Marta Petreu: țintă fixă (I)

Argument

De la debutul în poezie, în 1981, cu volumul Aduceți verbele, până la recenta carte Blaga, între legionari și comuniști (2021), cele trei paliere ale operei Martei Petreu – poezia, proza și eseistica istorico-filosofică – validează, fiecare în parte, o voce puternică și totodată  recognoscibilă a culturii române. Luat separat, fiecare domeniu menționat impresionează prin altitudinea discursului, însă, cu adevărat remarcabile în cazul operei Martei Petreu sunt coerența și coeziunea întregului construct. Și nu mă refer doar la punctele nodale, care pot fi identificate cu ușurință în volumele din cadrul aceluiași gen literar. Cărțile de eseistică (Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României/ Cioran sau un trecut deocheat, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Generaţia ʼ27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generația tânără ș.a.) se coagulează, predominant, în jurul scriitorilor interbelici, incursiuni curajoase și problematizante, care, fără a ocoli paradoxurile biografiilor și ale operelor implicate, ba dimpotrivă, manifestând un apetit aparte pentru înțelegerea acestora, propun configurarea portretului „omului sub vremi”. De asemenea, cele două romane – Acasă, pe Câmpia Armaghedonului și Supa de la miezul nopții –, dincolo de o viziune și un substrat mitic comun, continuă și dezvoltă teme și motive poetice bine cunoscute. În ansamblu, scriitura Martei Petreu oferă o fascinantă șansă de a observa resorturile care definesc raporturile dintre persoana (biografică) a scriitorului și literatura pe care acesta o creează. 

Citește în continuare →

Leo Butnaru – Despre timp, între șotron și bolero

Ce să mai vorbim: nu mai sunt timpurile alea… Cu toate ale lor. Inclusiv cu filme indiene, după care coșurile de la ieșirea din cinematograf se umpleau cu șervețele de hârtie fleșcăite de lacrimi, iar până să înceapă proiectarea filmului următor supraveghetorii sălii se întâmpla să trezească din leșin câte vreo spectatoare supersensibilă.

(Ah, iar pe timpul romantismului, duduile se întorceau de la întâlnire cu sutienul umed de lacrimile iubiților!…)

Citește în continuare →

Radu Stochiță – Totul devine o piață de consum în neoliberalism?

                                    Pentru David Collings și Salar Mohandesi de la Bowdoin College

În Undoing the Demos: Revoluția Tăcută a Neoliberalismului, Wendy Brown argumentează că „pentru Aristotel, Arendt și Marx, potențialul speciei umane se realizează nu prin intermediul, ci dincolo de lupta pentru existență și acumularea bogăției.”1 Realizarea potențialului speciei umane este subiectul unor mari dezbateri în zilele noastre, în timp ce tinerii, precum sunt și eu în cazul de față, suntem încurajați să ne raportăm la acesta dintr-un unghi antreprenorial, al acumulării de capital și al dezvoltării unor afaceri. Munca de atingere a potențialului speciei umane este închisă într-o paradigmă foarte strictă, care privește tot ceea ce se află în afara ei fie ca o pierdere de timp, fie ca o lene sau un concept vechi care trebuie depășit. Pe baza acestui fapt, Wendy Brown afirmă că „raționalitatea neoliberală elimină ceea ce acești gânditori numeau „viața bună ”(Aristotel) sau „adevăratul tărâm al libertății ”(Marx), prin care nu se refereau la lux, tihnă sau răsfăț, ci mai degrabă la cultivarea și exprimarea capacităților umane distincte pentru libertate etică și politică, creativitate, reflecție nelimitată sau invenție.”2

Citește în continuare →

N. Tertulian – Georg Lukács și stalinismul

Studiul de față a fost scris în limba franceză și a apărut inițial, cu titlul „Georg Lukács et le stalinisme”, în numărul 563 (iunie 1993) al revistei Les Temps modernes. De curând, domnul George Horodincă, fiul lui N. Tertulian, a găsit printre fișierele rămase în calculatorul tatălui său o versiune românească a textului, cel mai probabil realizată de mama sa (și soția profesorului Tertulian), scriitoarea Georgeta Horodincă. În cursul pregătirii pentru tipar a traducerii, am constatat că varianta în limba română nu se suprapune exact cu originalul francez; prin urmare, am restituit tacit cea mai mare parte a fragmentelor care lipseau și în același timp am păstrat cele câteva scurte completări, întrucât am presupus că aparțin autorului. De asemenea, tot în mod tacit, am operat și o serie de modificări ale traducerii. Dorim să-i mulțumim domnului George Horodincă pentru că ne-a pus la dispoziție acest material și a fost imediat de acord cu publicarea lui. (N. red., Andrei State)

Citește în continuare →

Dan Ungureanu – Marginalia la Florian Znaniecki, The Polish Peasant in Europe and America

Dezintegrarea satului este invizibilă, dar există. Satul secolului XIX, autarhic, izolat, cu propriile sale valori și sisteme de simboluri,  e înlocuit în sec. XX de alt sat, un sat conectat cu lumea prin căi ferate și ziare. Satul, deși pare neatins, e profund modificat : după intrarea televizorului,  toate valorile satului se schimbă. Chiar și cei care nu pleacă nicăieri se regăsesc în altă lume.

