Ion MUREȘAN – Despre Inexplicabil

ion muresan

E foarte simplu: prin  inexplicabil se înţelege ceva ce nimeni nu-şi poate explica. Mai mult, inexplicabilul e ceva ca un fel de „scutire medicală” de explicaţii. Inexpicabilul este ceva ce toată lumea acceptă, după ce a făcut vizibile încercări de dezlegare a nodului, cum să-i zic, „cosmic”  (broboane de transpiratie pe frunte, ochii închiși  „a meditație”), că este… inexplicabil. Am constatat că omului (în cazul în care se nimererşte ca omul să fie român) îi place să lenevească în inexplicabil ca bivolului în tău. Ştie el din experienţa sa îndelungată că inexplicabilul cum vine aşa se şi termină: inexplicabil.

Reprezentarea mea plastică despre noțiunea de inexplicabil la români este următoarea: „Gânditorul de la Hamangia” își ridică capul din palme, își îndreaptă spatele, bineînțeles că se aud gemete și pârâituri de oase anchilozate de stat în aceeași poziție de opt mii de ani, privește spre cer (nu în zadar o comisie UNESCO l-a desemnat ca fiind unul din cele zece artefacte cu care ar trebui să ne prezentăm la o întâlnire cu extratereștrii) și rostește cu o voce gravă, limpede și oarecum îndurerată: INEXPLICABIL! Citește în continuare →

Petru CIMPOEȘU – Admiratorul meu din Franța

cimpoesu nou

M-am întrebat adesea, citind biografiile, memoriile sau jurnalele unor oameni celebri, cum de lor li se întâmplă atât de multe lucruri interesante, iar mie, nimic. Una din explicații ar fi tocmai aceea că eu nu sunt celebru – dar mai sunt și altele. Și iată că, de îndată ce am făcut primii pași spre celebritate, mi s-a întâmplat și mie, în sfârșit, ceva ce ar merita povestit.

Mai întâi, Domnica (Dominique) Ilea s-a gândit să traducă „Simion liftnicul” în limba franceză. După ce a tradus cartea, mi-a trimis un mesaj pe email, întrebându-mă dacă aș fi de acord să o publice în Franța. Am făcut eu niscai nazuri, c-o fi, c-o păți, să mă mai gândesc, dar în cele din urmă mi-am zis că merită și francezii să citească o carte bună.

Pentru cine nu știe, chestia cu traducerile din literatura română stă cam așa: Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Fragmente despre mine însămi (rezumat)

blandiana nou

Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit mult înaintea naşterii mele. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toata lumea (şi azi acesta este numele meu în familie şi pentru prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii. Citește în continuare →

Petru CIMPOEȘU – M-am gândit să mă las de scris

cimpoesu3

În urmă cu un an și ceva, hai să zicem doi, am publicat o carte intitulată “Celălalt Simion”, parte dintr-un proiect mai amplu, al unei mitologii personale a provinciei. Eram conștient, cum am fost de fiecare dată când am dat ceva la tipar, că nu e o capodoperă. Ca să parafrazez un inspirat vers al lui Andrei Bodiu, capodopere scriu numai morții (el zice, mai ambiguu, că “orice poet bun e un poet mort”). În orice caz, pentru eventualitatea că cineva ar fi dispus să mai citească și printre rânduri, am pus acolo tot felul de chestii. Mai întâi, o trimitere la “ Maestrul și Margareta”. Povestea începe cu căutarea unui motan care fugise de acasă, pe urmă motanul dispărut apare sub înfățișarea unui pretins Deputat (câteva similitudini fiziologice indică asta), căruia nu-i atribui vreun nume, fiindcă ar însemna să fi fost botezat, iar mai încolo este prezentată explicit ipoteza că poți identifica dracii cerându-le pur și simplu buletinul de identitate – din cauză că n-au fost botezați, deci nu s-au lepădat de Satana, ei vor da în bâlbâială. Obsedate de bani, personajele mele semnează chiar și un Pact (cu cine altcineva?); locul lor de întâlnire este o cârciumă numită Regrete Eterne și situată într-un subsol (antiteza cu Simion liftnicul, care se claustrează la ultimul etaj al unui bloc de locuințe, e anunțată din titlu), iar în final, unul din personaje fuge în Transnistria – și anume, la Tighina, oraș care în romanele lui Ilf și Petrov este numit Bender, oare ați auzit de Ostap Bender? În fine, o mulțime de jucărele de genul ăsta. Mai e și obsesia mea privind valorificarea ficțională a unor situații pretins reale. Bunăoară, Tărâmul Ardeilor Iuți (“cea mai fericită țară din lume”) nu este o invenție, ci este supranumele statului Bhutan, aflat la poalele munților Himalaya, între India și China. De altfel, cam optzeci la sută din materia factuală a romanului meu se poate documenta în presă sau pe internet – restul e autobiografie. Se poate să fi fost prea subtil? Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Cum se scrie un poem?

blandiana2

Este o întrebare care mi-a fost pusă cândva de o fetiţă, o elevă întâlnită într-una din multele întâlniri organizate pe vremuri în şcoli, şi, înainte de toate, trebuie să observ forma corectă a întrebării: se scrie, nu este scris. Nu eu îl scriu pe el, el mă scrie pe mine. Cine este el – poemul sau cel care hotărăşte ca poemul să vină pe lume – este greu de spus. Cel mai simplu ar fi să spun Dumnezeu. Dar intensitatea şi ambiguitatea poeziei este atât de similară cu intensitatea şi ambiguitatea rugăciunii, încât răspunsul ar fi aproape pleonastic. În orice caz, a trecut de mult vremea când credeam că mă exprim cu ajutorul scrisului. Acum accept să mă las exprimată de altcineva, chiar dacă sper că acesta poate fi uneori chiar eu însămi. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Comentarii la o amintire

blandiana3

Am povestit cândva o întâmplare trăită într-o iarnă în vestul mijlociu, unde eram împreună cu Romulus Rusan beneficiarii unei burse americane care s-a atribuit timp de decenii, an de an, unor cupluri de scriitori români. Locuiam într-un cămin studențesc cu multe etaje așezat la marginea campusului între un deal și un râu, iar de la geamul nostru înalt pământul cu arbori puternici necunoscuți se vedea nepângărit, aproape virgin. Era în ianuarie și ninsese ca în basme timp de două zile și două nopți. Citește în continuare →

Romulus RUSAN – La armată

romulus-rusan

În vacanțele anilor II și IV de facultate am fost duși la armată. Se spunea „duși”, deși stagiul militar cu „termen redus” era mult mai convenabil decât cel obișnuit, care dura doi ani, sau decât cel așa-numit DGSM și poreclit „Diribau” (rezervat copiilor de chiaburi, preoți, „dușmani ai poporului”)  care dura trei ani, și nu se efectua în cazărmi, ci în lagăre de muncă militarizată.

Dacă n-aș fi intrat, cu atâtea peripeții, la facultate, aș fi ajuns și eu să robotesc la construcția vreunor drumuri, căi ferate, poduri, tunele sau cazărmi (de pildă, la o bază militară sovietică cum era cea de la Deveselu, localitate pe cât de secretă atunci, pe atât de celebră în zilele noastre). Tata fiind la închisoare, dacă n-aș fi devenit student, n-aș fi avut dreptul să port o armă, ci doar o lopată și n-aș fi îmbrăcat o uniformă kaki, ci m-aș fi numărat printre cei peste 500.000 tineri, echipați cu pufoaice cenușii, cu obiele și uneori cu opinci, încartiruiți în barăci ascunse ochilor lumii. Citește în continuare →