prin care se exprimă valoare, apare în mod nemijlocit numai ca valoare de schimb. Forma valoare simplă a unei mărfi [raportul de schimb dintre două mărfuri] este deci forma de manifestare simplă a opoziției dintre valoarea de întrebuințare și valoare, pe care o conține ca marfă”⁵.

Condiția de posibilitate a pieței capitaliste constă în naturalizarea și primatul valorii de schimb; cu alte cuvinte, schimbul de valori de întrebuințare determinate de relațiile dintre indivizi devine de fapt un raport obiectiv de valoare, ca relații independente între obiecte. Această relație a abstracției cu sine, de realizare a valorii pe piață, înseamnă subminarea valorii de întrebuințare, căci ea este redusă la simpla manifestare de valoare, iar materialitatea sa, la expresia ne-materialității. Pentru a face mai clar acest raport, Marx oferă o analogie:

„O căpățână de zahăr este grea pentru că este un corp și are deci greutate, dar această greutate a căpățânii de zahăr nu se poate nici vedea, nici pipăi. Să luăm diferite bucăți de fier, a căror greutate este de mai înainte determinată […] pentru a exprima căpățâna de zahăr ca greutate, o punem într-un raport de greutate cu fierul. În acest raport, fierul este considerat ca un corp care nu reprezintă nimic în afară de greutate. Cantitățile de fier servesc, așadar, ca măsură de greutate a zahărului, și în raport cu corpul zahărului ele nu reprezintă decât întruchiparea greutății, forma de manifestare a greutății […] Dacă aceste două corpuri nu ar fi grele, ele nu ar putea intra în acest raport și unul nu ar putea servi ca expresie a greutății celuilalt […] Așa cum corpul de fier ca măsură de greutate reprezintă în raport cu căpățâna de zahăr numai greutate, tot astfel în expresia noastră de valoare corpul hainei nu reprezintă în raport cu pânza decât valoare”⁶.

Scopul producției capitaliste constă în valoarea de schimb, în vânzare, astfel încât producția este producție de valoare; valoarea de întrebuințare devine un simplu mijloc al realizării valorii, fiind astfel suprimată ca materialitate efectivă ce se stinge în munca abstractă. Concretitudinea obiectului trece ca pură abstracție, calitatea sa particulară nu contează decât drept cantitate, diferența este luată numai ca identitate a valorii cu sine mijlocită de mărfuri efective. Această inversiune ontologică are loc în însăși esența obiectului-util, căci ea depinde de comportamentul său obiectiv, determinat intern de o abstracție conținută în sine. Valoarea de întrebuințare trebuie să-și suprime propria materialitate calitativă și să apară ca pură cantitate, ca abstracție și valoare de schimb, devenind astfel simplu vehicul ontologic al valorii. Dinamica pieței – care este, așadar, o relație stabilită în primul rând între obiecte, ce se raportează ontologic unele față de altele conform unei logici proprii – impune această schemă: obiectul-util există pe piață doar ca formă-valoare, ca expresie a valorii, ca abstracție indiferentă față de orice conținut material. Marfa își determină de una singură acest comportament, devine autonomă în raport cu „subiecții consumatori”. Ea poartă din fașă valoare și nu contează decât ca valoare, iar oamenii ajung numai să mijlocească relația valorii cu sine însăși, căci aceasta nu se află în controlul conștient sau determinat al vreunui particular – timp de muncă socialmente necesar. Această autonomizare și viață proprie căpătată de mărfuri pe piață nu face decât să dea o formă abstractă relațiilor și dinamicilor concrete, de muncă și relații de muncă; însă această abstractizare reprezintă concomitent o camuflare a lor prin dizolvarea oricărui conținut concret într-o unitate cantitativă. Valoarea, efect al relațiilor sociale reale, apare, în mod paradoxal, drept un rezultat de sine stătător, ceva independent de propriul conținut real ce o determină, de propria cauză; valoarea apare pur și simplu ca entitate independentă și auto-determinativă. Logica socială imediată a contradicțiilor și inversiunilor ontologice proprii mărfii constă, pentru Marx, în fetișismul mărfii: în constituirea unui subiect pentru care obiectele reprezintă entități autonome ce îl determină, unde nu mărfurile rezultă din relațiile dintre oameni, de producție și relații de muncă, ci relațiile înseși dintre oameni sunt determinate de entități aparent independente – cu alte cuvinte, subiectul creează un obiect și se comportă față de el ca și cum nu ar fi rezultatul acțiunilor sale, ci drept ceva ce îl domină și nu stă în puterea sa; în imposibilitatea recunoașterii materialității propriu-zise a obiectului ca ne-recunoaștere constitutivă⁷sau solipsism practic⁸ce face posibilă existența pieței; în schizoidia subiectivă conform căreia marfa reprezintă o abstracție împovărată de obiectul material, nu invers.

