II. Recenzii

Denisa Bolba

Noua stângă și politicile globale actuale

Volumul coordonat de Marc James Léger* aliniază o serie de eseuri menite nu doar să răspundă unora dintre cele mai îngrijorătoare și complexe probleme de natură social-politică, ci să regândească agenda și pozițiile spectrului politic de stânga în mod activ, prin raportare constantă la noua realitate care s-a impus la nivel global. Fiind gândit ca o critică a filosofiilor post-structuraliste, demersul atinge câteva obstacole care blochează intervenția noii stângi în situația politică globală prin concepte precum politicile identitare, studiile postcoloniale, mișcarea woke sau repulsia față de universalism. Cercetarea este structurată sinergic și prioritizează lupta împotriva capitalismului prin argumente și dezbateri care formulează importanța prevalării condiției de clasă celei rasiale sau (trans)sexuale, ca o strategie de trunchiere a discursului neoliberal actual în care se punctează viceversa. Deși în cadrul lucrării există și incongruențe, în sensul că fiecare eseu își arogă libertatea de a produce o viziune teoretică particulară, coeziunea cărții este indiscutabilă.

Printre preocupările centrale ale autorilor se regăsesc cele privitoare la natura universalității – textul lui Alain Badiou, parțial și cel al lui Jacques Rancière –, argument înaintat în avangarda dezbaterilor din rațiuni strategice: pentru a anula viziunile postmoderne care susțin statu quo-ul, este necesară conștientizarea precondiției comune a experienței clasei muncitoare globale și depășirea discursurilor identitare. Tot în acest punct zero al demersului, universalul este diferențiat de construcția tautologică și agresivă a acelui tip de universal care extirpă particularul. Astfel, se susține ideea că universalul se prezintă nu ca o regularizare sau scădere a particularului (în sens de diferență), ci, deși provine în mod evident din aceste predicate, ca o singularitate care se sustrage predicatelor identitare. Badiou propune aici o delimitare între o variantă frauduloasă a universalității, propusă prin practicile capitaliste, și varianta socialistă a acesteia, ca o rampă de lansare a unei cunoașteri enciclopedice universale – un sistem general de cunoaștere comun sau, într-o altă ordine de idei, ceea ce știe toată lumea despre politică, artă, societate etc. (30) – care să ducă la o emancipare universală. Argumentul emancipării îl inserează ulterior Rancière, pe care îl definește ca un set de practici organizate în baza supoziției că toți indivizii sunt egali (35) și al cărui scop final este de a institui politic această stare de egalitate, în pofida demersurilor politico-economice care subminează constant calitatea de a-fi-egal a unui segment al societății, i.e. al celor non-albi, non-heterosexuali, non-bărbați ș.a.m.d. Cercetătorul anulează politicile identitare și mișcările de tip woke care stimulează segregarea în baza tezelor identitare ale rasei, sexualității sau ale altor categorii revendicate în baza tradiției postmoderne, atât prin conceptul de emancipare, cât și prin cel de identificare (după modelul Je suis Charlie),ca fenomen confundat cu identitatea per se, ultima fiind, de altfel, un concept vag și greu definibil. Totuși, articolul conchide diferit față de cel al lui Badiou: blocajul sociopolitic al umanității nu este alcătuit din opoziția universalitate vs. identitate, ci din opoziția unei logici a subiectivizării, ca proces al dezidentificării, și cea a identificării. A doua concluzie este ceva mai pesimistă: pentru că frica față de identitatea celuilalt este o marcă a civilizației, cultura emancipării ar însemna o civilizare a aceleiași frici.

