Prostia este o formă de libertate deplină, euforică, fără cenzură de principii. Totul îi e permis. Nu o constrânge nicio logică, nu o obligă niciun argument, nu o ghidează nicio exigență morală, nu o corectează niciun spirit geometric.

*

Talentul nu mai contează ca expresivitate independentă. Poetul e un DJ care chinuie limbajul și melodiile altora. Distorsiunile fac o bună parte din noua literatură.

*

Un prieten mai degrabă se spânzură decât să dea la lumină mizeriile propriei sale conștiințe alterate de conjunctură, mizerii care aduc prejudicii semenului său. Dar dacă nu-ți e, de fapt, prieten, așa cum ai crezut? E un însoțitor care te vinde la prima ocazie profitabilă pentru treizeci de arginți. Nu sunteți nici de departe pe aceeași lungime de undă.

*

X, Y, Z mi-au otrăvit definitiv sentimentul prieteniei, pe care nu credeam că-l voi pierde vreodată. Voi deveni un mizantrop? Am și devenit!

*

Când intru azi într-o mare librărie, îmi dau seama cu o mare tristețe câte cărți nu mă interesează. E prima constatare care mă izbește. Realist fiind, mă gândesc când voi putea citi ceea ce aș cumpăra. În tinerețe, sentimentul, la intrarea într-o librărie, era cu totul altul: mă interesa aproape tot, abia selectam ce voiam să cumpăr. Acum, în biblioteca de acasă, nu știu cum să scap de balastul adunat în entuziasmul cititorului juvenil, care credea că are tot timpul înainte și-i va veni rândul fiecărei cărți la lectură.

*

E din ce în ce mai deprimant să faci istorie literară. Scrii numai despre fenomene și lucruri moarte, definitiv apuse, și te străduiești să dai altora impresia sau iluzia că sunt încă vii sau resuscitabile.

*

Despre internaționalismul universitar (conferință optimistă). Naționalismul universitar (temă imposibilă). Educație națională sau educație internațională? Învățămintele lui Spiru Haret: cine ar fi în stare să le analizeze, să le accepte și să le promoveze?

*

Regionalismul militant ca alternativă și formă de rezistență la globalism. O banalitate, în fond.

*

Va reuși oare România literară să depășească situația lamentabilă în care se află, condiția de azil, în care locatarii pierd pe zi ce trece uzul rațiunii și gramatica elementară? A ajuns să-i trimită cititorii erate, semnalări, cu duiumul, de greșeli gramaticale. Pagina de poezie Nora Iuga, din numărul 10 din 2024, e de pomină. La fel de trist e și cazul lui Răzvan Voncu, care acuză pe altcineva că practică o „critică de grup”, când la România literară se face numai critică de grup. Sau situația comică de a semnala marele eveniment că Mircea Mihăieș a luat Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei, când el ar putea fi ilustrarea deplină a beției de cuvinte, ca patologie a discursului critic, iar pe deasupra a fost detractorul sistematic al membrilor Academiei (Nicolae Breban, Eugen Simion, Augustin Buzura). Niciodată până la Mihăieș revista nu a mai anunțat premiile Academiei, de parcă nu le-ar mi fi luat nimeni până la el! Dar cazul său e cu adevărat unul de flagrantă inadecvare. Cui îi pasă? Urmează persecutatul Gabriel Chifu, căruia numai Premiul Academiei îi lipsește din palmares? Cum e posibil așa ceva?

*

Au apărut, deocamdată numai în scrisori și declarații, patrioții europeni, transnaționali, alarmiști că „Europa e în pericol”, aflați în conflict cu patrioții naționali (nu e un pleonasm!), considerați retrograzi și sectari, pentru care națiunea lor e în pericol în fața uniformizării și asimilării europene sau globaliste.

*

După Gheorghe Crăciun și Mircea Nedelciu, Aurel Dumitrașcu este scriitorul optzecist cu posteritatea cea mai generoasă. E și meritul prietenilor lui, care i-au editat jurnalul și corespondența, i-au reeditat poezia. Ar merita și Alexandru Vlad o campanie de nouă valorizare. Cine să o facă dacă nu echinoxiștii?

