Paulo Freire, un autor cu peste cinci sute de mii de citări, nu ar avea nevoie în mod normal de prea multe prezentări.

Totuși, în spațiul românesc are nevoie de o minimă popularizare pentru că ideile pedagogului sud-american, la cât de la dreapta înclina spațiul public intelectual autohton în anii nouăzeci, ori la începutul mileniului, era puțin probabil să fie tradus într-un context de îmbrățișare a celei mai paușale combinații de neoliberalism economic și social, deși cu destule redute identitare și culturale neoconservatoare. Mai degrabă l-ar fi publicat pe pedagogul sud-american Editura Politică decât Humanitas sau Polirom, deși și atunci putea fi o problemă stilul său mai degrabă marxizant, heterodox.

Nu au mai fost traduse cărți de Freire, cu excepția unui fragment în revista Idea, a unei biografii cu pasaje ample din opera sa¹ ori, desigur, a circulației numelui său în câteva publicații academice².

De aceea, e lăudabilă editarea Pedagogiei autonomiei pe Paulo Freire, în traducerea Veronicăi Manole, într-o colecție coordonată de Claudiu Gaiu la Alexandria Publishing House și lansată în mai multe orașe din țară în toamna anului trecut. Să sperăm că urmează și alte traduceri, necesare pentru a recupera decalajul față de alte culturi, pentru că Freire e genul de autor care merită citit nu doar într-o ediție de limbă engleză, la bibliotecă, în ambianța vreunor „plante exotice”, ci și în limba română, mai ales că pedagogul sud-american are directețea și simplitatea necesară să fie citit de un suplinitor și în „țigănime”, la marginea unui sat într-o școală segregată, de un profesor într-un liceu din urbanul mic, ori de un lector într-o universitate de top zece mii din spațiul românesc.

Dar Freire nu are doar întrebuințări pedagogice clasice în sala de clasă, ci e fecund în multe direcții și enumăr doar trei unde a exercitat o influență, inclusiv la adresa practicilor mele pedagogice și civice. Influența sa de educație non-formală se răspândește de la metodologii de cercetare de tipul Participatory Action Research, în traducere posibilă ca Cercetare Participativ Acțională. Influențează dramaturgia, via Augusto Boal cu Teatrul Oprimaților care duce într-o direcție de teatru forum, democratic Pedagogia Oprimaților. Exercită o influență, prin ideile sale dar și antrenarea efectivă a mii de activiști la Institutul Freire, prin bugetarea participativă³, proces prin care cetățenii iau decizii alături de administrație despre modul în care sunt decise prioritățile de investiție ale municipalității.

Paulo Freire a devenit cunoscut, mai întâi în Brazilia, pentru succesul alfabetizării săracilor, miile de cercuri culturale inițiate de pedagog fiind întrerupte de dictatura militară de dreapta, care îl închide pentru scurtă vreme. Urmează exilul, practica și propunerea altor programe similare de educație în medii paupere, însoțite de curricula de învățare și conștientizare de către elevii adulți a inegalităților și structurilor opresive din societate, curricula care se răspândește nu doar în America Latină, ci și în fostele țări coloniale din Africa. Dar pedagogul devine influent și în spațiul nord atlantic, unde trăiește câțiva ani, apoi la nivel mondial. Traducerea în spaniolă și engleză a Pedagogiei Oprimaților în 1970 conduce la consacrarea internațională, potrivit google scholar fiind a treia cea mai citată lucrare în câmpul științelor sociale, următoarea scriere care merită tradusă dacă printr-un program public se obține suma necesară pentru drepturile de autor.

Reîntors în Brazilia din exil, se înscrie în Partidul Muncitorilor. Ocupă funcții guvernamentale în domeniul educației și continuă munca fecundă de educare a săracilor, întreruptă de dictatura militară.

