Când în 1992 m-am înscris la doctorat – la sfatul lui Corin care observase că citisem o sumedenie de cărți de memorialistică despre Gulagul românesc, pe care le recenzam în revista Steaua unde mă angajasem în 1991 – nu aveam cum să știu că opera mea eseistică avea să se concentreze major pe tema răului și a violențelor politice din secolul XX, în mai multe etape și cu mai multe nuanțe, în mai multe volume (individuale ori coordonate), cu referire nu doar la România, ci și la lumea întreagă.
Am fost la Berlin pentru o săptămână, invitată de Ruxandra Demetrescu la ICR-ul de acolo. Am participat la o masă rotundă cu Mircea Cărtărescu despre optzecism, conceptul de generație, postmodernism etc. Sâmbătă noaptea spre duminică, cu trei zile înainte de luna plină, am avut vise intense, cum mi se întâmplă în ultima vreme la aceste date fixe. Întâi am visat că două persoane, parcă un bărbat și o femeie, mă atingeau cumva în amorul meu propriu și, deși apoi și-au tot cerut scuze, eu nu am vrut cu nici un preț să-i iert, ba m-am și retras dintre ei. În acel moment m-am trezit și am înțeles că visul era un fel de avertisment pentru această parte încă nerezolvată din mine. Apoi imediat am alunecat într-o „stare laterală”, în care parcă eram întinsă în pat alături de cineva cunoscut, apropiat, rămas în stânga mea în întuneric, care apoi face o rotație spre dreapta pe deasupra, trece peste mine și mă ia din nou din partea dreaptă în brațe apropiindu-și capul de fața mea, sărutându-mă libidinos și băgându-și limba în gura mea cu nerușinare. Capul arăta întâi ca un cap de bătrân, apoi ca un craniu cu orbitele goale, oribil, înspăimântător. Înțeleg că e chiar moartea. Mă trezesc oripilată de scenă și de limba băgată în gura mea în mod scârbavnic. Știu că visul sau starea aceasta e legat/ă de visul anterior. Că personajul oribil e și vanitatea, amorul meu propriu, e și demonul din mine, e și demonul din afara mea, e într-un cuvânt tot ce mă aruncă în neant, e Moartea.
Iarăși și iarăși, o dimineață „administrativă”. Definitivarea listei pentru invitații la Nichita Stănescu al meu și la întâlnirea cu editorii. Apoi, fixatele rendez-vous-uri: un secretar de liceu de la St. Martin de Pontoise (în regiunea pariziană), însoțit de fostul coleg de facultate clujeană Levente Köver (acum pedagog la acel liceu), vor să organizeze o săptămână românească pentru elevii lor. Cere ajutor, vedem ce e de făcut.
Pe la 11, vine și Klaus Schneider, în vizită acum, prima oară, la Paris. E din nou student, pe la Stuttgart. Evocăm figuri săsești din mediul clujean: Peter Motzan, Werner Söllner, Hodjak (acum prin Germania, invitat, cu mari succese, editat de Suhrkampf) și soarta germanilor din România. E același băiat de treabă, puțin zăpăcit și somnolent, cu probleme de sănătate (vechi insomnii, sensibilități digestive) care imprimă comportamentului său un oarecare aer de nesiguranță și stângăcie. Mă gândesc, a câta oară, la imensa pierdere pe care o suferă țara prin abandonarea ei în masă de către acești oameni serioși și disciplinați. Eu m-am simțit întotdeauna minunat cu prietenii mei sași – ar fi destul să-l numesc pe Peter cel harnic ca un neamț și sentimental ca un român, dincolo de „apărările” lui ironice. S-au dus totuși, și nu e deloc sigur că vor fi mai fericiți în noua lor patrie. Lui Peter i-a plecat mai întâi… literatura, despre care scria strălucit, și a trebuit s-o urmeze, deși știu că s-a despărțit nemaipomenit de greu de provincia noastră ardeleană… Astăzi, la prânzul fără pretenții, ca în familie, Cleji Schneider e de-a dreptul fericit că, după luni de zile, poate mânca o ciorbă ca acasă…
N-ai ceas să verifici, dar sigur ai întârziat, nu ți-a mai călcat piciorul în cartierul ăsta, și până să te dumirești ce să iei, ai greșit troleibuzul, of… Mergi încordată s-ajungi cât mai aproape de ora pe care ți-a șoptit-o înainte să intre în amfiteatru, ce noroc că l-ai prins singur, fără hoarda obișnuiților care se țin laie după el!
Am citit în Mistici din Carpați de Vasile Andru că părintele Cleopa ar fi mărturisit la un moment dat că a auzit bubuieli mari și zgomote ca de război când medita și că le-ar fi pus pe seama Dușmanului din noi, Potrivnicul, Demonul. Mi-am amintit de „bomba” auzită de mine acum câteva nopți. Mi-am amintit de răgetul de leu auzit lângă mănăstirea Sinaia acum niște ani. Înclin să cred că explicația acestui fenomen nu e cea de tip habotnic, ci s-ar putea să aibă legătură cu „fuzionarea unor centri mentali superiori” din ființă, de fapt de deasupra capului, în termenii Școlii gurdjieviene, fuzionare care e percepută sau însoțită de aceste zgomote mari auzite numai în cap.