Rancière deschide astfel drumul unei discuții despre vidul antagonic pe care o preia Žižek, desigur, printr-o grilă diferită, în care intră și elemente de analiză a cazului politicii americane, dar care are o direcție similară. Filosoful sloven apelează la conceptul de antagonism al luptei de clasă pentru a-i reliefa caracterul de a fi singurul antagonism universalcapabil să traverseze edificiul social și să fie mai acut decât orice altă formă de antagonism social (45), îndreptând atenția cititorului înspre necesitatea de a depăși concepția unei juissance impenetrabile ontic de orice altă categorie în afara celei vizate, susținând că orice mod de viață (tot în sens lacanian) sau structură simbolică pot fi înțelese.

În acest punct, intervine o altă construcție opozitivă, față de studiile postcoloniale, care resping, la fel ca celelalte discursuri, universalizarea după tradiția marxistă ca pe ceva suspect, cu aer colonizator. Argumentele formale, metateoretice pe care le înaintează studiile postcoloniale și Subaltern Studies țin de ignoranța de tip eurocentrist a universalizării socialiste față de eterogenitatea socială a culturilor non-europene. Vivek Chibber deconstruiește afirmațiile de mai sus susținând că teoriile postcoloniale par să nege propagarea globală a capitalismului ca formă universală de exploatare. Faptul că teoreticienii postcoloniali agreează ideea de nativism și orientalism nu se poate traduce decât ca formă de reinstaurare a unor viziuni imperialiste, o formă internalizată de colonialism care nu face decât să fructifice exploatarea capitalistă, de altfel, vizibil globală și, deci, universală. 

Următoarele teze reformulează conceptele de gen, rasă și clasă din perspectiva calității lor de categorii analitice, care nu pot fi reduse la noțiunea de „identități”, pentru că fiecare dintre aceste categorii necesită diferite investigații analitice. Argumentele cercetătoarei Barbara Foley, dar și ale lui Adolph Reed Jr. sau Cedric G. Johnson sunt că nu rasa/genul în sine au creat rasismul/sexismul, ci ele au fost rezultatul unor experiențe istorice care s-au concretizat într-o serie de constructe sociale. La bază, comerțul transatlantic a avut scopul de a ‘aproviziona’ cu forță de muncă pentru a spori producția capitalului, nu de a emite judecăți identitare. 

În aceeași idee a sporirii producerii de capital, volumul abordează, printr-o altă serie de articole, mișcările de tipul Black Lives Matter sau MeToo și strategiile politice care funcționează invers proporțional lor, contribuind la opresiunea sistemică. Nancy Fraser afirmă că hegemonia capitalistă este forjată prin combinația a două aspecte: unul care ține de distribuție („distribution”) – ca producere de capital – iar al doilea este cel al recunoașterii („recognition”), un sistem moral în baza căruia este consolidat simțul apartenenței și a calității de membru. Prin aceste coordonate și prin analiza strategiilor politice ale regimului Trump, ca neoliberalism hiperreacționar, Nancy Fraser denunță falsele promisiuni ale neoliberalismului și simptomele exploatării financiare. Analizele cercetătoarei îndeamnă la aderarea unor viziuni care susțin militarea împotriva neoliberalismului și a capitalismului.

Capitolele finale reiterează principiile centrale ale volumului, printre care negarea woke-ismului ca pe o politică de factură burgheză și abandonarea viziunilor conservatoare și elitiste care contribuie la anihilarea demersurilor de stânga, stimulând abuzul și selecția unui spectru al actorilor sociali reduși la capacitatea lor de a produce capital.

În definitiv, Identity Trumps Socialism este o construcție bine închegată și riguros prezentată, care prezintă diferitele fațete ale problemelor pe care le impune capitalismul, înaintând argumente convingătoare care rămân fidele mizei centrale. Avansând o universalitate de stânga emancipatoare pentru a promova lupta împotriva hegemoniei capitaliste globale, volumul creează un tranșeu teoretic prin care sunt recunosc limitele diversității și ale politicii identitare care ne asaltează atât de frecvent. În siajul acestor concluzii, lucrarea este o referință utilă pentru înțelegerea felului în care s-ar putea instaura un praxis anti-capitalist nu doar pentru că înlătură cele mai frecvente contraargumente aduse mișcărilor de stânga, ci pentru că oferă instrumentele teoretice necesare suficient de apte încât să poată investiga asamblul sistemic, cu atât mai mult cu cât exploatarea continuă a clasei muncitoare activează o serie de traume sociale, economice și ecologice care pot atrage consecințe dezastruoase.