*

Vectorul poeziei declamative: Dan Deșliu – Nicolae Labiș – Adrian Păunescu – Mircea Dinescu, de virtuozitate orală. Ei câștigă dacă sunt recitați la festivități. Ar mai fi și alții. Nu e dezonorantă genealogia, care merge mult în urmă, până la romantici.

*

Opusul unei critici diplomatice, amabile sau complezente, nu e o critică răutăcioasă, clevetitoare, ci una iscoditoare, interogativă, cu inflexiuni de scepticism, cum a practicat-o la noi Șerban Cioculescu, maestrul îndoielii metodice în critica literară. Am uitat cu toții vorba lui de spirit: criticul nu e bun dacă nu e rău. Cine să-și facă din ea o flamură, în aceste vremuri în care fiecare încearcă să obțină un profit din cronici și recenzii, să fie promovat, să iasă în față? Uitați-vă cum se înghesuie unii (sau se înghesuiau până de curând) să-i perie pe redactorii revistei centrale. O cât de mică și duioasă ironie la adresa unui belfer sau baron al zilei i-ar fi fatală îndrăznețului. Lăudătorii de gașcă se văd de la o poștă și ei dispar cum au apărut.

*

O frază maiestuoasă, frumoasă în sine, stranie prin rezonanțele ei exotice: Bulibașa își plimbă puradeii cărunți pe la Academie. S-au dus acele vremuri fanariote!? Sau încă nu?

*

Sunt cărți atât de proaste că nu ai vrea să te vadă cineva nu să pui mâna pe ele, dar nici să te uiți la ele! Nu merită nici să le denunți ca atare. Mediocritățile te contaminează îndată ce le-ai dat o minimă atenție. Și există cărți de o mediocritate monumentală, pe care le-am numit cărămizi cu coperți, o masă compactă de celuloză ce trezește în mod comic admirația unora, cu superstiția mediocrității volumetrice. Știu câteva foarte lăudate, premiate, dar pe care nu le-a citit și nu le va citi nimeni. Tot din epoca fanariotă!

*

Scenă de comedie neagră: țucălarii, cărora le-a dispărut stăpânul, aleargă disperați pe coridoarele spitalului, ciocnindu-se unii de alții, cu obiectul sanitar ținut deasupra capului, ca trofeu.

*

Onisifor Patraulea – un nume de mare viitor în critica noastră contemporană! Singurul care practică judecata independentă! Singurul care spune adevărul!

*

G. Călinescu, într-o cronică literară din „Adevărul literar și artistic”, 30 ianuarie 1938, o profesiune de credință din care extrag miezul: „Criticul nici nu stă în fruntea vieții intelectuale active și nici nu are înrâurire imediată. El este, în măsura în care spune adevărul, eliminat de pretutindeni spre a fi împiedicat să-și spună acest adevăr în toată întinderea lui. Foarte mulți nu-i înțeleg înverșunarea de a critica totul. Scriitorul neprețuit «se strică de râs», editorul nu-l consultă niciodată, socotindu-l un geniu rău al întreprinderii sale comerciale.”

Tot G. Călinescu, în același loc: „Unica misiune a criticului este de a spune ce e bun și ce e rău cu sinceritate și nepărtinire. Dar și această acțiune a criticului întâmpină mari rezistențe. Întâi de toate nu totul se poate spune. Cine crede altfel nu cunoaște viața. Criticul trebuie să accepte a spune o parte din adevăr, tăcând asupra altei părți, dacă vrea să spună adevărul. Altfel se elimină din orice societate umană și devine mut și ca atare inexistent. Numai un critic independent prin bogăție, cu mijloace proprii de publicitate, și-ar putea îngădui voluptatea de a gândi liber pe toată întinderea părerilor sale.”

Cu alte cuvinte, critica literară veritabilă este imposibilă! O exprimare curată a judecății de valoare nu există! Nu poate exista! Totuși, în Istoria… sa din 1941, a reușit să iasă dintr-o asemenea capcană, echivalentă cu un sofism. Cum a scăpat? Numai Onisifor Patraulea știe cum!

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 27-28]