Romulus Rusan – Fondul literar

Nu trebuia să fii turnător sau activist ca să te poți bucura de banii de la Fondul Literar. Această pușculiță a Uniunii Scriitorilor se alimenta din cele 2 sau 3 procente percepute pe onorariile membrilor Uniunii (în număr de 1200-1500, dar nu toți productivi) și ale membrilor Fondului (mult mai mulți). Ajutoarele erau acordate, în principiu, bătrânilor, bolnavilor, familiei celor ce mureau, dar de regulă și solicitanților care pretindeau că au o urgență, un necaz neprevăzut. Ele erau nerambursabile, deci foarte tentante, ceea ce stimula imaginația petenților până la formularea umor motive de genul: „N-am ce mânca“, „Sunt în mizerie“, „Îmi cumpăr pâine“.

Citește în continuare →

Ana Blandiana – Trei scrisori și o meditație

Nu mă îndoiesc că orice carte este o carte de amintiri, literatura nu este de fapt decât un alt nume al memoriei. Cu atât mai mult o carte mărturisită de memorii. Nimic mai simplu, s-ar părea: scrii ceea ce îți aduci aminte. Dar ce îți aduci aminte? Ce nu cât. Pentru că îți aduci aminte, evident, doar o parte din ceea ce a fost. Dar se poate întâmpla să îți aduci aminte și ceva diferit de ceea ce a fost? Memoria își ia libertatea de a selecta, iar selecția este făcută în funcție de starea de spirit și de ideile de atunci și de acum (ceea ce nu e nici pe departe același lucru) ale celui care își amintește. Iar valoarea, sensul, farmecul, arta cărții de memorii se naște din relativitatea aflată în continuă mișcare a acestei selecții, din golurile și plinurile căreia se naște nu numai construcția amintirii, cu portretele personajelor pe care le conține, ci și portretul celui ce își amintește.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – Scrisul sau viața?

 În anul patru, când am făcut specializare în filologie romanică, nu mai audiam decât cursuri de lingvistică.

    Dar în camera de cămin le auzeam pe colegele mele vorbind despre cursul lor de critică literară interbelică, despre Lovinescu și mutația valorilor estetice.

   Teoria mi s-a părut corectă, și exemplul pe care l-am găsit a fost Craii de Curtea veche, ce stil desuet, învechit folosea Matei Caragiale! Citisem cartea cu condescendență, un pic pe sărite și n-am prins niciuna din aluziile erotice care, voi vedea mai târziu, făceau deliciul subtililor membri ai clubul ”mateinilor”.

Citește în continuare →

Romulus Rusan – Un om moderat (inedit)

Am trăit mult mai intens decât temperamentul meu. Deși par un om liniștit, am trecut prin aventuri nenumărate, de care m-am ferit, dar care nu m-au ocolit, ba m-au căutat cu asiduitate. De fiecare dată am ieșit din încurcătură întărit și fără să fac mari eforturi sau compromisuri compromițătoare. Cred că cel mai mult m-a ajutat faptul că nu mi-am dat importanță și n-am căutat să par mai mult decât sunt. Am avut accidente și întâlniri dure cu apa (la Sf. Gheorghe mi-am luxat șoldul), cu focul (la Berlin ne-a luat foc bucătăria) și cu pământul (cutremurul cel mare din București). Am avut accidente de automobil (la Sântimbru, lângă Alba Iulia), de alpinism (în Munții Retezat), m-am intoxicat cu conserve (la Padova), cu ciuperci (la Comana). Sunt un om stângaci, care vărs și sparg pahare, care trag firul telefonului după mine și răstorn pe pantaloni farfuria cu supă, dar în marile încercări Dumnezeu ține cu mine (cu noi) și ne ajută, încât am ajuns să cred că fiecare noroc se înalță pe ghinionul pe care-l învinge.

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – Opțiuni și destine

 Când Drumul egal al fiecărei zile a apărut în traducere franceză (Vienne le jour, 2009), autoarea cronicii din Le Monde, referindu-se la nevoia de singurătate resimțită într-un cămin studențesc, a făcut o trimitere la eseul Virginiei Woolf – O cameră separată/ A Room of One‘s Own – deja clasicizat ca manifest feminist, contestat, apărat etc.