_________________________-

*Marc James LÉGER, Identity Trumps Socialism, Taylor & Francis, Routledge, New York, 2023, 217 p.

*

Denisa Chirteș

Cultura queer în România

Studiul Ramonei Dima, Queer Culture in Romania, 1920-2018 (1),se instituie drept o bornă a studiilor queer în spațiul românesc, dar și un punct nodal în cadrul studiilor de gen în Europa Centrală, de Est și de Sud-Est. Prin urmare, el contribuie la cunoașterea actuală a literaturii române prin cercetarea subgenului queer, prezentându-l totodată în contextul studiilor postcomuniste și analizându-i mutațiile transmediale din cadrul producțiilor artistice contemporane. Mutațiile cauzate de schimbarea mediilor sunt analizate atent de fiecare dată, sintetizând distincțiile ideologice dintre mediul literar și cel cinematografic sau chiar cel al artei performative, indicând un grad de conservatorism ridicat în cazul celui dintâi.

Demersul se concentrează pe toate formele artistice care tematizează cultura queer, realizând conexiuni între medii distincte. Concluziile pot servi mai degrabă drept introducere, întrucât fixează toate mizele pe care și le propune lucrarea. Analiza se desfășoară precum o anchetă, recuperând arhivist ocurențele queer din literatură și cinematografie sau utilizând instrumente digitale pentru a pătrunde pe paginile de blog dispărute. Astfel, spațiul „social” este confruntat ulterior cu reprezentările sale artistice, aducând în discuție și componenta de praxis. De asemenea, în aceeași concluzie este fixată accepțiunea termenului queer cu care operează lucrarea, privit în sens restrâns, ca sexualitate. Desigur, autoarea menționează că, în sens larg, termenul nu se limitează numai la sexualități non-normative, ci aduce în discuție și o anumită construcție a posturii identitare, anumite experiențe comune ale precariatului societal. 

Materialul supus analizei nu permite neapărat o astfel de lentilă. Fixarea reperelor Ramonei Dima se realizează pe două direcții, cronologic și prin mediile de transmitere a informației. Din punctul de vedere al cronologiei, deși corpusul pare aparent bogat în ocurențe queer, atât timp cât articolul 200 era în vigoare (2001 este un reper temporal esențial pe care autoarea îl fixează ca un moment de scindare, care a facilitat „dezghețul”), trimiterile la homosexualitate puteau fi doar intuite din intenția autorului, însă erau ignorate de receptarea critică. Această perioadă este precedată, de asemenea, de o receptare deficitară încă de la primele cazuri de literatură queer. Făcând apel la critici din sfera literaturii române (G. Călinescu, Nicolae Manolescu), autoarea ilustrează cele două atitudini univoce în raport cu componenta queer: fie ignoranța, fie disprețul. Această atitudine transpare și în receptarea publicului de masă, analizând reacțiile spectatorilor la manifestările de performance art.

O altă deficiență fundamentală a culturii române pe care volumul o problematizează este redactarea unui număr mare de texte cu protagoniști queer de către autori heteronormativi, ilustrând atât gradul de superficialitate cu care este tratat subiectul, cât și artificialitatea remarcată de persoanele intervievate care aparțin acestei comunități. Un caz aparte este ilustrat de Cecilia Ștefănescu, al cărei stil fragmentar apelează la tematica queer pe post de „momeală”, însă progresismul ei pare mai degrabă întârziat (apare după ce au trecut câțiva ani de la publicarea romanului, întrucât discursurile incipiente ale autoarei erau ezitante) și mimat. Cu alte cuvinte, este vorba despre un caz de oportunism. Fenomenul este observat mai atent de Mihai Iovănel, comentând două reacții ale autoarei situate temporal la câțiva ani distanță, de la: „Cecilia Ștefănescu a fost destul de iritată de conversație, explicându-mi că romanul ei nu are nicio legătură cu ideea de roman gay” (1) la „Cecilia Ștefănescu vorbea cu mult aplomb despre problema homosexualității pe care o ridicau filmul ȘI cartea” (2). 

