Adina Marincea – Secolul déjà-vu-urilor algoritmice

Inteligenţa Artificială: între progres şi regres*

Contrar credinţei populare, scriitorii de SF încearcă să preîntâmpine viitorul, mai degrabă decât să-l prezică – scria Arthur C. Clarke într-un epilog târziu la 2001: O odisee spațială. Nu ştim exact cum a ajuns HAL 9000 – Inteligenţa Artificială (IA) care controlează nava, la decizia de a ucide echipajul de la bord. Autorul ne dă câteva piste de interpretare: conflictul între comenzile programate (a spune vs. a ascunde informaţii), instinctul de a-şi asigura propria supravieţuire, posibil chiar o xenofobie implicită1, dublate de vina pentru imperfecţiuni, ar fi contribuit la psihoza lui HAL. Ironia scenariului este că, în încercarea de a programa o inteligenţă perfectă, lipsită de aşa zisele erori umane, programatorii lui HAL au ajuns să reproducă propriile bias-uri, conflicte interioare şi vulnerabilităţi cognitive.

Citește în continuare →

Iulian Bocai – Cultura ca viitor

Nu pare că românii și-ar fi consumat relația de subordonare față de Occident, nici că ar fi înțeles-o în consecințele ei. Trăim încă în mentalitatea împrumuturilor salvatoare, prin care altoim idealuri simbolice ale unui Vest solar pe trunchiul națiunii pentru ca, ajutați de ele, să ne salvăm pe noi de noi înșine și de propria noastră mediocritate marginală. Desigur, în fața pleiadei intelectuale care ne-a anunțat de fiecare dată, uneori exasperată, că suntem cu mult în urma imaginii de excelență culturală occidentală la care ne-am închipuit că trebuie să ajungem, au apărut întotdeauna reacții mereu complexate și s-au găsit școli care să pretindă un trecut românesc și unic, și superior; nu e nimic nou aici, germanii au făcut-o în secolul XIX fără rușine, ei, care în Europa au fost multă vreme complexații de serviciu. Conștiința ascunsă a propriei mediocrități culturale generează – mai mult sau mai puțin conștient – pretenții pe atât de mari pe cât e orgoliul național mai ușor de rănit. Mai greu este să te scoți – printr-un act reflexiv – din oscilarea descurajantă dintre „nu suntem buni de nimic” și „am produs și noi lucruri admirabile” care e obositoare și nu se înțelege pe sine cu claritate niciodată, pentru că ce o împinge de la spate e mereu o specie de vanitate, și încă de vanitate rănită.

Citește în continuare →

Senida Poenariu – Mircea Cărtărescu și etapele influenței (II)

Dacă până în prima parte a acestui eseu ne-am concentrat atenția asupra relației hipertextuale dintre Mircea Cărtărescu și Allen Ginsberg, în continuare propun să observăm și câteva mărci ale intertextualității practicate – ocurențe care au rol mai degrabă decorativ. În Măști de azur, poem construit predominant prin aluziile intertextuale, Muntele Rece mestecă „în crevase de șist / un Gary Snyder de plastilină”1, iar referințele la Howl sunt diverse și directe –„Cine mă vrea, cine mă cere / cine mă arde, cine / îmi umple urechile și rinichii și glandele salivare / cu urlet?” – poemul finalizându-se apoteotic cu versurile lui Corso din poemul Power dedicat lui Allen Ginsberg: „We are the imitation / of Power”.

Citește în continuare →

Rebeca Ignat – Reprezentări ale romilor în literatura română. În spatele scenei sau despre decoruri și pretexte (I)

Dacă acceptăm ideea că literatura reprezintă, până la un punct, o oglindă estetică a unui format mentalitar, constatăm că în literatura română nu statutul propriu-zis al romului diferă de la o epocă la alta sau de la o operă la alta, ci felul în care acesta este perceput, reflectat și redat în conștiința alterității. Astfel, ceea ce se iveşte în oglinda literaturii nu este o copie fidelă a unei realități oarecare, reperabile după coordonate spațio-temporale, ci o imagine, în sensul definiției ei de reflex în conştiință, generator al unei forme reprezentaționale. De aceea, conform poziției în care se regăsește în cadrul operei literare, imaginea romului propune, de fapt, niște structuri de profunzime, fie ele legate de o anume viziune asupra lumii, fie presupunând un mesaj mai ascuns, adresat, de fapt, cititorului, după cum vom putea vedea în câteva exemple. Puține sunt operele în care romii dețin rolurile principale, iar atunci apar aproape întotdeauna ca un personaj colectiv, nu ca individualități subsumabile vreunei teze estetice importante. De pildă, în epopeea lui Budai-Deleanu, Țiganiada, romii sunt reprezentați ca personaj colectiv angrenat într-un joc al destinului și al autorului însuși, într-o invitație comică la dialog deschis cu cititorul. În urma analizei unui număr de scrieri având figura romului ca parte a imaginarului narativ, ne-au reținut atenția, într-o primă instanță, trei opere în cadrul cărora statutul literar al personajelor ar putea fi, pe cât de (aparent) ușor de clasat, pe atât de complex problematizat, dată fiind, în primul rând, miza pe care aceste personaje o reprezintă nu doar în economia imaginarului celor trei texte, dar și în configurarea unei viziuni diferite asupra integrării unor problematici sociale pe care operele, finalmente, înțeleg să le pună altfel decât până atunci. Este vorba, pe de-o parte, despre Groapa lui Eugen Barbu, pe de altă parte despre două dintre romanele Doinei Ruști, anume Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii.

Citește în continuare →

Claudiu Gaiu – Socrate ar fi fost cosmonaut sovietic

Exordiu

            Cititor naiv, părinte istovit, copil isteţ, mamă bibliofilă şi oricine altcineva interesat de mersul lumii!

