Tocmai mă pregăteam să-i vizitez pe bravii ceangăi la ei acasă, când un polițist fără pic de simț al umorului  mi-a suspendat permisul pe două luni, nerămânându-mi decât trenul. Oricum, trebuia să trec pe undeva Carpații. La Adjud am adormit, după Bacău m-a trezit conductorul.

— Puteți coborî la Pașcani, ori la Dolhasca.

— Care-i diferența?

— Cincisprezece lei, dacă plătiți acum, sau coborâți la prima gară.

Dolhasca suna promițător pentru un ardelean acrit de istorie. Noaptea, gara părea urâțică, nu cu mult mai mult decât cea din Vinț, ziua. Un singur geam era luminat. M-am apropiat s-arunc o privire. La masa de serviciu, cu un microfon nichelat ca la Hollywood, un domn cu chelie și bretele de un galben vioi, cu mânecuțe vintage negre ținea pe genunchi o fată care își pilea unghiile, fără a se sinchisi de poziția oarecum incomodă. Judecând după fesele strălucitor de albe și curbura lor, abia dacă terminase liceul. Cheliosul tocmai sta să aleagă între două ștampile, una rotundă, cealaltă dreptunghiulară și aparatul cu cadru de bronz pentru imprimarea datei. Alese pe cea rotundă (probabil cea cu numele stației) și aplică cu o neașteptată  tandrețe ștampila pe una din fese, apoi trecu vis- à-vis, pentru ceea dreptunghiulară, care firește cerea o grijă mărită.

Nu aveam de gând să-i deranjez. Oricum data nu putea fi decât cea din ultimul pătrar al zilei de ieri: ca s-o modifici, trebuia scos știftul de blocare. Un gest oarecum inspirat, dacă mă gândesc că fapta ar putea trezi interesul autorităților. Cărora, revin, în astfel de circumstanțe le lipsește parcă dinadins un minimal simț al umorului.

Și deodată – bum! Un fulger mă lovi în moalele capului. Deși pare de neconceput, gările de provincie sunt fundături ale destinului: aceleași peroane pustii, WC-uri  murdare, impiegați de serviciu obligați să le agreseze pe casierițe, teroarea apropiatei pensionări, fără măcar o dată în viață, femei cu pieptul dezgolit la geamul trenurilor rapide. Unele lucruri  se petrec aidoma, cu neînsemnate variațiuni pe-o temă dată.

Șabloane.

Nu am altă explicație.

Cu aproape șase decenii, însuși un inspector general al Deutsche Bundesbahn (DB) a considerat că aplicarea pe fundul Zdenkăi Maierova a ștampilei cu crucea îmbârligată, adică însemnul statal al celui de-al III-lea Reich, e delict de lèse-majesté, deci nici mai mult, dar nici mai puțin,  înaltă trădare¹. Din partea unor etnici nearieni.

Ca ceangăii.

Am găsit sala de așteptare, bine ascunsă, ca cea a gării din Ciceu, dar nu ca la Vinț. Era rece, mirosind a ceapă și vopsea de ulei rânced. M-am lungit pe o bancă de lângă perete, am adormit imediat. Am visat-o pe fata care mai deunăzi își pilea unghiile. Tocmai scuipase în batistuță și în fața unei oglinzi de baie, fixată prea sus, și se chinuia să șteargă ștampila  rotundă, dar din cauza festelor pe care ți le joacă o oglindă când vrei să te tunzi singur, nu reuși decât să-și mâzgălească și mai tare popoul.

M-am trezit. Femeia de serviciu, într-un halat ca de spital, îmi făcu semn cu mătura să-mi ridic picioarele.

— Mai sus, zise.

Dacă ea ar fi fost fata pe care o văzusem la geam, le-aș fi ridicat, poate dintr-un sentiment de vinovăție. Nu era ea: aș fi recunoscut-o după unghii. Am ieșit din sală, am găsit WC-ul, identic cu suratele lui din Vinț și Ciceu.

Haidem, mi-am spus. Sunt aici, sunt al tău, Dolhască. Strada Gării străjuită de salcâmii frumos aliniați, înfloriseră în cinstea mea. Cu un pic de efort, am rupt două crenguțe înflorite și le-am trecut printre dinți, regăsind gustul dulce al celor de-acasă.