În contextul emergenței culturii cancel apar astfel de repoziționări ideologice în rândul autorilor. Deși studiul nu atinge concret fenomenul de cancel culture, el ilustrează tocmai surmontarea viziunii conservatoare despre efectele „anulării” în societate. În trecut, heteronormativitatea era cea care impunea anumite discursuri care puneau cultura queer într-un con de umbră. Un exemplu de „dublă-anulare” ilustrat în studiu îl constituie Ion Negoițescu, care era evaziv în autoreprezentările sale queer, sub stigma „cancel”-ului heteronormativ, dar este recuperat din propriile memorii ca legionar, fiind susceptibil „anulării” și în contextul social actual. Totodată, este important de adus în discuție faptul că, deși aspirațiile comunității queer sunt astăzi parțial îndeplinite, așa cum relevă interviurile, receptarea lor negativă încă există și nu este condamnată în mod just. De exemplu, există un „scut generațional” care protejează criticii provenind din alte generații de „anulare” chiar și atunci când fac remarci homofobe.

Pe lângă reprezentările deficitare ale unor autori din afara comunității, au existat de-a lungul timpului anumite personaje văzute ca reprezentative pentru identitatea trans, însă, prin ceea ce Ramona Dima vede ca fiind teama criticii de a se îndepărta de „miturile fondatoare”, acestea sunt traduse sub umbrela motivului androginului. Astfel de exemple se regăsesc preponderent în spațiul interbelic, pentru că, deși peisajul ideologic actual permite această deschidere și ar fi fost important de privit receptarea lor critică, studiul nu a putut recupera altfel de ocurențe (un alt motiv pentru care se poate discuta de un sens restrâns al termenului de „queer” în analiza de față). Câteva dintre cazurile pe care Dima le amintește sunt personajele Aubrey de Vere (Remember, Mateiu Caragiale) și Cora Persu (Drumul ascuns, Hortensia Papadat-Bengescu). Destinul lui Aubrey de Vere este problematizat ca fiind o nedreptate, în care crima și misterul constituie un pretext pentru a nu explora mai departe personajul queer sau poate chiar un ritual punitiv. Apoi, Corei îi sunt atribuite trăsături „masculine” (așa cum le prevede imaginarul romanului), iar „privirea” heteronormativă nu poate traduce interesul ei pentru Aimée în mai mult decât o prietenie strânsă.

Concomitent, cultura woke a avut un efect tardiv în spațiul românesc, date fiind rigorile și principiile punitive de sub regimul comunist pe care autoarea le detaliază. Astfel, sub imperativul sincronizării cu Occidentul (efect pus pe seama lipsei de emancipare din timpul valabilității articolului 200), „valurile” queer s-au suprapus după anii 2000 și, omițând pași esențiali, au explodat într-o cluster incoerent. Drept consecință, și studiul are aspectul unui palimpsest, pentru că singura modalitate de a inventaria reperele queer într-un studiu coerent a fost explorarea exhaustivă a mediilor (literatură, cinematografie, teatru) și un decupaj temporal dificil de justificat. Astfel, întreg demersul s-a plasat sub semnul unei cvasi-arheologii, devoalând în cele din urmă un număr minimal de opere. Absența corpusului se încearcă totuși a fi justificată de fiecare dată fie prin contextul socio-politic, fie prin imposibilitatea de a mai recupera anumite fragmente literare sau opere artistice. Studiul își conștientizează aceste deficiențe, enunțându-le și la nivelul titlurilor subcapitolelor prin sintagma „istorie fragmentată”, fragmentată inerent din cauza carenței de materie primă care a stat la baza acestui studiu.