Citește în continuare →

Lucian T. Butaru – Adevărul în vremea pandemiei. O analiză de discurs

La scurtă vreme după ce regimul lui George Bush a folosit nefericita expresie „war on terror”, publicul internațional a avut o revelație. Grație incompetenței cu care s-au manipulat jumătățile de adevăr, a început să apară expresia în oglindă „war on truth”, atât prin jurnale academice,1 cât și pe la poalele internetului. Între timp, expresia și-a câștigat o viață a ei și poate fi găsită, la o căutare pe google, în peste jumătate de milion de instanțe, inclusiv în formă versificată, pusă pe muzică.2

Citește în continuare →

Adina Marincea – Secolul déjà-vu-urilor algoritmice

Inteligenţa Artificială: între progres şi regres*

Contrar credinţei populare, scriitorii de SF încearcă să preîntâmpine viitorul, mai degrabă decât să-l prezică – scria Arthur C. Clarke într-un epilog târziu la 2001: O odisee spațială. Nu ştim exact cum a ajuns HAL 9000 – Inteligenţa Artificială (IA) care controlează nava, la decizia de a ucide echipajul de la bord. Autorul ne dă câteva piste de interpretare: conflictul între comenzile programate (a spune vs. a ascunde informaţii), instinctul de a-şi asigura propria supravieţuire, posibil chiar o xenofobie implicită1, dublate de vina pentru imperfecţiuni, ar fi contribuit la psihoza lui HAL. Ironia scenariului este că, în încercarea de a programa o inteligenţă perfectă, lipsită de aşa zisele erori umane, programatorii lui HAL au ajuns să reproducă propriile bias-uri, conflicte interioare şi vulnerabilităţi cognitive.

Citește în continuare →

Iulian Bocai – Cultura ca viitor

Nu pare că românii și-ar fi consumat relația de subordonare față de Occident, nici că ar fi înțeles-o în consecințele ei. Trăim încă în mentalitatea împrumuturilor salvatoare, prin care altoim idealuri simbolice ale unui Vest solar pe trunchiul națiunii pentru ca, ajutați de ele, să ne salvăm pe noi de noi înșine și de propria noastră mediocritate marginală. Desigur, în fața pleiadei intelectuale care ne-a anunțat de fiecare dată, uneori exasperată, că suntem cu mult în urma imaginii de excelență culturală occidentală la care ne-am închipuit că trebuie să ajungem, au apărut întotdeauna reacții mereu complexate și s-au găsit școli care să pretindă un trecut românesc și unic, și superior; nu e nimic nou aici, germanii au făcut-o în secolul XIX fără rușine, ei, care în Europa au fost multă vreme complexații de serviciu. Conștiința ascunsă a propriei mediocrități culturale generează – mai mult sau mai puțin conștient – pretenții pe atât de mari pe cât e orgoliul național mai ușor de rănit. Mai greu este să te scoți – printr-un act reflexiv – din oscilarea descurajantă dintre „nu suntem buni de nimic” și „am produs și noi lucruri admirabile” care e obositoare și nu se înțelege pe sine cu claritate niciodată, pentru că ce o împinge de la spate e mereu o specie de vanitate, și încă de vanitate rănită.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Mircea Cărtărescu și etapele influenței (II)

Dacă până în prima parte a acestui eseu ne-am concentrat atenția asupra relației hipertextuale dintre Mircea Cărtărescu și Allen Ginsberg, în continuare propun să observăm și câteva mărci ale intertextualității practicate – ocurențe care au rol mai degrabă decorativ. În Măști de azur, poem construit predominant prin aluziile intertextuale, Muntele Rece mestecă „în crevase de șist / un Gary Snyder de plastilină”1, iar referințele la Howl sunt diverse și directe –„Cine mă vrea, cine mă cere / cine mă arde, cine / îmi umple urechile și rinichii și glandele salivare / cu urlet?” – poemul finalizându-se apoteotic cu versurile lui Corso din poemul Power dedicat lui Allen Ginsberg: „We are the imitation / of Power”.

Citește în continuare →

Rebeca Ignat – Reprezentări ale romilor în literatura română. În spatele scenei sau despre decoruri și pretexte (I)

Dacă acceptăm ideea că literatura reprezintă, până la un punct, o oglindă estetică a unui format mentalitar, constatăm că în literatura română nu statutul propriu-zis al romului diferă de la o epocă la alta sau de la o operă la alta, ci felul în care acesta este perceput, reflectat și redat în conștiința alterității. Astfel, ceea ce se iveşte în oglinda literaturii nu este o copie fidelă a unei realități oarecare, reperabile după coordonate spațio-temporale, ci o imagine, în sensul definiției ei de reflex în conştiință, generator al unei forme reprezentaționale. De aceea, conform poziției în care se regăsește în cadrul operei literare, imaginea romului propune, de fapt, niște structuri de profunzime, fie ele legate de o anume viziune asupra lumii, fie presupunând un mesaj mai ascuns, adresat, de fapt, cititorului, după cum vom putea vedea în câteva exemple. Puține sunt operele în care romii dețin rolurile principale, iar atunci apar aproape întotdeauna ca un personaj colectiv, nu ca individualități subsumabile vreunei teze estetice importante. De pildă, în epopeea lui Budai-Deleanu, Țiganiada, romii sunt reprezentați ca personaj colectiv angrenat într-un joc al destinului și al autorului însuși, într-o invitație comică la dialog deschis cu cititorul. În urma analizei unui număr de scrieri având figura romului ca parte a imaginarului narativ, ne-au reținut atenția, într-o primă instanță, trei opere în cadrul cărora statutul literar al personajelor ar putea fi, pe cât de (aparent) ușor de clasat, pe atât de complex problematizat, dată fiind, în primul rând, miza pe care aceste personaje o reprezintă nu doar în economia imaginarului celor trei texte, dar și în configurarea unei viziuni diferite asupra integrării unor problematici sociale pe care operele, finalmente, înțeleg să le pună altfel decât până atunci. Este vorba, pe de-o parte, despre Groapa lui Eugen Barbu, pe de altă parte despre două dintre romanele Doinei Ruști, anume Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii.

Citește în continuare →