   Îi admirasem cu gelozie romanele, conștientă că arta ei nu-mi era la îndemână. Nu aveau să mă convingă nici acei generoși lectori francezi care au apropiat Dimineața pierdută/Matinee Perdue de Doamna Dalloway, probabil tot prin prisma scrisului feminin.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (XV)

Vineri, 5 martie 1976

E o dată pe care o găsesc înscrisă de mult, astăzi, când e deja 16 aprilie. De atunci, am fost prin Grecia, despre care nu voi mai avea curajul să transcriu aici cele 40 de pagini de însemnări făcute în fiecare zi a călătoriei. [Ele au fost publicate  în câteva numere ale revistei Discobolul din anul 1919]. S-au mai dus încă două săptămâni, într-un fel de abandon primăvăratic, deşi îmi făcusem planuri mari de lucru, mai ales pentru scrierea studiului mereu amânat despre avangardă, la Editions du Champ Libre. Am citit, însă, despre suprarealism, în Breton – Perspective cavalière, culegere compozită de articole,  cu multe elemente interesante,  o parte din Le surréalisme et la peinture, L’Amour fou, – şi mai am pe masă Manifestele în ediţia Pauvert, pentru o revizuire.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (XIV)

9 decembrie [1975]

            Lucru intens la Transcrieri, între dactilografierea unor pagini deja scrise şi umplerea cu alte vorbe a spaţiilor albe. Comentariul la Privelişti-le lui Fundoianu creşte greu, deşi am impresia că ştiu exact ce vreau să spun. Citesc paralel şi din Philippide şi-mi dau seama că nu mi-e foarte la îndemână să scriu despre el. Revederea Aurul-ui sterp mă decepţionează şi un sentiment de non-adeziune pune stăpânire pe mine: prea multă retorică, enorm spectacol zgomotos şi alegorismul greu de suportat. Ici-colo câte un poem frumos, de deformări expresioniste sau de satanism decorativ, post-baudelairian.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (IV)

Uneori am impresia că îți scriu doar pentru a-mi citi trecutul. Dar cuvintele au niște pleoape care clipesc pe neașteptate, rămânând apoi închise; tăcute, se duc pe alt drum. Și atunci, eu însumi orbecăiesc printre ele căutându-le înțelesul, neînstare să-mi aflu locul de întâlnire cu cel despre care îți scriu. Pare că viața lui, alcătuită dintr-un șir de gesturi adesea lipsite de sens, îl căuta și nu îl găsea. De multe ori, gândindu-mă la anii aceia, mi se pare că tocmai eu lipsesc din peisaj. Se întâmplă câteodată ca într-o familie de muți să se nască un copil care aude și poate vorbi. Îmi imaginez că eu însumi aș fi acela, doar că nu părinții mei sunt muți, ci un anumit crâmpei din trecut, în care altcineva mi-a luat locul. Orice l-aș întreba, el nu mă aude, iar pe de altă parte, oricâte semne mi-ar trimite, nu le înțeleg, și din spațiul gol dintre noi se ivește pe nesimțite un fel de inadecvare în raport cu mine însumi.

Citește în continuare →

Ana Blandiana – Sora Maria de la Providenza

Sora Maria de la Providenza a fost la început o poveste. O poveste pe care ne-a spus-o pictorul Eugen Drăguțescu în timp ce mâncam, în apartamentul lui din apropiere de Piazza del Popolo, niște enormi ardei umpluți, făcuți de poetul Ion Sofia Manolescu, care ni-i și servea cu un prosop legat peste pantaloni pe post de șort de bucătărie. Era o atmosferă de prietenie veselă, cu inima ușoară, ca de elevi în vacanță, deși între noi și amfitrion era o diferență de vârstă de cel puțin un sfert de secol. Dar empatia și senzația că suntem făcuți din aceeași făină și ne simțeam bine împreună fuseseră atât de spontane, încât aveam senzația că ne cunoșteam de o viață. De fapt, Ion Sofia Manolescu, pentru prima oară în străinătate, era musafirul fostului coleg de liceu, în casa căruia, în lipsa soției suedeze a acestuia, plecată pentru câteva săptămâni în țara de baștină, funcționa pe post de bucătar. În ceea ce ne privește, trebuia să îi predăm lui Eugen Drăguțescu o scrisoare din partea fratelui său bolnav de la București, urmând să ne întoarcem cu medicamentele cerute prin ea. Îi telefonasem, deci, ca să-i predăm mesajul și fusesem invitați la masă cu bucurie și cu precizarea că nu vom fi singuri, ci că ne vom întâlni cu un coleg. Un coleg a cărui voce nu o recunoșteam deși îi auzeam strigătele prietenești la auzul numelor noastre.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente de jurnal (13)

5 noiembrie [1975]

Cursuri, toată ziua, la Censier: geografie, prima oră de limbă română. Între ele, îndelungă confesiune cu prietenul M.I., la cafeneaua « Royal Mirbel ». Viaţa lui simplă şi modestă în Brazilia, experienţa timpurie a suferinţei, un fel anume de a « învăţa  » lumea. Reticenţele lui faţă de mine, venit din altă parte a continentului. Apoi, proiecte literare, – el de teatru, eu de poeme.

Citește în continuare →