Cel mai recent volum al lui Dmitri Miticov – Dmitri: INTJ (OMG, 2023, copertă – Cătălin Furtună) – este „o cercetare despre modalitățile și locurile în care te / poți situa, în spațiu sau timp, pentru o mai bună observare. / Nu-i un studiu științific, datele-s contestabile și relevante / doar în sens metaforic, ci unul simbolic – aproape literar”. O călătorie-cercetare ale cărei etape sunt reprezentate sub diferite forme grafice: textele poetice capătă aerul unor cercetări științifice, abandonând terenul poeziei unanim recunoscute și acceptate drept poezie și accesând ambițios valențele axiomatice ale acesteia, o poezie-adevăr științific, în care cunoașterea paradisiacă nu mai strivește corola de minuni a lumii, ci o completează pe cea luciferică. Eul creator este un cercetător-observator în descendența lui Heisenberg, care nu mai urmează linia determinismului, ci se deplasează prin salturi în spațiu și în timp, folosind memoria și imaginația ca vehicule: „tot ce se poate întâmpla cu tine are incontestabila capacitate de / a se-ntoarce în trecut și a-l modifica (…). Ai spune că ai transformat niște / momente din trecut în zone pline de neprevăzut la fel / cu episoadele care urmează, idee care situează ciudat / și chiar paradoxal tot ce s-a întâmplat cu tine în zona / unui viitor alternativ și virtual care forțează limitele / universului tău cunoscut. Tot ce se întâmplă cu tine / este pus în valoare și reinterpretat de fapte viitoare”. La final avem o cheie mitologic-fantastică, prin recurs la intertext, la poemul lui Ghilgameș, la Urshanabi și la apele morții. Glosa este dovada „că-n cealaltă parte e un univers necunoscut unde săgeata timpului e inversată”.

Principiile mecanicii cuantice sunt grefate pe un suport filosofico-poetic. Sau invers. La fel și spațiile din matematicile superioare, absorbite în teoria freudiană a subconștientului. Încercarea de a explica din ce este alcătuită identitatea umană/omul (generator de ficțiune) se face prin recurs la diverse domenii: psihanaliză, mecanică cuantică, matematică, astronomie, biochimie, fără a exclude zonele paranormalului, intuiția („definită ca saltul unei particule de conștiință într-un câmp finit de posibilități”), predicțiile. În viziunea lui Dmitri, analogiile sunt generatoare/potențatoare ale unor sensuri noi, ale unor noi căi de cunoaștere. Totodată, par a fi și căi de reducere a anxietății (generată de pierdere, teamă, singurătate, dependență). Recurența e una dintre trăsăturile poeticii volumului. Dmitri dezgroapă din nou și din nou spații și ființe aparent uitate („Creez prezent din tot ce am pierdut / în oamenii din locurile pe unde am trecut”), iar discursul poetic le redă energia dintâi („Emoția evenimentului e concurată cu emoția retrăirii lui / afective. Așa se termină. Retrăiri, straturi succesive”).

Dmitri se proiectează în spațiu („naveta spațială” – coloana 1) pentru a putea coborî mai bine în sine (în „subspațiu”, în subconștient – coloana 3), cu alte cuvinte ia distanță de sine, se obiectivează, pentru a se înțelege mai bine, pentru a accesa etapele devenirii sale: „Cât de departe trebuie să merg ca să ajung să spun că m-am găsit? / E timp sau spațiu intervalul de parcurs, e de-nțeles sau de privit? (Glosă). Dmitri pare a căuta ochiul străin care ne observă („Încremenit în orizontul evenimentelor, așa m-ar vedea / cineva, dacă ar avea cine”). Suntem noi singurul observator din Univers, un observator care nu poate coordona/unifica limbajele date într-unul singur care să producă înțelegerea și revelația?

Pe de altă parte, avem aspectul de instalație poetică al volumului, unde ideile sunt redate prin mai multe limbaje & suporturi (scheme, grafice, secvențe ADN, ecuații etc.), care apropie volumul de artele vizuale, punctul forte al Dmitri: INTJ, care face din obiectul artistic Dmitri: INTJ o spectaculoasă și curajoasă reconfigurare a limbajelor prin mixaj: „O istorie a limbajelor, asta e viața ta întreagă. Ia limbajul, fă din el un gest. Ia toate / instrumentele care-ți pot măsura existența și spune cât de repede poți: uite viața”.

Personajul Dmitri, vocea singulară, aflată la intersecția proiecțiilor despre trecut, prezent și viitor, trăiește în mai multe dimensiuni deodată. Efectul de omniprezență/ubicuitate este dat de salturile în timp și în spațiu, de dispunerea pe trei coloane a călătoriei-cercetare și de trimiterile de la o coloană la alta. Dmitri este viu și mort în același timp, prezent și absent („În esență, însă, adevărul e că nu ești / aici. Ești permanent în mișcare, într-o structură infinită / de ipostaze distincte din timp și din spațiu, vie în minte / sau în ficțiune, numită megastructură, amestecând, cum / altfel, aduceri aminte și teritorii imaginare”), se privește pe sine din prisma celui care a fost (copilul) sau a celui care este (adultul, tatăl), contemplându-și propria dispariție (pe măsură ce dispare – „Eu nu trăiesc, eu produc / amintiri”), până la disoluție, rămânând însă în versuri, în megastructură: „Sunt versuri, dragul meu Andrei, în care mă găsești când vrei / și clipa de acum va fi-n expansiune peste locuri și evenimente / în care n-am putut să mai rămân, prin spațiu-timp, la infinit”.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 33-34]