Mariana Codruț – Întuneric sau lumină?

Julia stătea lângă patul de spital al bunicii de aproape două săptămâni, timp care îi părea deja o veşnicie. Venea dimineaţa pe la ora 10 cu supa de pui caldă şi strecurată în termos, cu laptele sau ceaiul în sticle, ca s-o poată hrăni cu seringa. La prânz se reîntorcea în apartamentul ei închiriat, mânca ceva, se învârtea fără rost prin cameră sau se întindea pe pat citind vreo carte din care nu înţelegea nimic, iar după-amiaza revenea în spital, de fiecare dată cu speranţa că a intervenit o schimbare în starea bolnavei. Târziu, când pleca acasă, se simţea atât de sleită de puteri, încât abia găsea energia să-şi tragă picioarele pe străduţa plină de câini.

Citește în continuare →

Horia Corcheș – O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă

O privește tăcut, știe că probabil e ultima șansă, că e ultima data când i-ar putea atinge pielea, trecându-și degetele peste ea de-a lungul coloanei, dinspre fesele bombate, trăiește amintirea concretă a senzației în buricele degetelor care ar urca în sus, spre ceafă, și s-ar opri o clipă, s-ar abate pe tors, ar desena conturul tatuajului pe care îl are în stânga, sub braț, crochiul unui munte stilizat, asemeni unei ecografii.

Citește în continuare →

Veronica D. Niculescu – Drumurile

De câte ori plec în oraș, decid abia după ce închid poarta încotro o apuc.

Pe trotuar, cu spatele la casă, stau cu spatele la oraș. Ca să ajung în centru, mă pot răsuci înspre dreapta, cotind după o vreme la dreapta, sau mă pot răsuci înspre stânga, cotind după o vreme la stânga. Dacă o iau la dreapta, am casele în dreapta mea. Iar dacă o iau la stânga, am casele în stânga mea. O bună bucată, vreo doi kilometri, cele două drumuri merg în paralel, apoi cel din stânga se curbează discret, se sucește și, în cele din urmă, se intersectează cu celălalt, înainte de podul peste Bega, în dreptul unei biserici ortodoxe. Drumul din dreapta e drept. Drumul din stânga e strâmb. Drumul din dreapta, cel pe care merge tramvaiul, înghite în dreptul bisericii drumul din stânga.

Citește în continuare →

Dan Perşa – România profundă (II)

După câteva zile Iana i-a spus că soţul ei i-a cerut să meargă la consiliere matrimonială.

– La consiliere matrimonială? făcu Petrache. De ce să te duci? Că acolo mergi în speranţa împăcării soţilor, e o încercare de-a mai lungi căsătoria, pe când tu mi-ai spus că vrei să divorţezi.

Dar nu avea ce face, dacă Iana nu-şi refuza soţul şi îi dădea speranţe că se vor împăca. Şi apoi aşa e la oraş, oamenii au nevoie de asistenţă… ba psihologică, ba matrimonială, ba juridică… altfel calcă în străchini.

Consilierul matrimonial era o femeie şi locuia în alt oraş. Iana i-a spus că merge acolo cu soţul ei… şi abia peste două zile l-a mai sunat.

Citește în continuare →

Kocsis Francisko – Atelierul de pipe şi tutun

Amurgul întuneca încet ferestrele, basculând umbra clădirii impunătoare a colegiului peste casa mică, îmbătrânită, cu acoperiş de ţiglă veche pe care s-au stabilit colonii de licheni. Bătrânul proprietar al casei şi al atelierului nu avea bani ca să-i plătească pe întorsători ca să le cureţe cu peria de sârmă şi să le înlocuiască pe cele crăpate, şi-n plus, cum lăsa să se înţeleagă din puţinele cuvinte pe care le mai rostea, era convins că pe el n-o să-l mai bată ploaia peste un an, peste doi, dacă nu cumva i se va schimba, prin cine ştie ce capriciu inuman, sorocul. Tocmai de aceea, era convins, nu-i bine să-ţi faci socoteli în privinţa asta şi să laşi natura în pace. Nimeni nu ştie mai bine decât ea ce-i de-ajuns pentru fiecare.

Citește în continuare →

Marin Malaicu-Hondrari – Glonț pe țeavă

Au ieșit de pe șosea și au început să urce pe un drum forestier, în serpentine lungi. Radioul și-a pirdut semnalul, dar cele două fete nu păreau să fi băgat de seamă. Nu auzeau nici cârâiturile postului de radio, nici motorul opintindu-se la urcușuri tot mai abrupte și la curbe tot mai strânse. Obișnuite cu frumusețea locurilor de munte, fetele sporovăiau.