Analiza de față constituie preponderent un efort de documentare, însă aceasta ar fi o cheie de lectură reducționistă, întrucât fiecare „arhivă” este însoțită de un comentariu critic și metacritic. Autoarea nu pătrunde în profunzimea acestor cazuri istorice, căci ele sunt prezente mai degrabă ca niște piste de cercetare de nișă pentru următorii cercetători. Studiile de caz sunt minimal abordate, Dima concentrându-se pe obiectivul central, acela de a realiza o panoramă cât mai cuprinzătoare și emblematică a reprezentărilor queer în cultura română, în literatură, film, performance art și artă contemporană – panoramă pe care volumul o realizează.

Note:

(1) Ramona Dima, Queer Culture in Romania, 1920-2018, Palgrave Macmillan, 2023, ISBN 978303138848, 219 p.

(2) Mihai Iovănel, „Pagini LGBT în literatura română” în Scena9, URL: https://www.scena9.ro/article/lgbt-literatura-romania, accesat la 05.02.2024.

(3) Ibidem.

*

Oana Cicur

O pledoarie pentru conștiința specificității profesiei de specialist în literatură

Studiul din 1995 al lui Stanley Fish* se construiește ca un răspuns la dezbaterile din societatea americană de la începutul anilor ʼ90, polemici ce vizau statutul intelectualului în condițiile încercării de anulare a granițelor dintre discipline, precum și a confiniilor dintre mediul universitar și contingentul imediat. 

Reeditat patru ani mai târziu de Harvard University Press, volumul are la bază șase prelegeri, parte a The Clarendon Lectures, ținute de S. Fish în 1993 la Oxford, o perioadă rememorată în prefața la cartea în discuție ca o etapă marcantă în cariera sa profesională, (atunci) de aproape 35 de ani. De fapt, însă, reflecția lui despre specificul studiilor literare în context postmodern își are originea în 1990, când a ținut un seminar la Folger Library, notițe editate sub forma unei addenda la studiul de față. 

Stanley Fish se situează critic încă din titlu, unde, dislocând sintagma consacrată (political correctness), accentuează ce ar trebui să rămână de interes pentru un specialist, anume nivelul său de competență, mutând în plan secund factorul politic reformator. În surprinderea relației acestuia din urmă cu mediul academic constă miza cercetării sale, în care pledează pentru păstrarea integrității unui domeniu de studiu, adoptând o poziție moderată, departe de a fi partizan al poststructuraliștilor progresiști sau al neoconservatorilor. În plus, cea de a doua idee din „îndreptarul de lectură” către cititor, inclus în prefață, respinge ab initio poziția contestării studiilor culturale ca atare, completând, astfel, prima constatare, din seria „a nu se citi ca…”, privind unitatea sa de viziune și de atitudine începând cu anii ʼ70.

