Alexandru Funieru debutează cu un volum care pe cât de lucrat zice că e (conform mențiunilor de pe prima clapetă, ar aduna poeme pregătite timp de un deceniu), pe atât e de spontan și liber de restricții de orice soi. Că e destul de diferit de poezia tânără, apărută în ultima vreme, asta-i sigur: proiectul din candelabre în valul artificial mizează pe o retorică la foc continuu, incandescentă, funcțională din punct de vedere imagistic printr-un soi de plictis emoțional, aș zice, suprapus pe secvențe de tip flashback/ aglomerație a notațiilor.

Poemele de aici se disting, în primul rând, prin felul în care pun în scenă toată coregrafia asta poetică prin care Alexandru Funieru își distilează cu multă detașare observațiile, și care e oricum, numai plictisitoare nu: de la reconfigurarea biografiei, cu multă ironie, fără prea multă urmă de umoare melancolică, deși nu-i exclusă cu totul, la câteva schițe prin captează zgomotele albe din jur (amintesc destul de mult, ca miză a proiectului, de satira omonimă a lui DeLillo) și la câteva discrete momente de autoscopie, tratate rapid și fără prea mult tam-tam – vezi schema singurătății din E ziua în care pleci, ceva mai sobră ca tonalitate, dar nu lipsită de burlescul care altfel acoperă destul de bine poezia lui Alexandru Funieru –, textele astea dau pe dinafară de dezinhibiție discursivă. E, cred, cea mai la îndemână strategie a poeziei lui, felul ăsta dezinvolt până spre obraznic prin care scrutează lumea din jur, printr-o lentilă care amplifică toate nuanțele grotești ale teatrului social care e pus în mișcare aici, așa cum se citește și în poemul ce dă titlul volumului, de exemplu: „E un acvariu unde îmi fac eu temele/ și în fiecare zi sunt alți pești practic/ e imposibil să te împrietenești cu cineva acolo/ și de-asta sunt topit: au și candelabre bravo/ dar pe urmă sâmbătă i-am văzut pe unii/ care erau și vineri cu rahatul atârnat de burtă/ cordonul ombilical!/ m-am gândit și m-am corectat/ nu sunt delfini ce naiba/ se târau așa cu burțile umflate cu rahatul/ ca o sforicică fosforescentă încurcându-se printre frunze/ și licheni un melc de plastic știu că e cineva/ care îi mută în spate într-un borcan dorm/ în beci cred și apoi tot mai/ bătrâni dar cu burți curate se întorc luni/ când deschid la prima oră la mulți ani/ hai să ne cunoaștem mai bine.”, candelabre în valul artificial. Se vede, dincolo de subtilitatea parodică cu care Alexandru Funieru își construiește poemul (și sunt câteva exemple de genul ăsta în volum), și maximalismul organic prin care înțelege toată arhitectura asta luxuriantă.

E un maximalism care plusează prin austeritate emoțională, prin versuri lipsite de orice fibră confesivă, sau dacă totuși putem vorbi de confesivitate în poezia asta, ea se face fără urmă de rezerve intimiste, prin „declarații” destul de vocale, chiar dacă lasă impresia că rulează pe mod automat. Verbiajul e la ordinea zilei, oricum, și prefigurează foarte reușit toată psihologia asta barocă a poemelor (nu zic nimic nou, o observă și Andrei Dósa pe coperta a IV-a): „Nu mai vrem alți hoți în afară de noi/ blatiștii cool cu suzete lapte praf căzut din plete/ nu mai putem rata și de data asta/ marele protest dorința sinceră ca din beție/ să ne putem trezi la oră fixă-n fiecare zi/ să tragem cu arcul trilobat din arhitectura ameyyat/ în cauciucurile autobuzului numero 8/ iar după această primă izbândă să cerem/ aliminarea artei perverse a origamiei atât din curricula/ cât și din practica școlară în locul ei/ să se studieze efectul teratogen al autobuzelor cu hidrogen/ să aducem din nou zile cu trei sori în frunte verzi/ dumbrăvi cu filomeliu vrem autobuze// cu heliu să zboare/ peste iuliu maniu colț cu miami beach/ vrem stații eco pentru care cu boi mici a doua/ zi mergem iar la servici pocnind din bici și oftând așa:/ pe vremea lui mumulean se făcea carte/ și țuică de pere și păltinași și din neveste severe/ se făceau integrale din sinus pătrat de cosinus la cinci/ mii supra lamda radical din ursul panda!”, Elegie pentru orașele verzi. Ritualul frazării, așa cum se vede și mai sus, are și-o anume melodicitate căutată, executată, sigur, ca peste tot aproape, cu multă (auto)ironie și mult control, chiar dacă pare randomizată. Riscul unui demers de tipul ăsta vine din faptul că uneori, tot exercițiul ăsta de relaxare ideatică/ informalitate carnavalescă/ trubadurism verbal cu care Alexandru Funieru își „tratează” poemele merge până spre obscurantism, spre o zonă de difuzie a semnificațiilor, în favoarea spectacolului ideilor, care, nu contest, îi iese bine: „Cum am decolat din poligon peste furgonete/ SH de vânzare am zburat cu un jalon portocaliu/ Pe cap de râdeau instructorii și au bătut palma/ Că să vezi că ăsta iasă prin gard și au pierdut averi,/ Au murit și s-au îngropat,/ De ziua ta, Maria Montessori, și uite-așa// Din vorbă în vorbă, uniți în cuget, am sosit/ Superbo & bine te-am găsit, Osaka! Te pup și eu,/ Pui de leu! Ea cu gura plină de suhi, puțind a sake,/ Zâmbeam și eu puțin jenat de la puiul cu mujdei eram pe/ Skype făceam un selfie cu mâna liberă pe ambreiaj”. Am citat la întâmplare din Q&A pe Bulevardul Victoriei, dar decupajul e destul de sugestiv pentru modul în care se întâmplă toată mascarada asta limbută în Candelabre în valul artificial, uneori cu impresia facilului.

Chiar și-așa, Alexandru Funieru își construiește un discurs destul de personal în toată alergătura asta, cu toate bazaconiile ei, sau măcar unul ușor de recunoscut. El adună și o tristețe post 40, destul de subțire, e drept, dar suficient cât să fie notabilă; tristețea asta, însă, nu-i nicăieri admisă ca atare, ci e mereu camuflată în trivial și poantă, în vers jucat monoton și poză șugubăț-miserupistă. E cea care îl „aranjează” cel mai bine pe poet, asta laolaltă cu delirul sintactic care e debutul ăsta.

___________________

* Alexandru Funieru, candelabre în valul artificial, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2023

[Vatra, nr. 12/2023, p. 33]