Alex Cistelecan – Veșnicia modernității

La doar câteva săptămâni după dispariția lui Nicolas Tertulian în septembrie 2019, în Franța îi apărea Modernité et antihumanisme. Les combats philosophiques de Georg Lukács (Klincksieck, 2019). Cartea este al treilea volum de autor publicat de Tertulian în lungul său exil parizian, după debutul rapid în limbă franceză cu Georg Lukács. Etapes de sa pensée esthétique (1980), care chiar i-a precedat instalarea la Paris, urmat destul de târziu de Pourquoi Lukács (2016, semnalată în paginile acestei reviste în numărul 1-2/2018 – aici). Coerența strânsă a preocupărilor lui Tertulian din această perioadă franceză, ca și de altfel coerența lor cu temele și problematica abordate de către filosoful româno-francez înainte de exil se văd imediat în faptul că volumul despre modernitate și antiumanism grupează de fapt studii și eseuri scrise de-a lungul timpului în toate aceste decenii franceze – așadar, din anii 80 până mai ieri – și că, după simpla lectură a textelor, e practic imposibil să ghicești data lor: toate se învârt și croiesc admirativ – și admirabil – în jurul aceluiași triptic de autori (Lukács, Hartmann, Croce, dar mai ales Lukács), pe al căror fundal e proiectată, raportată și discutată, pentru contrast, toată galeria marilor nume ale filosofiei continentale de secol XX: de la Heidegger și Schmitt la Adorno și Marcuse, de la Sartre și Merleau-Ponty la Bloch, Gramsci sau Gehlen. 

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Un arbitru al poliglotismului și al planetarismului

Profesor de literatură comparată la Harvard și director al Institutului de studii World Literature, David Damrosch este, fără îndoială, unul dintre cele mai frecventate nume ale studiilor literare de azi. Cartea lui din 2003, What is World Literature?, încă netradusă în română, dar cunoscută cercetătorilor autohtoni, punea bazele noului domeniu de studii World Literature. Sintagma nu se referă nici la corpusul total de texte ale lumii, nici la selecția capodoperelor, ci mai degrabă la o serie de metode sau practici de lectură care încearcă să deschidă orizonturile comparatismului dincolo de eurocentrism și de prezenteism. Cartea oferea cea mai elastică (dar perfect funcțională) definiție a operelor care intră în sfera de interes a World Literature: „opere care câștigă prin traducere”, care dobândesc „o viață de apoi” în cultura de adopție. Ea consacra în același timp un erudit (Damrosch stăpânește 12 limbi), capabil să se angajeze într-un tur de forță comparatist prin apelul la texte de pe mai multe continente, din antichitate până azi.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Despre politicile antagonice ale traducerilor sub comunism

Dincolo de faptul că se publică puține cărți despre literatura română de către specialiști străini, acestea aproape că nu sunt comentate în mediul cultural autohton. Ele trec neobservate sau oricum neasimilate câmpului de discuții de aici. Așa încât lamentourile periodice cu privire la faptul că literatura română e ignorată nu se soldează, așa cum te-ai aștepta, cu o atenție disproporționată atunci când cineva se apleacă, totuși, cu seriozitate, asupra ei. Așa s-a întâmplat și cu volumul lui Sean Cotter, apărut de ceva ani, Literary Translation and the Idea of a Minor Romania*. Cotter este unul dintre cei mai importanți ambasadori (pentru a folosi termenul lui Pascale Casanova din Republica mondială a literelor) ai literaturii române, în măsura în care a tradus printre alții, scriitori importanți – și dificili din unghiul transferului cultural – precum Mateiu I. Caragiale (Rakes of the Old Court stă să apară în vara lui 2021), Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov și alții.

Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Evidențe pripite

S-ar zice că măcar în momentele de criză socială profundă, dacă nu altcândva, mai are filosofia dreptul – și poate chiar datoria – de a se exprima și lua poziție în spațiul public. Dacă în condiții normale, compartimentarea tot mai etanșă pe specializări a forului lasă de obicei filosofia în afara discursurilor acceptabile în interiorul său, criza și implicita resetare a acreditărilor și perspectivelor încetățenite ar trebui să repună, ne-am aștepta, filosofia în postura-i venerabilă de unic sau măcar privilegiat – tocmai pentru că nespecializat, nerutinizat – stăpânitor al adevărului.

Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Istoria sensului de pe urmă

La o privire sumară asupra ofertei editoriale de la noi, s-ar zice că, în mod oarecum surprinzător, pe lângă segmentele de mare succes ale spiritualității și self help-ului, un al treilea performer al competiției libere de carte este istoria. Ceea ce ar putea părea un semn de rezonabilitate, un pandant realist, materialist chiar poate, la delirul de mindfulness și antivaccin de pe rafturile învecinate, dacă, la o privire mai atentă, n-am vedea că lucrurile nu stau chiar așa, ci mai mult pe dos: istoria care se publică – alas, pentru că se vinde – este nu atât contraponderea realistă la torentul obscurantist din celelalte domenii, ci continuarea și complementul său fericit.

Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Blânda exorcizare a hipsterului interior

Ciprian State și Dinu Guțu au coordonat recent, la editura Cartier, un volum colectiv drăguț, amical și hipsteresc despre hipsteri și clasele creative*. Coperta cartonată și prețul piperat al cărții (în ciuda finanțării AFCN) constituie, probabil, umbra de cocălăreală ce însoțește inevitabil acest fenomen, altfel cât se poate de interesant, desigur, în limitele sale prestabilite de relevanță.

Prin diverse interviuri cu hipsteri profesioniști (manageri de cluburi, dj, depanatori de biciclete) sau investigații antropologice avizate, cartea trasează atât istoria locală și globală, cât și dinamica internă tensionată a fenomenului hipsteresc – „trib urban firav, apărut [la noi] după 2000”, dar care astăzi e pe punctul de a deveni „cultură dominantă”, tipar socio-cultural ce combină paradoxal elemente și pretenții de contracultură cu reușita economică și statutul privilegiat, și care, structural și în general, pare a fi definit de o contradicție fondatoare: Citește în continuare →

Lorin Ghiman – Din România cea mai recentă

Epoca de mijloc* nu e o carte – e intrarea într-o problemă pe care nu vrem să o rezolvăm. Nu vrem nici să o discutăm. Cu nimeni. Nici cu noi înşine. Problema pe care o evităm de fiecare dată – pentru că nu ne place să fim prinşi la mijloc. Discuţia pe care o acoperă toate talk-show-urile, toate clipurile de pe youtube şi instagram şi tiktok, toate autoportretizările cu şi fără pisică după care moare facebook-ul, toate vocile care vorbesc deodată de-o parte şi de alta a limitei abolite dintre sine şi lume. Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Rupturi de nuanță. Adorno cu Marx

Recenta traducere în limba engleză a cursului lui Theodor Adorno din 19641 reprezintă un mic eveniment editorial: mai întâi, pentru că, spre deosebire de alte cursuri târzii ale lui Adorno publicate în ultima vreme2, transcrierea prelegerilor din 1964 suferă mult mai puțin de oralitate, laconism sau fragmentare, alcătuind chiar un text bine scris, legat și închegat – aproape ca orice text dat spre publicare de Adorno însuși. În al doilea rând, pentru că subiectul însuși al cursului – posibilitatea unei teorii sociale a lumii contemporane – este totodată o foarte bună poartă de introducere pentru începători în gândirea lui Adorno, dar și o reflecție subtilă și nuanțată despre o temă de interes major pentru teoria critică în general, cu o problematizare foarte juicy și rewarding și pentru cei preocupați de dedesubturile mai ascunse ale acestei paradigme. Citește în continuare →