III

Forma ultimă a logicii mărfii și constă în forma-bani, ca expresie conceptuală necesară a logicii mărfurilor, nu drept simplu mijloc ce facilitează schimbul, ci de la bun început scop în sine, valoarea la ea acasă. Forma-bani reprezintă expresia cea mai pură a de-materializării; banii nu pot fi entități materiale întrucât ei nu sunt propriu-zis marfă: materialitatea lor este doar o expresie fenomenală nenecesară, nu un „vehicul ontologic” al valorii. Dacă în cazul obiectelor-utile valoarea de întrebuințare este esențială ca mijloc al realizării valorii, în cazul formei-bani, materialitatea lor reprezintă doar un suport arbitrar în sine. De aceea banii pot fi oricând imateriali și căpăta multiple forme; contează numai drept culme a abstracției obiectivate, expresie pură de valoare, valoarea a priori; această formă ultimă a valorii de-materializate, a abstracției ce se arată pe sine ca abstracție, face mai ușor vizibil faptul că, bazate pe contradicții obiective și materiale proprii relațiilor dintre obiecte, ea este atât abstractă, cât și obiectivă. Banii, ca expresie fenomenală finală a valorii, reprezintă o abstracție cu un statut ontologic și epistemic autonom, indiferent față de ceea ce cred sau vor indivizii. Ce statut are deci abstracția, ca valoare? Am văzut că valoarea reprezintă o cantitate a timpului de muncă socialmente necesar și este expresia necesară a acestuia, actualizată într-un act de schimb. Însă valoarea ca atare nu se confundă cu relațiile sociale din spatele său, deși le include. Ea este o manifestare, o expresie a abstracțiilor cumulate la nivel social în producție. Valoarea este astfel determinată numai din perspectivă cantitativă, o cantitate ce topește orice calitate și diferență în cadrul său. Însă valoarea este obiectivă, astfel încât trebuie să fie totodată și o entitate calitativă. Marx însuși nu definește pe deplin statutul ontologic al valorii, ci tinde să o reducă la o pseudo-ontologie a expresiei timpului de muncă socialmente necesar, la o cantitate. Însă ce este în sine valoarea? Concomitent materială, obiectivă, dar intangibilă, lipsită de concretitudine; abstractă, însă reală; reală, însă abstractă: o abstracție reală. Calitatea ontologică a valorii constă astfel în a căpăta în mod obiectiv forma-gândului sau ceea ce Hegel numește determinație a gândirii în realitate. Valoarea este identitate-cu-sine total omogenă, ce rezidă în toate mărfurile ca entitate lipsită de orice conținut material, dar care determină și guvernează obiectele din interior. Sohn-Rethel vedea abstracția reală, nearticulată efectiv de Marx, drept critică implicită la epistemologia tradițională potrivit căreia „abstracția” rezidă numai „în gândire”, concepție rezultată din fetișizarea muncii intelectuale în defavoarea celei manuale; dimpotrivă, însă: „esența abstracției mărfii este aceea de a nu fi determinată de gândire; ea nu își are originea în mintea oamenilor, ci în acțiunile lor. Și totuși, acest fapt nu conferă «abstracției» un simplu statut metaforic. Ea este abstracție în sensul precis, literal […] absență completă de calitate, o diferențiere bazată pur de cantitate și de aplicabilitatea acestei asupra oricărei spețe de marfă și serviciu care poate lua ființă pe piață”⁹. Valoarea ca abstracție reală nu reprezintă nicidecum o contradicție, ci termenul ultim a autonomizării logicii obiective a capitalului, a articulării determinațiilor sale sociale din acțiunile și relațiile existente între oameni: o formă-gând ce ia naștere la nivel spațio-temporal, o abstracție ce se impune în gândirea indivizilor, însă nu își are originea în ea. Banii sunt o entitate obiectivă și abstractă ce impune comportamente și formează reprezentările indivizilor fără a avea nevoie de altceva decât mijlocirea din partea acestora. Însă nu numai banii, ci orice formă-valoare, orice marfă ce conține această formă-gând obiectivă sau abstracție autonomă în raport cu gândirea umană particulară se impune indivizilor ca fetișism. Acțiunile fetișiste ale subiecților nu sunt decât „gândurile” obiectelor: ghidarea practică a indivizilor determinată de valoare, fetișizarea non-materialității obiectelor, a ceva dincolo de simpla lor concretitudine determinată, ca și cum ar purta în sine mai mult decât materialitatea lor efectivă; această aparentă transcendență a unui indefinibil ascuns, a unui teandric nedefinit în conștiința indivizilor, dar care totuși determină raporturile dintre aceștia. Relațiile între oameni ce apar ca relații între lucruri intrinseci logicii producției capitaliste se transformă de fapt în comportamente specifice între indivizi ca relații între lucruri, astfel încât logica pieței devine totodată logică intersubiectivă: raportul dintre „angajator” și „angajat” ca proprietari de mărfuri, primul, al obiectelor utile, iar cel din urmă, al forței de muncă, ca raport ierarhic cu efecte imediate de conștiință, justificat de „libertatea de asociere” ce legitimează inegalitatea structurală necesară, impusă de raportul de producție. Aceste efecte ale guvernării abstracției – după cum o numește David Harvey – nu demonstrează decât că logica materială ultimă a capitalului devine logică a indivizilor particulari, sinteza dintre obiectivitate și subiectivitate, iar contradicțiile existente în structura obiectivă a mărfii, schizoidia practică a indivizilor înșiși.

