Petru Cimpoeșu – Interludii (V)

Încerc să-i explic lui Vorel, iar el nu înțelege – sau se preface atât de bine, pentru că își dă seama că nici eu nu înțeleg – mă întrerupe mereu, de fapt îmi obstrucționează ideile, îmi pune atâtea întrebări inutile încât în cele din urmă nu mai înțelegem niciunul despre ce vorbim, iar eu mă enervez și tac. Tace și el o vreme, până când apreciază că mi-a trecut supărarea, apoi găsește o întrebare așa-zis naivă, pe care și-o pune sieși, cu aerul că se întreabă cât o fi ora.

– Când a spart oul de găină, înainte sau după ce a căzut din vișin?

Citește în continuare →

Florina Ilis – O iubesc!

Marius își aducea bine aminte cum în seara aceea de vineri aruncase o ultimă privire biroului înainte de a pleca acasă. Fusese ultima zi de muncă la birou deoarece, la începutul săptămânii următoare, din cauza situației de urgență, toții angajații firmei își vor continua activitatea de acasă. Își privise biroul întrebându-se ce ar trebui să mai ia cu el, ceva de care să aibă nevoie în perioada care urma. Contemplase totul atent, dar nu găsi nimic interesant și nici necesar. Post-it-uri colorate, împrăștiate pe birou, micul glob pământesc, cutia cu creioane și pixuri, agrafe, capul de gips al lui Goethe (primit cadou de la niște colegi care fuseseră la Frankfurt), un cactus despre care nu putea spune dacă mai trăiește sau nu fiindcă arăta la fel ca atunci când îl primise, o agendă de birou și alte fleacuri. Privirea îi căzuse și asupra fotografiei (selfie) pe care și-o făcuse la concertul lui Passenger din München și pe care scrisese data cu un marker: 15.08.2018. Fotografia fusese prinsă în pioneză de peretele de rigips care despărțea biroul său de cel din față. Întinsese mâna și luă fotografia, apoi, mulțumit, își aruncă rucsacul pe umăr și ieși din birou.

Citește în continuare →

Cătălin Partenie – Vizuina de aur (fragment)

Într-o seară, cam la o lună după ce ne-am cunoscut, am deschis ușa și l-am văzut c-o sticlă în brațe.

–  Vrei? N-am pahare.

Era o sticlă de Bastion, un așa-zis coniac românesc care te-ardea când îl dădeai pe gât.

–  Semestrul ăsta îi facem pe greci. Niște ușchiți, toți. Dar niciunul nu-l ia pe Heraclit. Uite-o mostră din zicerile lui: „Oamenilor le scapă ceea ce e evident“. Ceea ce e evident, și totuși ne scapă.

–  Nu înțeleg.

Citește în continuare →

Vida Gábor – Literatura

Niciodată n-am reuşit să-i explic tatălui meu ce înseamnă scriitorime. Nici pe mine însumi n-a fost uşor să mă conving că sunt unul dintre ei, deşi mă pregătesc pentru asta din copilărie, dar nici acum nu ştiu ce mă determină s-o fac, am tot felul de explicaţii, care-mi servesc pe moment, dar. Când am hotărât în primăvara anului 1985 că nu voi fi geolog, ci voi da examen la limba maghiară, aveam deja două caiete umplute cu texte aşternute cu scris înghesuit, mărunt; de doi ani de zile, în loc să învăţ, la silentium nu fac altceva decât să-mi mâzgălesc memoriile, iar după aceea – pentru că mi-am epuizat toate amintirile – un roman. Nu mă gândeam atunci că ar trebui să-l public, încă nu-mi trecea prin cap nici că voi scrie cărţi, sau că aş putea să scriu. Nici nu-mi mai amintesc cum a început, care i-a fost apropoul, era de parcă aş fi scris întotdeauna în caiete pe jumătate goale. Nu vreau să-l arăt nimănui, dar nici nu interesează pe nimeni, nu se bagă de seamă.

Citește în continuare →

Emilian Galaicu-Păun – Terre-à-Mer*

Tonul: „…pentru că acolo trăiau oameni de cele mai diverse origini – într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi.”

                                                                                 (Elias CANNETI. Limba salvată)

Marea era schimbătoare, încât a fost nevoie de câteva râuri bune pentru a o lega de ţărm, dar şi aşa-i trasă când la un mal, când la altul, în funcţie de apele teritoriale. Grecii antici i-au zis Ospitalieră (Pontus Euxinus) dintr-un malentendu cu persana axaena (neagră), care lor le suna ca axeines (neospitalieră); modernii, mai cu picioarele pe pământ, au mers totuşi pe mâna perşilor, Marea Neagră; chit că dacă stai să te gândeşti are tot atâta întunecime pe cât cerneala albastră – acesta fie-i numele! – negreaţă, în ideea că prin inversarea termenilor – Cerneală pentru Neagră, şi Albastră pentru Mare – suma ecuaţiei rămâne aceeaşi. Prinsoarea vânoasă a râurilor, departe de a fi slăbit de-a lungul timpului, se simte şi ea în mod diferit, mai puţin influenţată de cotele apelor, cât de popoarele ce trag de ele, disputându-şi astfel malurile sau cursul superior/inferior, după cum le-a fost aşezarea. Rareori de-o apă curgătoare trage un singur neam, şi – de cele mai multe ori – nici măcar în acelaşi sens; de regulă însă, se înhamă două sau trei naţii, la nevoie şi o duzină întreagă, opintindu-se din răsputeri s-o stăpânească, vai! cu riscul de a fi luate la vale şi duse, fiecare pre limba lui: Danubius, Donau, Дунай, Dunărea…