            Rândurile care urmează îţi vor dezvălui un secret ignorat sau ţinut ascuns de critica literară, de la ultimele zbateri de agonie ale imposturii universitare a aşa-numitei nouvelle critique la escrocheriile online puse la cale de programele postumanismului computaţional. De la chique la geek, o istorie a uitării şi-ntunecării!

            Iată! Trilogia lui Habarnam e unul din cele mai mari romane ale secolului trecut. Citește în continuare →

Iulian Bocai – Ce face și ce nu face literatura realistă

Nici acum, la aproape 200 de ani după Stendhal, nu înțelegem foarte bine ce înseamnă să fii realist în proză, deși ne-am dat seama din fericire că a descrie cât mai fidel obiectele dintr-o cameră nu este principala utilitate a curentului, așa cum mulți și-au dat seama că Robinson Crusoe și Don Quijote nu erau mai puțin autentice doar pentru că întâmplările pe care le relatau erau improbabile. Trebuie să fi fost un coșmar al naturaliștilor, și sfârșitul realismului naiv, să înțeleagă într-un sfârșit că poți să fii mai aproape de viață inventând ca Orwell sau Kafka decât redând fidel toate trăirile interne ale personajelor sau descriind cu răbdare mobila interioară din casele marii burghezii. Problemele ridicate de realismul de secol XIX s-au dovedit a fi mai complicate teoretic decât ar fi putut practicanții lui să înțeleagă atunci și trebuie mereu ținut minte că rezumatele unora dintre romanele lor forțează de multe ori limitele credibilului și ale rezonabilului și sunt, ca atare, nerealiste. Ce fac clasicii prozei europene și ce-am înțeles noi, din cultura noastră post-decembristă de manual, că vor să facă, nu sunt lucruri care întotdeauna coincid. Iar inventatorii unui curent își iau întotdeauna mai multe libertăți cu propriile principii decât continuatorii lui, care – pe lângă fidelitatea față de propria lor artă – o simt și pe-aceea inevitabilă față de practica narativă a predecesorilor. Citește în continuare →

Angela Martin – Jean Starobinski: opera vieții, viața operei

 

 „…nimeni altul nu poate scrie viața unui om decât el însuși”

Jean-Jacques Rousseau

Dacă pentru Aron Starobinski, evreu originar din vechiul ținut al Poloniei aparținând odinioară Imperiului Rus, Elveția devenea în 1913 țara de refugiu în care viitorul doctor nu va izbuti cu niciun chip să-și dobândească dreptul la cetățenie, pentru fiul său Jean, ea va fi țara natală, chiar dacă, la rându-i, va „accede” – așa cum el însuși va puncta cu ironie – „cu oarecare întârziere la cetățenia legală”1, la 28 de ani. Suspiciunile de natură politică din dosarul tatălui, întreținute probabil și de puseele de ură și antisemitism specifice extremei drepte elvețiene, au extins în continuare și asupra fiului vigilența autorităților statului. Citește în continuare →

Dorin Ştefănescu – Prolegomene la o critică a imaginaţiei pure

Ciudat amestec de admiraţie şi rezervă, de adeziune şi obiecţie, articolele lui Benjamin Fondane scrise pe marginea cărţilor lui Gaston Bachelard, publicate în Cahiers du Sud,1 mărturisesc o afinitate spirituală frapantă între cei doi autori, deşi, în multe ocazii, soluţiile pe care le oferă temelor în discuţie sunt sensibil diferite. Ne vom ocupa cu precădere de ultimul text al lui Fondane, intitulat Bachelard apprivoise le rêve [Bachelard domesticeşte visul],2 deoarece nu tratează doar materia unei singure cărţi bachelardiene, ci a mai multora, fiind astfel o recapitulare şi o sinteză a ideilor lui Fondane. Citește în continuare →

Ştefan Borbély – Iris Murdoch: Ucenicul filosofului

Ennistone e, după spusele vocii narative din The Philosopher’s Pupil1, romanul din 1983 al scriitoarei britanice Iris Murdoch, un oraş balnear aflat în sudul Londrei, care a cunoscut odinioară o glorie similară cu aceea a Karlsbadului sau a altor staţiuni din Europa, decăzând ulterior într-un decent hedonism provincial lipsit de pretenţii, în climatul căruia localnicii merg zilnic la „Institutul Balnear” pentru a se bucura de binefacerile apelor termale şi de boarea voluptoasă a bârfelor care circulă cu aceste prilejuri, ambiţiosului ziar Ennistone Gazette revenindu-i, ocazional, doar privilegiul de a pune în circulaţie picanterii senzaţionaliste, fiindcă adevăratele ştiri lumea le află plutind lasciv în diferitele bazine ale stabilimentului. Citește în continuare →

Sanda Cordoș – Imaginea revoluției în literatura română (II)

Odată cu instaurarea comunismului în România, reprezentarea revoluției se birocratizează, devenind o obligație de serviciu a scriitorului, consemnată în mai toate documentele oficiale menite să îi normeze activitatea.  În Statutul Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (singura grupare admisă în mediul literar, înființată după model sovietic) din 1949 (ca și în zecile de documente care vor urma până la căderea regimului, semnate de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de Nicolae Ceaușescu) se prevede, încă din primul articol, utilizarea de către scriitori a metodei realismului socialist „care cere zugrăvirea realistă,  istoricește concretă, a vieții privită în dezvoltarea ei revoluționară” (subl. mea). Mai ales în această primă perioadă a regimului, a realismului socialist (1948-1965), imaginea revoluției devine un clișeu literar. Citește în continuare →