Regii gunoaielor, a doua mea frescă realistă în proză, a fost anevoios de scris. E un roman satiric și o distopie pamfletară despre România postcomunistă și alcătuiește un triptic alături de Un singur cer deasupra lor și de manifestul poetic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară.
Personajele din roman sunt legate de evenimente-cheie din postcomunismul românesc, care au marcat mentalitatea autohtonă: execuția cuplului Ceaușescu, fenomenul Piața Universității 1990, mineriada din 13-15 iunie 1990, scandalul Roșia Montană, incendiul din clubul Colectiv, funeraliile regelui Mihai I, răpirea, violul și asasinarea Alexandrei Măceșanu și a Luizei Melencu, pandemia Covid, scandalul legat de corupția din azilele de bătrâni, problemele politice tensionate din Republica Moldova, dictatura lui Vladimir Putin, invazia Ucrainei de către armata rusă. La care se adaugă fondul corupției politico-economice băștinașe, plus ramificațiile mass-media de manipulare și adicție a populației. Chiar dacă romanul s-a inspirat din realitatea concretă, personajele sale sunt pure ficțiuni.
E duminică, – deci zi de scris, cum mi se întâmplă de obicei. Cu conștiința de mult vinovată a întârzierii Antologiei, am încercat să mai adaug câteva pagini – astăzi la capitolul despre suprarealism. Constat încă o dată că nu-i deloc simplu să mă tot rezum, mai ales că trebuie acum s-o fac pe un spațiu destul de redus. Am reușit totuși să mă apropii de încheierea acestei secvențe.
Ce m-a captivat mereu motivațional în ceea ce privește istoria recentă a României a fost următoarea chestiune: ce tip de memorie ar fi adecvată și strategică pentru a-i sensibiliza pe cei tineri (liceeni, studenți etc.) să recupereze istoria țării lor? E evident că o memorie strictă a suferinței, o memorie emoțională, nu mai interesează neapărat astăzi și nu mai poate fi un fel de cârlig pentru ca tinerii să fie interesați de recuperarea istoriei țării lor. Cea care ar putea interesa -dar și pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere și adaptare la mentalul tinerilor- ar putea fi o memorie istorică, informativă. Aceasta, însă, riscă să fie aridă, uneori. Și atunci, de ce nu am putea avea o memorie care să îmbine emoționalitatea cu informația, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justițiară ori revanșardă. Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare. Cam asta am încercat să fac în romanul Un singur cer deasupra lor, o frescă epică despre perioada comunistă din România, prin personajele mele care sunt, unii, victime, alții, opresori, alții intermediari (sau hibrizi) între victime și opresori. Ori pur și simplu oameni obișnuiți.
Sâmbătă după-amiază am fost în parcul Herăstrău. Erau o minunată zi de primăvară, într-o luxurianță de flori fragede și miresme de reavăn, într-o înfiorare de muguri și frunzulițe aburind ușor în verzuliu crengile pe care răsăreau, era o picturalitate splendidă pe cer, erau țipetele copiilor și alergarea câinilor lăsați liberi din lesă, era bucuria și plăcerea tuturora din jur, era călduț, era pur, era magnific. Am trăit o oră și jumătate de aproape extaz, eram într-o stare de bucurie nespusă, de exaltare fericită în fața panoramei superbe a parcului, stăteam nemișcată și absorbeam frumusețea. Și tot restul vieții, cu grijile și tensiunile sale, mi se părea pură prostie, pură orbire, egoism și vanitate, și m-am uimit cum am putut să fiu înrobită unor clișee, unor oameni și imaginii mele de mine însămi atâta vreme. Înțelegeam cumva profund că grijile pe care singură mi le luasem față de alți oameni erau într-un anume sens păcatul și înrobirea mea – ce iluzie, ce idioție! Sau alte responsabilități la care mă înhămasem singură, când de fapt adevărata noastră grijă ar trebui să fie pacea, liniștea, degustarea frumuseții lumii, contemplarea universului și amintirea Divinului. Pentru câteva clipe, toată lumea din parc părea să aibă acces inconștient la această pură bucurie, la această formă de însănătoșire spirituală, cum se plimbau toți cu fețe luminoase, copilărești, prin aerul verde și auriu, pur și primăvăratec.
Răsfoind suplimentul Radio-Télévision al ziarului „Le Monde”, dau peste o cronică semnată Thomas Ferenczi, Le monde comme théâtre, care, până să ajungă la câteva aprecieri superlative pe marginea filmului Dom Juan, reluat de curând (cu Michel Piccoli în rolul principal), vorbește despre nenumăratele violențe ce se petrec în toată lumea și pe care televiziunea le scoate cu exces în evidență, neglijând, poate, esențialul din viața unei țări și a unui popor. Autorul e de acord că israelienii, de pildă, sau algerienii pot fi indignați de simplificarea și parțialitatea imaginilor oferite de mass-media despre țările lor: felul cum înfățișează televiziunea unele evenimente denotă, crede el, niște „vederi parțiale, chiar schematice”; lucru valabil și în ce privește imaginea prăbușirii comunismului în țările din Est. Și adaugă acest capăt de argument: „După «Revoluția românească» și manipulările mediatice la care a dat loc, am devenit neîncrezători”.
revistavatra.org 