IV

Capitalul nu este un „lucru”, ceva ce poate fi cuprins într-o unică imagine conceptuală, fie vorba de bani sau mărfuri, ci este un proces; ceea ce nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât acesta este valoare în mișcare¹⁰, sau contradicție în progresie. Însă încotro merge valoarea? Înainte de a ajunge în imaginarul practic al indivizilor, ea traversează un întreg ciclu social ca entitate dinamică, ca abstracție ce-și desăvârșește logica, în care indivizii ocupă un loc determinat. Pentru Marx, procesul schimbului, ce face ca obiectele utile să fie reduse la marfă purtătoare de valoare, începe cu banii și se încheie cu banii, progresie circulară ce nu reprezintă decât capitalul însuși. Acesta reprezintă deci mișcarea de revenire la sine a banilor (B); reîntoarcerea banilor la ei înșiși nu este însă una tautologică, fără vreo schimbare internă fundamentală – mișcarea capitalului, mișcarea care este capitalul, presupune asimilarea cantitativă a diferenței, extinderea conținutului în mișcare. Astfel, capitalul înseamnă acumulare, mai multă valoare (B’). Silogismul obiectiv al mișcării sale constă astfel în trei mari termeni: B – M – B’, logica extinsă a mărfurilor și cadrul lor conceptual, unde relația de acumulare este mijlocită de mărfuri (M). Însă capitalul nu poate fi proces decât prin mijlocire, prin negație internă; de aceea, el presupune momente: forma-bani și forma-marfă. Dar și banii, și marfa, sunt expresii ale valorii, ele însele forme de valoare. Ele trec una în cealaltă, converg și evoluează concomitent. De aceea, capitalul reprezintă mișcarea autotelică a valorii: „valoarea devine aici subiectul unui proces, în care, prin alternarea continuă a formelor bani și marfă, ea își schimbă propria ei mărime, respingându-se, ca plusvaloare, de la sine însuși ca valoare inițială, valorificându-se pe ea însăși”¹¹. Valoarea se întoarce la sine ca plusvaloare, capitalul acumulat, extins. Forma naturală a valorii constă în autovalorificarea sa, în mai mult din ea însăși prin ea însăși, în bani care nasc bani¹². Circuitul B – M – B’ reprezintă natura însăși a capitalului, fără de care nu este capital, ci o schemă defunctă. Supraviețuirea capitalului și valorii presupune plusvaloarea, și nu poate exista decât ca mai mult, ca proces de asimilare de noi obiecte, de noi mărfuri. Cu alte cuvinte, mersul normal al capitalului nu reprezintă decât cursa supraviețuirii sale, acumularea nu este decât logica disperării, viața capitalului, supraviețuirea însăși. Această spirală de neoprit ce se extinde necontenit în spațiu și timp¹³ nu face decât să demonstreze că logica internă a capitalului și valorii este una totalizatoare: asimilarea și suprimarea oricărei diferențe în valoare, extinderea nelimitată a guvernării abstracției, generalizarea contradicțiilor. O logică totalizatoare ce se confundă, de fapt, cu logica totalității însăși. Mișcarea autotelică a capitalului ce presupune guvernarea abstracției reale, antrenând întreaga panoplie de mijloace practice, nu are alt obiect decât acumularea ca acumulare, „de dragul” acumulării, fără vreun termen ultim. Însă astfel circuitul natural al capitalului ca mișcare a supraviețuirii și disperării, această logică a totalității, nu se arată decât ca fiind lipsa totală de logică socială: mobilizarea tuturor mijloacelor – resurse naturale, forță de muncă ș.a.m.d. – într-o cursă ce și își neagă propria finitudine, fără o finalitate, deci și fără un termen final. Aceste instanțe intern incoerente ale silogismului capitalului sunt profund legate de contradicțiile inițiale ale mărfii. Căci numai într-o schemă în cadrul căreia obiectele se contrazic pe ele însele pentru a se putea realiza schimbul, iar subiecții se comportă ca și cum abstracția ar fi de fapt materialitatea obiectelor, unde relațiile sociale însele devin relații între mărfuri, iar indivizii sunt ghidați de imperative de piață devenite imperativele lor morale, unde întregul organism social este subsumat valorii pe care o produce, contradicțiile inițiale ale mărfii se înfățișează ca fiind de fapt parte a unei totalități bine articulate de contradicții și inconsistențe sociale interne, reprezentând doar momentul conceptual inițial al acestora. Ontologiile contradicției – ale valorii, fetișismului și capitalului – nu fac decât să arate că producția de plusvaloare presupune și rezultă, la nivel social, în suprimarea particularității de către universalitate, dizolvarea oricărei diferențe într-o identitate hegemonică, abstractizarea oricărei concretitudini determinate. Cu alte cuvinte, în primatul unui conținut abstract ce nu se află în mâinile vreunui particular, dar care determină relațiile dintre indivizi la nivel social, de producție și intersubiective. Logica obiectelor devine astfel logica oamenilor înșiși.