            Cea de la volan, Liliana, e masivă, dar suplă, ar putea fi foarte bine handbalistă sau chiar baschetbalistă. Părul lung, blond, îi îngustează fața cu oase mari. Lângă ea, pe locul mortului, stă Mirela, la fel de blondă, dar mult mai scundă și mai slabă, cu o față mică, numai bună de pus pe ecran.

            — Dă-mi și mie o bucată de ciocolată, a zis Liliana. Nu atâta. Băi, ce mă enervați voi, astea, slăbănoagele, băgați în voi de toate și nu se vede.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (V)

Încerc să-i explic lui Vorel, iar el nu înțelege – sau se preface atât de bine, pentru că își dă seama că nici eu nu înțeleg – mă întrerupe mereu, de fapt îmi obstrucționează ideile, îmi pune atâtea întrebări inutile încât în cele din urmă nu mai înțelegem niciunul despre ce vorbim, iar eu mă enervez și tac. Tace și el o vreme, până când apreciază că mi-a trecut supărarea, apoi găsește o întrebare așa-zis naivă, pe care și-o pune sieși, cu aerul că se întreabă cât o fi ora.

– Când a spart oul de găină, înainte sau după ce a căzut din vișin?

Citește în continuare →

Florina Ilis – O iubesc!

Marius își aducea bine aminte cum în seara aceea de vineri aruncase o ultimă privire biroului înainte de a pleca acasă. Fusese ultima zi de muncă la birou deoarece, la începutul săptămânii următoare, din cauza situației de urgență, toții angajații firmei își vor continua activitatea de acasă. Își privise biroul întrebându-se ce ar trebui să mai ia cu el, ceva de care să aibă nevoie în perioada care urma. Contemplase totul atent, dar nu găsi nimic interesant și nici necesar. Post-it-uri colorate, împrăștiate pe birou, micul glob pământesc, cutia cu creioane și pixuri, agrafe, capul de gips al lui Goethe (primit cadou de la niște colegi care fuseseră la Frankfurt), un cactus despre care nu putea spune dacă mai trăiește sau nu fiindcă arăta la fel ca atunci când îl primise, o agendă de birou și alte fleacuri. Privirea îi căzuse și asupra fotografiei (selfie) pe care și-o făcuse la concertul lui Passenger din München și pe care scrisese data cu un marker: 15.08.2018. Fotografia fusese prinsă în pioneză de peretele de rigips care despărțea biroul său de cel din față. Întinsese mâna și luă fotografia, apoi, mulțumit, își aruncă rucsacul pe umăr și ieși din birou.

Citește în continuare →

Cătălin Partenie – Vizuina de aur (fragment)

Într-o seară, cam la o lună după ce ne-am cunoscut, am deschis ușa și l-am văzut c-o sticlă în brațe.

–  Vrei? N-am pahare.

Era o sticlă de Bastion, un așa-zis coniac românesc care te-ardea când îl dădeai pe gât.

–  Semestrul ăsta îi facem pe greci. Niște ușchiți, toți. Dar niciunul nu-l ia pe Heraclit. Uite-o mostră din zicerile lui: „Oamenilor le scapă ceea ce e evident“. Ceea ce e evident, și totuși ne scapă.

–  Nu înțeleg.

Citește în continuare →

Vida Gábor – Literatura

Niciodată n-am reuşit să-i explic tatălui meu ce înseamnă scriitorime. Nici pe mine însumi n-a fost uşor să mă conving că sunt unul dintre ei, deşi mă pregătesc pentru asta din copilărie, dar nici acum nu ştiu ce mă determină s-o fac, am tot felul de explicaţii, care-mi servesc pe moment, dar. Când am hotărât în primăvara anului 1985 că nu voi fi geolog, ci voi da examen la limba maghiară, aveam deja două caiete umplute cu texte aşternute cu scris înghesuit, mărunt; de doi ani de zile, în loc să învăţ, la silentium nu fac altceva decât să-mi mâzgălesc memoriile, iar după aceea – pentru că mi-am epuizat toate amintirile – un roman. Nu mă gândeam atunci că ar trebui să-l public, încă nu-mi trecea prin cap nici că voi scrie cărţi, sau că aş putea să scriu. Nici nu-mi mai amintesc cum a început, care i-a fost apropoul, era de parcă aş fi scris întotdeauna în caiete pe jumătate goale. Nu vreau să-l arăt nimănui, dar nici nu interesează pe nimeni, nu se bagă de seamă.

Citește în continuare →