Citește în continuare →

Dan Coman – dragoste

Teodora şi-a luat pijamaua, a făcut-o sul şi a îndesat-o în poşeta neagră. A verificat dacă are telefonul, apoi a mai deschis o dată uşa dormitorului – era în regulă, soţul ei dormea. Maică-sa (venise pentru câteva zile la ei, numai bine) era în camera mică, se uita la televizor. Să-mi dai un semn dacă e ceva, i-a zis. Du-te liniştită, n-are ce să fie, pa, pa.

De când se măritase nu mai ieşise la întâlniri de felul ăsta cu fetele, prietenele ei încă din facultate, acum căsătorite şi ele – lucrurile se schimbaseră destul de mult. Ea îşi luase concediu doi ani, după nuntă, deşi ştia că Magdalena şi Cătălina au început să lucreze chiar după o săptămână – îşi găsiseră bone, scumpe, dar pricepute – ele nu concepeau să-şi stopeze aşa, dintr-odată, viaţa socială de până atunci. Nu le era uşor, dar câştigau mai bine mergând la serviciu – în plus, mai ieşeau în felul acesta din aceleaşi ritualuri zilnice, trezirea, fă mâncare, hrăneşte-l, schimbă-l, plimbă-l, distrează-l.

Citește în continuare →

Andreea Răsuceanu – Vântul, duhul, suflarea

Viitorul a venit sub forma unui automobil cu roți de tren, pe o cale ferată nou-nouță. Ani de zile petițiile semnate de oamenii din C. zăcuseră prin sertarele ministerului lucrărilor publice, apoi al transporturilor, fără să le citească cineva, și la un moment dat, într-o primăvară, s-a auzit prima dată zvonul că începeau lucrările la calea ferată. Întâi au venit inginerii constructori și geologii, pe urmă, tot într-o dimineață, ne-au trezit zgomotele noului șantier, plin de muncitori tineri, necunoscuți. Curând a început să miroasă a metal încins și păcură, a lemn proaspăt de la traversele solide de stejar stivuite peste tot împrejur. Patruzeci de kilometri de calea ferată, până la Galați, o gară mică, de cărămidă roșie, totul a apărut până în aprilie următor, chiar și pasajul care trecea pe sub șine, cu pereții îmbrăcați în plăci de ceramică maronie.

Citește în continuare →

Corin Braga – Fulviu o întâlnește pe Luiza

După bacalaureat, pe care îl luă fără efort, îndemnat insistent de mătușa sa Dorli, care îi promisese că îl va susține în toate modurile, inclusiv financiar, Fulviu se înscrise la Facultatea de geografie, la specializarea Hidrologie și geologie. Universitatea se afla în Clusium, așa încât, cu ajutorul mătușii sale, Fulviu părăsi orașul bunicului Frederic, în care parcă ispășise o condamnare, pentru a reveni în orașul în care copilărise. Desigur, apartamentul în care locuise înainte familia Friator fusese vândut după moartea părinților săi, așa încât acum trebui să închirieze o cameră la o gazdă, a cărei chirie o plătea din banii pe care îi primea la rândul său din închirierea apartamentului bunicului din Honura.

Citește în continuare →

Kocsis Francisko – Glăjarul

Oamenii au feluri foarte ciudate de a înţelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înţeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar şi atunci când este vorba despre lucruri de neînţeles, oamenii nu se lasă până nu reuşesc să le dea măcar o pojghiţă de înţeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârşeşte cu admirabilă uşurinţă restul arhitecturii, adică substanţa narativă. Chiar şi atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînţeles, oamenii caută, pentru propria lor linişte, înţelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Croaziera. Aventuri în Marea Baltică (partea a doua)

 

Opt

Oamenii îmi par tot mai mult o specie ciudată. Unii dau o mulțime de bani ca să vadă locuri unde semeni de-ai lor au avut parte de o moarte violentă. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine, atracția turistică e mai nostimă. Un morman imens de cadavre poate deveni, în anumite condiții, un obiectiv turistic mult mai cool decât Turnul Eiffel – fiindcă pe ăla l-au văzut toți proștii. Nu e vorba doar de Auschwitz. Acuma, de curând, am auzit că se organizează excursii în acele zone din Siria care au fost bombardate pe rând de ruși, iranieni, americani, turci și alte armate aflate în trecere pe acolo, sate și orașe din care n-au mai rămas decât niște grămezi de moloz. Dai bani grei ca să vezi asta, să faci poze și să ai niște sentimente deosebite! Iar când te întorci acasă, la poți arăta acele poze prietenilor, ca să-i impresionezi și pe ei. Sau poate preferați o excursie la Cernobîl? Și acolo a fost o catastrofă grandioasă, merită văzută! Eventual, poți cumpăra un teren sau o casă în zonă, ca să fii și mai special. O mulțime de agenții de turism abia așteaptă să-ți înhațe pitacul.

Citește în continuare →