Să fi trăit altfel, altcândva, într-o cameră cu iz de portocală, înghesuită sub privirile celor dragi, sau într-o curte de spital, printre frunze casante, înghiţită de o singurătate apăsătoare. Aceasta este existenţa fragilă pe care Mioara o duce într-o antecameră a memoriei şi aceştia sunt pereţii între care se zbate personajul compozit al Luminiţei Rusu în viaţa prin lentile groase*.

Ambiguitatea şi inconsistenţa memoriei, neverosimilul „realului” sunt elemente pe care autoarea le explorează imaginând vieţile paralele ale eroinei sale. De-o parte, Mioara Frişan, medic de familie în comuna Uscăţei, soţie de primar şi mamă a trei copii; de cealaltă parte, Mioara Ardelean, conferenţiar universitar şi medic oftalmolog, căsătorită cu un coleg de breaslă, mamă a unui motan. În ambele ipostaze, găsim o femeie ce îşi asumă o identitate socială diferită, care „a ales altfel” şi pentru care „ratarea” ţine de o prejudecată: că femeia ar avea de decis între carieră şi familie. În această logică, Nina este nevoită să renunţe la cariera de balerină odată ce rămâne însărcinată. Şi tot această ipostază dictează, de altfel, dinamica dintre Emilia Grănescu şi Mioara, colega sa de facultate; o chestiune pe care „doamna director” o pune pe seama unei întregi generaţii de femei: „Elisabeta se plângea că nu are familie, iar mama credea că se risipeşte în conflicte zilnice cu soacra”.

Acest conflict de rol (femeie de carieră vs. femeie de familie) devine simultan director al naraţiunii şi pretext pentru autoare, vehiculul narativ al romanului constituindu-l presupusa viaţă paralelă pe care Mioara şi-o închipuie. Personajul central pare să sufere de o formă de tulburare disociativă, trăindu-şi existenţa ca pe ceva străin, luându-şi când rolul de doamna doctor de la sat, când pe cel de doamna conferenţiar doctor oftalmolog de la oraş. Pendularea între aceste două contexte, precum şi confuzia percepţiei temporale şi spaţiale, care le însoţesc, dau naştere unei naraţiuni intricate, foarte greu de strunit tehnic. În cea mai mare parte, jocul de planuri este bine dozat, migălos construit. Totuşi, aceeaşi migală pare să fie, de asemenea, punctul nevralgic al naraţiunii. Efortul autoarei de a lega cele două motoare ale poveştii – cea a Mioarei bolnavă de carcinom renal ce intră în operaţie şi cea a Mioarei care se trezeşte în urma unei lovituri la cap după ce ar fi picat de la etajul doi al blocului – ajunge, pe final, să producă mai multă confuzie decât ar fi necesară. E inoportună, astfel, apariţia personajului Nina Balerina, cu care Mioara Ardelean se întâlneşte în parcul spitalului de la Neuropsihiatrie, în şura lui Moş Surtuc, deci direct în viaţa Mioarei Frişan. Acest amestec brusc şi nejustificat între planuri nu-mi mai lasă defel loc, ca cititor, să bănuiesc că toată tevartura, confuzia, ameţeala şi disonanţa se află în capul personajului central, care-şi imaginează „lucid”, că duce una sau alta dintre cele două existenţe – şi, din nefericire, subminează toată construcţia de până acolo.

Ca experiment literar, genul acesta de naraţiune, cu planuri care se intersectează, cu ambiguitate şi suspans, este provocator şi bine-venit – oricum, autoarea nu scrie plicticos – însă, din păcate, nu pare să stea în picioare până la final (sau în final). Şi, cred eu, diavolul se află, de data aceasta, tocmai în detalii, în acele amănunte menite să rotunjească povestea. Un singur element pare să fie vizibil disonant, capitolul în care aflăm că Mioara este adulteră – pe care îl văd, fără probleme, ca pe o bucată de proză scurtă reuşită, ce poate trece drept exemplu de libertate a femeii de a dispune în voie de propriul corp, însă nu prea are ce căuta aici.