Mihnea Bâlici – Postumanismul românesc

Cu câteva excepții (anume articolele coordonatorului și al lui Carmen Borbély), volumul Postumanismul cuprinde toate articolele pe această temă publicate acum doi ani în dosarul revistei Vatra (nr. 3-4, 2017, p. 82-132). Având în vedere absența postumanismului din discuțiile culturale și academice „oficiale” din spațiul românesc de după 2000, acest fenomen a reprezentat până nu demult mai degrabă o nișă teoretică, un exotism conceptual, rămas neclarificat și neproblematizat, decât o direcție propriu-zisă de studiu. Acestei necesități de sistematizare îi răspunde colecția de eseuri de față. Trebuie spus din capul locului că volumul nu excelează în a oferi o perspectivă inteligibilă asupra subiectului și nu ar putea reprezenta o referință bibliografică pentru un potențial studiu despre postumanism. De această dată, formatul de dosar nu se dovedește avantajos temei de discuție. Majoritatea studiilor reprezintă introduceri scurte și inconsistente, care frecventează și sintetizează, în mare, aceeași bibliografie: Francis Fukuyama, N. Katherine Hayes, Donna Harraway și Rosi Braidotti sunt numele cele mai citate. Aș spune că traducerea celor mai importante studii internaționale pe tema postumanismului s-ar dovedi mai utilă decât elaborarea unor inventarieri panoramice, de multe ori incongruente și decontextualizante. Alte articole se poziționează, mai mult sau mai puțin vehement, împotriva postumanismului – aceste problematizări sunt importante, însă, de cele mai multe ori, provin dintr-o neînțelegere a ceea ce înseamnă postumanismul (neînțelegeri existente și în tezele pro-postumane). Câteva articole nici nu fac uz de o structură argumentativă propriu-zisă, alegând să bovarizeze pe marginea tematicii (vezi Andrei Codrescu și Cosmina Moroșan). Sunt articole care vizează latura „ontologică”, experiențială a acestui sistem conceptual, altele care se concentrează pe fundamentul etic al postumanului și câteva care teoretizează și exemplifică o estetică postumană. Sunt articole care încă aplică o viziune distopică despre evoluția tehnologiei, autori care văd în această mutație epistemologică o potențială utopie (o „lume de cyborgi de după singularitate: fluidă, rizomică și în continuă mișcare” [p. 51], ar spune Cristina Diamant) sau alții care argumentează contopirea (evident, sous rature a) non-umanului cu umanul în realitatea prezentă cea mai concretă (vezi Laura T. Ilea). Rezultatul lasă impresia că selecția a funcționat pe un bizar principiu de laissez-faire.

Citește în continuare →

Alex. Cistelecan – Sinceritatea de clasă

Trecut-au anii și, așa cum anticipam[1], capitalismul a fost recunoscător cu Liviu Voinea. Tânărul economist heterodox, care odinioară, pe vremea crizei, părea să vrea să argumenteze ceva împotriva politicilor de austeritate și represiune socială, a devenit între timp viceguvernator al BNR și, implicit, unul din principalii artizani ai chiar politicilor respective[2].

În această calitate, Liviu Voinea a coordonat recent o echipă de experți și consilieri BNR, al căror efort colectiv a rezultat în lucrarea Un veac de sinceritate[3] – o sinteză a principalilor indicatori economici ai dezvoltării României de la Unire încoace. În cuvântul-înainte al cărții, Mugur Isărescu plasează lucrarea în descendența directă a ideilor lui Von Mises și ne asigură că ea „nu este supervizată instituțional”, că seriile de date „nu sunt oficializate cu parafa BNR” și că „echipa de autori… a formulat, în această carte, puncte de vedere proprii” – ceea ce nici nu ne îndoiam: nu-i vorba că Liviu Voinea și ceata sa ar scrie aici la comandă și contre coeur, poate chiar insinuând subversiv perspective heterodoxe în chiar centrul ortodoxiei capitalului financiar; din contră, Mugur Isărescu își poate într-adevăr lua părintește mâna de pe ei, căci, după cum o demonstrează în interpretarea lor a datelor și prin recomandările lor de economie politică, copiii grăiesc și gândesc spontan numai și numai în ideologia instituției. Citește în continuare →