Scrierile lui Freire macerează tradiții diferite, a) marxism prin atenția acordată condiționărilor socio-culturale și economice la adresa indivizilor și prin criticile la adresa capitalismului, apoi la adresa formei sale neoliberale ca în Pedagogia autonomiei, b) existențialismul umanist, c) dar e influențat și de creștinism, unde la rândul său are o influență pe coordonate etice în teologia eliberării.

Sunt câteva motive pentru care Freire nu circulă în spațiul autohton, mai ales că punctează în mai multe cărți, inclusiv în Pedagogia autonomiei, că educația e act politic. Pedagogul trebuie să își recunoască valorile politice, educația nefiind un transfer bancar de date și cunoștințe, simplă deprindere de competențe, așa cum s-a insistat în spațiul românesc, unde depolitizarea unor largi categorii de populație a condus și la acapararea politicii de un număr relativ redus de ocupanți ai unor funcții guvernamentale și politice. Educația nu devine însă politică în urma agitației vreunui profesor, insistă Freire, ea este politică și ideologică per se, iar diagnosticarea politicii ca propagandă arată nivelul depreciativ la care e întrevăzută politica.

Politica în sens fundamental este conștientizare matură a opțiunilor, chiar dacă deciziile noastre sunt mereu incomplete, mereu îmbunătățibile și în acest sens suntem mereu educabili, curioși, vitali, introspectivi ori fermi în arătarea condițiilor care fac posibilă ignoranța.

Apoi, autonomia ca principiu fundamental al educației este conștiința critică, un proces continuu de transformare ce „trebuie să fie concentrată asupra experiențelor ce stimulează luarea de decizii și responsabilitatea, cu alte cuvinte, experiențe ce respectă libertatea”. În schimb, atât educația, câtă există, de succes de la noi, dar și educația eșuată, au pus accentul pe adaptare necritică la cerințele pieței, alt motiv pentru care Freire nu circulă în România. Educație de succes, în cazul integrării pe piața internă, înseamnă mai ales pentru persoanele cu studii superioare integrare în unele domenii cerute de piață, iar dacă nu de piață, atunci cu sprijin de la pile și relații. Deci adaptarea la un sistem statal neofeudal, unde te supui protectoratului unor sus-puși administrativi, nicidecum de autonomie critică. Iar în caz de eșec instituțional educațional, adaptarea s-a realizat pe piața internațională, ca muncă necalificată.

Educația devine în Pedagogia autonomiei angajament politic, civic, dacă vreți, oricum sunt sinonime, de a schimba nu doar condițiile mundane de trai ci și sensul istoriei, idee care revine constant în paginile cărții, care se citește dintr-o răsuflare.

Triumfalismul neoliberal al anilor nouăzeci, pomenit des de Freire, anunța moartea istoriei și deci a utopiei, a experimentului colectiv de gândire pentru că, să ne amintim de lenea intelectuală a majorității exegeților utopiei din spațiul românesc, gândirea utopică, departe de-a fi nepericuloasă, conduce în mod necesar la revoluție sângeroasă, apoi la totalitarism. E un determinism istoric pe care Freire îl respinge atât la dreapta cât și la stânga, accentul cald, pasional, ușor paternal și cu o puternică încărcătură morală de-a lungul cărții fiind pentru autonomia de învățare împreună și de decizie critică.

Vorba aceea, ca în pedagogia lui Freire, nu se știe cine dă și cine primește în actul de predare, de aceea a fost influent și în metodologii critice de tipul Cercetare Participativ Acțională, în care cercetătorul devine și activist de politici publice, nu doar interpret al realității. În mod similar, în școlile civice de alfabetizare literară, dar și politică, educatorii și cursanții fac împreună designul cursului. În paradigma Cercetării Participativ Acționale, influențate, nicidecum patentate, de Freire, obiectul cercetării, de unde anterior se extrăgeau date sociologice, devine subiect, coleg al cercetătorului în co-designul lucrării, conștientizează o nedreptate socială și, pe cât posibil, e împuternicit să își modifice destinul. Sigur că această imersiune în două direcții dinspre „comentariat” spre acțiune și dinspre obiect de cercetare în subiect politic e în bună măsură un deziderat, dar un e un țel proteic pentru o parte din cercetările din zona socio-umană cu decenii de experimente, dar și cu rezultate tangibile. Este altă dimensiune a cercetării lui Freire ignorată în spațiul autohton, pe motivul, foarte probabil, că ar impieta presupusul neutralism metodologic al cercetătorului. Cercetător care, la noi, când se mai întâmplă să facă cercetare aplicată își oferă expertiza pentru putere, nu pentru împuterniciți.

