Captură de ecran, „Romanian Kiosk Company” (Mircea Nicolae, 2010)
De la Victor Brauner la Mircea Nicolae, evenimentele din programul de deschidere a Capitalei Europene a Culturii Timișoara din 17-19 februarie 2023 au adus în prim plan, pe lângă sărbătorirea artei accesibile tuturor locuitorilor, o discuție relevantă privind rolul artistului în societate. Momentul istoric a fost și rămâne în continuare unul crucial: pauperizarea majoră a mediului artistic post-pandemie, incertitudinea privind viitorul persoanelor implicate în acest domeniu dar și speranțele date de recenta dezbatere legală privind statutul lucrătorului cultural, precum și nevoia de o protecție mai accentuată a culturii produsă local și în definitiv, de ținere în viață a artiștilor și profesioniștilor din domeniu.
Suntem îndreptățiți să credem că așa-numitul dicteu automat în scris a fost conceput și aplicat nu de suprarealiști, ci de oameni ai scrisului și filosofiei, care au viețuit cu peste 2 mii de ani mai înainte. După Seneca (scrisoarea CXVIII către Luciliu), Cicero îi spunea lui Atticus „să scrie, adică, ce i-o trece prin minte, chiar dacă n-ar avea nimic de scris” (si rem nullam habebit, quod in buccam venerit, scribat).
Încercăm, în cele ce urmează, să răspundem la această întrebare, sprijinindu-ne pe o experiență concretă de elaborare a unei astfel de istorii, întreprindere încă în desfășurare.
În octombrie 2018, când a demarat proiectul O istorie a traducerilor în limba română secolele XVI-XX – ITLR, în mai multe țări din Europa și din lume se publicaseră istorii ale traducerilor; ne gândim la Franța, Germania, Marea Britanie, Spania. În alte țări astfel de istorii erau în curs de redactare sau în stadiul de proiect: Italia, Polonia, Brazilia; desigur, alte culturi au demarat, între timp, uriașul șantier, pe care o istorie a traducerilor îl presupune. În ultimii ani se vorbește și de o istorie a traducerilor în Europa, pentru a construi o viziune continentală asupra unui fenomen ce se dovedește de o importanță culturală majoră.
Am început să mă gândesc la traducerea poemului Ulise (Ulysse) de Benjamin Fondane, apărut în franceză, în 1933, la începutul anului 2022, din pasiune pentru acest poem genial, descoperit de mine cu mare întârziere. Știam că există fragmente traduse în românește, dar nu știam că ar exista o traducere a întregului poem. Mă înșelasem. În 1965, poetul suprarealist Virgil Teodorescu publicase o ediție de poezie franceză scrisă de Fondane, unde se găsea integral tradus și poemul Ulise1. Am aflat despre această traducere completă doar după ce am încheiat eu însămi de tradus poemul deși, după cum aveam să îmi dau seama curând, eu tradusesem de fapt versiunea a doua a textului (rescrisă de Fondane între 1941-1944). Am considerat acest lucru, acela de a fi tradus chiar eu Ulise, în 2022, ca pe un fapt destinal, într-un sens inițiatic. De câțiva ani de zile lucrez la un roman numit Odiseu salvat, iar în acest roman al meu poemul lui Fondane, tradus de mine, va fi așezat într-o nișă revelatorie. Iată, prin urmare, de ce acest eseu are pentru mine nu doar o miză hermeneutică, ci și una personală, existențială și artistică.
Perspectiva din care Barthes prezintă Neutrul este una cu totul specială și personală, aproape idiosincratică. Așa cum recunoaște el însuși, la originea preocupării sale pentru neutru se află „o dorință”, „un afect îndârjit” (p. 33), „o fantasmă”, „o enigmă” (p.48). Atât Neutrul însuși, cât și modul de a-l prezenta presupun „neorganizare” și „non-concluzie” (p.44). Neutrul este gândit ca evitare a paradigmaticului, altfel spus, a opoziției (fonologică ori semantică) generatoare de sens în tradiția saussuriană. Paradigma este „resortul sensului”, iar Neutrul „contrariază binarismul implacabil al paradigmei prin recursul la un al treilea termen – tertium-ul” (p.38). Pe scurt, „acest câmp polimorf de eschivă a paradigmei, a conflictului = Neutrul” (ibid.). În ce constă, mai precis, acest câmp polimorf? În evitarea amenințărilor, somațiilor lumii de a „alege”, de a produce sens, de a intra în conflict, de a „asuma responsabilități”. (ibid.).