Note

^[1] Vezi, de pildă, deducția necesității trecerii de la Dorință la Recunoaștere în Fenomenologia spiritului (trad. Virgil Bogdan, București: Editura Academiei R.P.R., 1965, pp. 101-108) de la dorința egoistă îndreptată asupra obiectelor la dorința de recunoaștere ce presupune alteritatea umană. Conștiința ajunge astfel de la dorința de a asimila egoist un obiect material, la intersubiectivitate.

² Karl Marx, Capitalul, vol. I, București: Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957, p. 75.

³ Ibidem, p. 76.

⁴ Ibidem, p. 78.

⁵ Ibidem, pp. 99-100.

⁶ Ibidem, pp. 95-96.

⁷ Slavoj Žižek, The sublime object of ideology, Londra: Verso, 2008, p. 24.

⁸ Alfred Sohn-Rethel, Intellectual and manual labour. A critique of epistemology, traducere de Martin Sohn-Rethel, Londra/ Basingstoke: Macmillan Press Ltd., 1978, pp. 39-43.

⁹ Ibidem, p. 20.

¹⁰ Vezi, de pildă, David Harvey, „Value in motion”, în New Left Review, 126, Noiembrie/Decembrie 2020, p. 100.

¹¹ Karl Marx, Capitalul, p. 184.

¹² Ibidem, p. 185.

¹³ David Harvey, „Value in motion”, p. 102.

Bibliografie

Harvey, David, „Value in motion”, în New Left Review, 126, Noiembrie/Decembrie 2020.

Hegel, G.W.F., Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, București: Editura Academiei R.P.R, 1965.

Marx, Karl, Capitalul, vol. I, București: Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957.

Sohn-Rethel, Alfred, Intellectual and manual labour. A critique of epistemology, traducere de Martin Sohn-Rethel, Londra/ Basingstoke: Macmillan Press Ltd., 1978.  

Žižek, Slavoj, The sublime object of ideology, Londra: Verso, 2008.

[Vatra, nr. 12/2023, pp. 73-78]