Dar dacă Freire nu a fost tradus în limba română în perioada sa de glorie, mai ales în contextul activării altermondialismului și prin forumurile sociale mondiale născute în America Latină, iată că nu e prea târziu pentru ca noi să recuperăm, măcar parțial, acest decalaj, cu sau fără teorie anti/post-colonialistă. Freire este proteic la nivel politic și la decenii de gloria sa, mai ales pentru că democrația mondială e în recul de câțiva ani, extremismul populist de dreapta, xenofob și rasist are un nou revival în ultimii ani în Europa, proiectele progresiste sunt în retragere.

La nivel pedagogic, există un recul de Ev Media, în formula lui Bogdan Ghiu, de attention span de câteva secunde și spam informațional, cu generații de post mileniali crescuți în „pedagogia” social media, sclavi ai instinctelor consumeriste, cu un simț deficitar al schimbărilor climatice și atenți eventual la apeluri vagi la acțiune civică neproblematizată prin proiecte de CSR.

Analfabeții din timpul lui Freire, muncitorii și țăranii, indigenii și negrii secolului XX sunt analfabeții funcționali ai secolului XXI, creolii meltingpotului noului sat global, supuși unui bombardament vizual de infotainment, în care o pedagogie critică, de conștientizare a Antropocenului, a Șasea Extincție, și de reflecție la adresa inegalităților condițiilor de trai și acces la decizii, e mai necesară ca oricând.

_______________

^[1] Paolo Vittoria, Paulo Freire. Viața și opera: pentru o pedagogie a dialogului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2010. Un fragment e pe site-ul editurii: chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://edituradp.ro/site_img/downloads/2010/05/paulo-freire-viata-si-opera_site.pdf

² Având în vedere influența lui psihologului român Zevedei Barbu la adresa primei cărți a lui Paulo Freire, înainte de succesul Pedagogiei Oprimaților, unde e cel mai citat autor, merită investigate legăturile dintre cei doi intelectuali, mai ales că Zevedei Barbu a influențat și alți autori marxiști brazilieni de prim rang. Detalii: Zevedei Barbu, Romanian and English psychologist, sociologist and philosopher. Proceedings of the Centennial Conference held at the “Babeş-Bolyai” University in Cluj-Napoca, 2014 November 17-18 / Zevedei Barbu, psiholog, sociolog şi filosof român şi englez. Actele conferinţei centenare organizate de universitatea „BabeşBolyai” din Cluj-Napoca, 17-18 noiembrie 2014 / Daniela Maci, Michael Finkenthal (eds.) – Bucureşti: Tracus Arte, 2015

³ La o căutare rapidă în ultimul volum pe care l-am semnat despre bugetare participativă, Freire apare des, dar a influențat indirect prin Boal și tehnica pe care am dezvoltat-o de „antropologie performativă” descris în volumul Pata pe care l-am co-editat, ori ultimul film pe pe care l-am realizat, Moartea lui Zagor, ce urmează să fie prezentat la festivalul One World Romania. Pentru mai multe detalii Adi Dohotaru, Bugetare participativă: între deturnare și emancipare, Editura Presa Universitară Clujeană, 2022 https://www.academia.edu/81062104/Bugetarea_participativ%C4%83_%C3%AEntre_emancipare_%C8%99i_deturnare Dohotaru, A., Harbula, H., Vincze, E. (2016). Pata, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, https://www.academia.edu/81064720/Pata