Se pare1 că poeţii, artiştii în general, rămân niște creaturi umane ciudate care nu pot fi clasificate cu uşurinţă şi catalogate după criteriile obişnuite. Chiar dacă nu înţelegem de ce, nu mai înțelegem de ce, locul lor rămâne unul aparte. Chiar şi la acest început de mileniu şi de ciclu istoric, în care credem că am înţeles aproape totul despre maşinăria politico-economico-socială în care existăm, preeminenţa artiştilor se dovedeşte ciudat de tenace, în ciuda enormei presiuni exercitate asupra fiecărui individ creativ de către civilizaţia tehnologică-industrială care propune continuu pe piaţă o producţie artistică din ce în ce mai diversificată, mai abundentă și mai masificată.
O cameră doar a ei. Spațiul privat ca loc al redefinirii limbajului poetic feminin
În lucrarea mea de doctorat, Experiența feminității în poezia contemporană românească, am integrat ideea explorării feminității ca experiență a necunoscutului, pornind de la teoria lui Arthur Rimbaud. Am pornit în acest demers de la a înțelege complexitatea experienței feminității și diversitatea ce s-a relevat prin cele nouă reprezentante în poezia contemporană și extrem contemporană, ajungând, în cele din urmă, la concluzia că un întreg sistem de concepte deja clasicizate ar merita a fi regândit.
O discuție asupra influenței unui autor asupra unei generații (poetice), mai ales atunci când pornește din interiorul acesteia, presupune ceva ce am numit canon personal, și pe care l-am atins în (Bucur, 2017: 130-134) și l-am ilustrat implicit, fără a-l numi ca atare, în (Bucur, 2015: 7-34); între autorii discutați acolo, sub eticheta, preluată de la Harold Bloom, anxietatea influenței, nu intră și Frank OʼHara, deci referirea la el în cele de mai jos mi se pare legitimă.
Autor de studii filosofice solide (Fundamentele filosofice ale magiei, 2000; Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas, 2005; Simbolul, icoana, faţa, 2006; Altul decât Dumnezeu. Schiţă pentru o teologie a urmei, 2017), Vianu Mureşan este totodată un competent investigator de universuri literare (Pavese, omul jignit, 2015), dar şi un poet inspirat. Dovadă, pentru acest ultim palier al activităţii sale, stă recentul volum Cele două capete ale tăcerii (Eikon, 2021). Ca în cazul oricărui spirit complex, nu sunt de fapt mai multe direcţii în care se canalizează creativitatea, ci ramificaţii ivite dintr-un trunchi comun, crescute laolaltă pentru a îmbogăţi un acelaşi orizont. Dacă în eseul filosofico-teologic din 2017 autorul, într-o gramatică speculativă şi terminologică de extracţie lévinasiană, trasează cadrul unei posibile teologii a Alterităţii lui Dumnezeu, această teologie a urmei lucrează şi în subtextul poemelor de acum, de data aceasta ca poetică a urmei. „Altul decât Dumnezeu în sine” este de fapt urma, nu prea vizibilul, excesul de vizibilitate în care, prin inflaţia de prezenţă (saturată), Dumnezeu pare inabordabil, ca atare invizibil. Este urma pe care o lasă la vedere Dumnezeul nevăzut, dar care nu este Dumnezeu în sine, ci arhi-urma sa care păstrează transcendenţa, înălţimea absolutului manifestată ca alteritate: abia vizibilul invizibilului. În acest context, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a formula „un discurs despre sensurile imediate ale absenţei unui Dumnezeu prezent în transcendenţă”, altul lui Dumnezeu fiind „acest imediat al transcendenţei”. Mersul pe urmele acestuia – urmarea, o dificilă imitatio – implică asumarea unei paradoxale prezenţe de absenţă, caracter pe care substratul poetic îl reconfigurează, adăugându-i nuanţe şi adâncimi surprinzătoare.
Cred că era prin 2005, când Gerhardt Csejka, scriitor german originar din România (n. 1945, a părăsit țara de origine stabilindu-se în Germania în 1986, unde a continuat să traducă bogat din literatura română), mi-a propus (prin email) să colaborez, alături de alți colegi, la „Kindlers Literatur Lexicon”. Articolele urma să le redactez în limba română și dumnealui să le traducă în germană. Așa s-a întâmplat. Prin urmare, autorul moral al articolelor pe care le reiau aici este Gerhardt Csejka. La invitația lui Marius Miheț (al doilea autor moral al paginilor de față, aș putea spune) de a colabora la un volum consacrat lui Marin Preda scos sub egida Universității Comenius din Bratislava, am reluat vechile texte, am dezvoltat și argumentat unele idei, am actualizat bibliografia. Iar astăzi, iată, revista „Vatra” (prin bunăvoința lui Alex Goldiș) are generozitatea de a mă găzdui.
revistavatra.org 