— Ce faci domʼle? Înghiți o albină, e sezonul lor, te înțeapă-n gât și adio lume, adio Dolhască. Ho, Violă, să-l ducem pe dânsul în centru, că nu pare de-acilea.

La noi, Viola e nume de vacă. Droșca arăta bine, iapa, parcă citindu-mi gândurile, se întoarse spre mine. Telepatia între om și animal e fapt dovedit.

— Aveți aici o bibliotecă?

— Cum să n-avem. Suntem oraș de doi ani, avem casă de cultură cu etaj, avem monumentul eroului necunoscut,  avem bar cu striptis, avem pisoar de bărbați cu vedere la stradă ca la Paris. Uite colea, casa de cultură. Au botezat-o după Arșinel, măcar că încă n-a murit, Doamne iartă-mă. Biblioteca e jos, să nu sară de la etaj fetele după ce-au citit „Ofurile domnișorului Wagner”².

— Poate „Werther”? Cât vă datorez?

— Nimic, pentru cei ce se-ncumetă să mănânce dis-de dimineață flori de salcâm. Viola dădu înțelegătoare din cap. Poate că-n viața-i dinainte, Viola fusese o preafericită vacă în îndepărtata, mirifică Indie.

Bibliotecara era un pic sașie și vizibil foarte mioapă. Dar restul era absolut spectaculos, doar biata de ea moșmondea fără rost la năstureii sidefii ai bluziței de mătase mov, încheiați până-n gât, încercând să-și ascundă minunățiile cu care o înzestrase natura.

Nu te uita numai la piept, ridică-ți ochii, străine…

Ridică-ți picioarele, azi dimineața.

Mai sus…

Mireasma năucitoare a salcâmilor, fete curmându-și viața din cauza  ofurilor junelui W. Aveți dreptate domnișoară, pisoarul e o rușine pentru urbe.

— Pot să vă ajut cu ceva?

Ohoho, și încă cum, aș fi vrut să-i răspund, dar m-am abținut. Caut o carte, dar nu sunt din Dolhasca.

— După accent, sunteți maghiar, nu-i așa? E bun și pașaportul unguresc.

— N-am pașaport unguresc. Însă,  noi, ungurii, putem obține la cerere cetățenie mongolă pentru că prin huni avem strămoși comuni. Prin Attila. Cu dublu „t”.

— Ah! Pot să vă rog să semnați în cartea de onoare? Cum se spune în mongolă: „Bună ziua”? vulgar

— Korloogiinchoibalsan³

— Sună tare frumos, nu-i așa? Mai ales choibalsan.

— Oh, da. Știați că bărbații mongoli au pielea perfect netedă, fără pic de păr? Nici măcar acolo, jos. Cauza ar fi, zic geneticienii, Marele Zid Chinezesc.

— Ah!  Vă cred, domnule. Sunt Nina pentru dumneavoastră. Deci, ce doriți?

Ochii miopi ardeau acum de curiozitate. Puntea, încă șubredă, fusese stabilită, dar trebuie să fiu prudent. Să nu aduc vorba, nici din greșeală, de peceți, ori pisoare, ori năsturei sidefii.

— Caut o carte, Bogumil Hrabal, Toba spartă, apărută în 1971 în colecția Meridiane.

— Nu cred c-o avem. E cumva mongol?

— Dimpotrivă, aș zice. E ceh, mai exact cehoslovac. În 1971, Cehia nu se separase încă de soru-sa, Slovacia. Vin de la gară, doamna Nina. Am sosit abia azi noapte. Cei de acolo, casierița, șeful gării sunt cumva cititori ai bibliotecii?

— Vai, cum puteți crede așa ceva? Din cei pe care-i cunosc, casierița citește doar Evangheliile, șeful gării, domnul Dragomiroiu Decebal, face cele mai frumoase poantlasuri, iar tanti Titina, femeia de serviciu, n-are decât patru clase, și alea la seral.

— Cărți de poezie?

— În raftul de lângă geam. Avem pe Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Goga, pe Nichita Stănescu, firește pe Minulescu. Fetele-l încă îl cer pe Dinescu, dar tot mai rar.

— Poate Ion Barbu?

— De când sunt eu aici, l-a cerut doar domnul profesor de matematică Iulică Bartolomeu. De două ori. Odată, la cercul de științe ale naturii, a doua oară, când urma să ne viziteze domnul academician Moisil, dar n-a mai apucat. Cum poate să-i placă cuiva matematica? Domnul Iulică era pasionat după melci. Avem și cartea, odată și-odată am s-o citesc. Mare matematician, dar mai mare ca poet,  le povestea într-una copiilor. Degeaba!