Mai trebuie spus că există o serie de incongruenţe în alcătuirea personajelor – unele cu (o posibilă) noimă, altele fără. Avem, de pildă, un medic conştiincios, director de spital, care tot ignoră reguli intraspitaliceşti – caz în care autoarea ar putea sublinia, totuşi, ideea că relaţia personală cântăreşte mai mult decât statutul social/profesia, cum ar putea, la fel de bine, întări ideea că şefii fac ce vor ei. Avem, însă, şi un personaj ca Nina, o „bătrână” care umblă sprijinită „de un baston metalic cu patru picioare” şi suferă de o vizibilă degradare fizică, dar care se urcă pe motor şi porneşte la drum.

Stilistic, cred că Luminiţa Rusu, asemeni oricărui autor, are anumite „reflexe”, anumite preferinţe în materie de expresie, care aduc, adeseori, deservicii – de pildă, „ochii umezi”, „fuioare lungi de fum albăstriu”, acel zâmbet sau râs „cald(e)”, „veşmântul de plumb” şi alte epitete mai puţin izbutite (clişeice), de o repetitivitate cam supărătoare. La fel, aş fi preferat, pe alocuri, ca timpul verbal să fie uniformizat, anume acolo unde planul temporal e acelaşi, să zicem: „începuse să-mi placă liniştea din părculeţul ăsta (…) Soţul meu murise de câţiva ani, iar copilul e în Germania” sau „domnul consilier dăduse cu ea de perete, iar din cană n-a mai rămas decât…”.

În acelaşi timp, m-aş fi bucurat să găsesc cât mai multe pasaje ca introducerea aceasta, care e reuşită: „Micul parc din curtea Spitalului de Neurologie miroase a flori de tei şi de salcâm. Când s-au contruit spitalele vechi, proiectanţii clădirilor au vrut ca fiecare curte de spital să aibă un mic parc cu bănci şi copaci, ca să aibă unde să se relaxeze pacienţii când ieşeau afară. La Neurologie, s-au plantat tei şi salcâmi, în curtea Cardiologiei, e plin de frasini şi castani, iar la Oncologie, sunt magnolii. Cel mai frumos părculeţ e cel de la Oncologie, în aprilie, dar cel mai bine miroase la Psihiatrie, în iunie” – o descriere frustă (şi asta apreciez cel mai mult) care oferă, totuşi, un spaţiu generos pentru imersiune, aşadar, un început promiţător de capitol.

Am apreciat, iarăşi, faptul că sunt puse în discuţie o serie de prejudecăţi legate de feminitate sau de masculinitate – pe care aş fi vrut, totuşi, să le văd ceva mai nuanţate: „bărbaţii nu se pricep la haine”, [p]entru orice bărbat trebuie să lupţi, de fapt, indiferent de câţi ani te iubeşte (…) Habar n-ai câte asistente tinere (…) se pot împiedica printre picioarele lui şi el, oricât de mult te-ar iubi, e tentat să încerce!”, „[g]rele vremuri te aşteaptă, draga mea, nu ştiu ce prinţ vei găsi tu printre studenţii delicaţi, cu picioruşul epilat”, „noi [femeile n.] am fost acelea care aveam dreptul să şocăm prin vestimentaţie, nu bărbaţii!” şi altele.

viaţa prin lentile groase abordează, aşadar, o temă mai amplă – prejudecata că femeile trebuie să aleagă între a face carieră şi a-şi întemeia o familie – în jurul căreia se ţes preconcepţii despre rolul femeilor, precum şi despre ce ar defini feminitatea şi ce anume ar fi masculinitatea. Alături de acestea, mai sunt schiţate, prin scurte trimiteri, situaţia educaţiei în mediul rural şi precaritatea din instituţiile spitaliceşti de la oraş, care adaugă romanului o dimensiune socială – ele rămân, însă, apariţii fulgurante, nişte simple momente de iritare, relatate, uneori, ironic. Şi mai puţin explorate sunt scurtele reflecţii, cam artificiale, ale lui Vlad Ardelean, care, probabil, puteau chiar lipsi.

În cele din urmă, pare că miza romanului este construcţia laborioasă, căreia temele îi servesc drept pivoturi. viaţa prin lentile groase rămâne un testament al fragilităţii memoriei, a inconsistenţei realităţii, precum şi un efort de a reface o istorie personală, de a face limpede ceva ce rămâne, finalmente, eminamente confuz – şi iată cum, metaforic, tocmai cititorul este pus în situaţia celui care trebuie să poarte lentilele groase ale Mioarei, „fără să-i trebuiască”.  

*Luminiţa Rusu, viaţa prin lentile groase, Editura Paralela 45, Pitești, 2023.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 32-33]