— Nimic nu e degeaba, domnișoara Nina. E un nume frecvent aici în Dolhasca, Nina? Poate știți, poate nu, un poet, și nu unul oarecare, a închinat niște versuri unei fete numită Nina, pe vremea când Dolhasca n-avea gară, doar haltă.

— Nu  vă cred. Din câte am citit eu, poezia e una, poeții sunt alta.

O constatare amară. Da, îți promit luna de pe cer, și dimineața patul e gol.

Dintr-o dată, ochii își pierduseră strălucirea.

Poate sunt mai multe Nine, cine știe? E plină Bucovina de Nine…

Acum treizeci de ani, o fată foarte frumoasă mi-a dedicat o poezie. Ea a murit de cancer, poezioara a scăpat de neîmblânzita gelozie a neveste-mi. De câte ori mănânc flori de salcâm înfloriți (ca acum trei decenii, ca azi dimineața, pe strada Gării), simt gustul dulce al florilor de acăț⁴.

— Atunci, poate nu e momentul potrivit să  vă vorbesc acum despre poezia dedicată tizei dumneavoastră.  De-altfel, decât s-o redau inexact, prefer să vă trimit textul după ce ajung acasă. Unde preferați să-l trimit? Acasă, sau pe adresa bibliotecii?

— În nici un caz, la bibliotecă. Orășelul  e prea mic, o să iasă vorbe. Cum rămâne cu  Hrabalul  dumneavoastră?

— A murit și el, cu cele douăzeci și trei de pisici ale lui.

— Vai, ce trist!

— Ba deloc, domnișoară Nina. Pisicile au nouă vieți. La revedere …

Domnișoarei Nina R.

Str. Parcului nr. ss, Dolhasca

Stimată Nina

Iată versurile:

Colind pentru Nina

Când îți văd picioarele,

Simt cum urcă soarele

Și se-mpreunează sus,

Cu lacrima lui Isus,

Sub pleoapa lui Dumnezeu,

Unde-s numai tu și eu…⁵

Tg-Mureș, 4 aprilie, 2005

Cu stimă,

D.V.

Stimate domnule Vasile

Korloogiinchoibalsan!

M-ați păcălit, dar vă iert. Putem să-l folosim în loc de „Bună ziua”.

Poezia e frumoasă, o iau ca un dar. Mulțumesc. La câteva zile după ce-am primit amabila dumneavoastră scrisoare, un bun prieten mi-a relatat următoarele: având el acces acolo unde în Dolhasca o femeie n-are ce să caute – ați ghicit desigur – în pisoarul din centru – a zărit,  între inscripțiile mai mult sau mai puțin triviale, o hârtie lipită pe peretele de tablă, cu un text scris cu creionul:

„Cântec  naiv

Degeaba scrisori cu reproșuri

Îți scriu pentru suflet și trup

Când fustele tale în cloșuri

Au trântori fugiți de la stup

Și când doar serafii-s de vină

Că sânii ți-i umflă cu-n pai,

Iubito topită-n lumină.

Lângă intrarea în rai”⁶

Făptașul a avut grija năstrușnică să-și lase și un soi de semnătură: a schimbat ultimul vers. În original, el (am găsit „Dulapul îndrăgostit” la Iași) sună așa; 

„Precum o biserică-n ceai.”

E prea mare coincidența dintre cele două evenimente. Greșesc?

Cu recunoștință,

Nina

Dolhasca, 20 iunie, 2005

PS: Despre Hrabal nici nu îndrăznesc să vă scriu…

___________________

[1] Bogumil Hrabal, „Trenuri cu prioritate”, din volumul „Toba spartă”, colecția Meridiane, Ed. Univers, 1971

2 Trimitere   la celebrul roman epistolar  al lui. W. Goethe, „Suferințele tânărului Werther”

3 Conducător al Mongoliei in deceniile IV-V ale sec. XX

4 Salcâm, in magh.: akác

5 Emil Brumaru, „Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață…”, „Opera postumă”, vol. II, Ed. Polirom, București, 2020

6 Emil Brumaru, „Opera poetică”, vol. II, Ed. Cartier, București, 2003

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 89-91]