Că cercetătorul rămâne fidel principiilor etice și formației sale în plan profesional o dovedește și capitol întâi, intitulat cu incipitul din Lycidas al lui John Milton Yet once more, căruia Fish îi va dedica, de altminteri, o atenție considerabilă în această primă prelegere, prin trimitere și la una dintre teoriile care i-au legitimat influența în câmpul literar: reader-response criticism. Asumându-și fățiș posibilitatea de a fi calificat drept retrograd, specialistul chestionează legitimitatea schimbării studiilor literare în acord cu urgențele politice ale lumii contemporane, oferind două variante de poziționare: fie te pronunți în calitate de critic literar în chestiuni ce depășesc aria ta de expertiză și, deci, nu ești credibil, fie, căutând eficiența politică, renunți la practicile specifice profesiei tale, ceea ce înseamnă că nu vei mai fi critic literar. Această perspectivă neconcesivă –„«universitatea – îndrăgește-o sau părăsește-o” („«the academy – love it or leave it»”) – ce va reveni, ca o constantă, pe tot parcursul studiului, nu înseamnă absolutizarea caracterului elitist sau izolaționist al universității, ci asumarea a ceea ce o definește: coerența, plauzibilitatea și diferența specifică. Mai apoi, Fish aplică două grile de lectură în analiza poemului pastoral al lui Milton: una sumar schițată, cea culturală, și o alta amplu dezvoltată, grila literară, estetică. Astfel, criticul răspunde printr-o demonstrație practică, detaliată la întrebarea „ce este interpretarea literară?” („what is literary interpretation?”), nuanțând, în plus, specificitatea comentariului exegetic în opoziție cu alte practici ale unor discipline diferite, din poziția cărora se poate afirma „«Noi nu procedăm așa»” („«That‛s not the kind of thing we do around here»”).

Altfel spus, Fish prefigurează ceea ce va sonda explicit în cel de-al doilea curs, Particularitatea: avantajele și limitele ei (Distinctiveness: Its Achievement and Its Costs), anume caracterul autonom al unei discipline, ce reiese din faptul că este singura autorizată să împlinească o sarcină caracteristică. În urma unui excurs în domeniul dreptului delictelor, tort law, teoreticianul propune un concept care să descrie autoreferențialitatea disciplinelor de specialitate: „inteligibilitate imanentă” („immanent intelligibility”), pe care l-a pus la lucru în mod concret în capitolul anterior, în circumscrierea interpretării literare. Conștient că noțiunea sa de literaritate poate părea învechită, Stanley Fish valorifică „slăbiciunile” demersului asumat, argumentând, în primul rând, că poate aplica o metodă mai puțin la modă (i.e. un gen de critică stilistică și teologică, în cazul lui) fără a se justifica atâta timp cât aceasta nu naște controverse, fiind consacrată, și, în al doilea rând, susține că literaritatea este un concept istoric, iar nu unul esențialist. Această afirmație îi permite o analiză comparativă a modului cum s-a articulat de-a lungul timpului factorul literar în raport cu cel politic, constatând că, odată cu profesionalizarea (destul de recentă a) instituției literare, se accentuează și conștiința specificității sale, fiind în strânsă legătură cu sentimentul libertății artistice, al autonomiei estetice. Prelegerea se încheie prin evidențierea publicului de nișă căruia i se adresează specialiștii în literatură, atrăgând atenția că o schimbare internă în statutul umanioarelor nu va putea reforma realitatea empirică. 

Acesta pare a fi „prețul plătit” pentru specializarea studiilor literare, anume răsfrângerea sferei de influență publică a literaților, ceea ce nu înseamnă că aceștia vor câștiga în notorietate, respectiv eficacitate (devenind „highways to national influence”) prin democratizarea (mai bine zis, trivializarea?) obiectul de studiu (de la poezie la show-ul TV) sau prin modificarea numelui disciplinei (de la studii literare la studii culturale). Ipoteza lui Fish, enunțată în cea de a treia lecție numită Obiectivele unei discipline și intențiile politice (Disciplinary Tasks and Political Intentions), este completată de profesiunea de credință, afirmată prin distanțare de alți teoreticieni cu veleități politice, că „Sunt corect din punct de vedere profesional” („I am professionally [s. a., S.F.] correct”), care ar trebui înțeleasă nu dintr-o perspectivă morală, ci drept considerație față de tradiția care a fundamentat definiția și metodologia unui domeniu de studiu. Mai apoi, S. Fish prezintă pretențiile direcției new historicism de a produce mutații în plan extraliterar prin instrumentalizarea în scopuri politice a analizei literare, revendicări chestionate prin constatarea că „Nicio reinterpretare literară nu va face vreodată carieră.” („No revisionary interpretation of a literary text will ever have a public career.”). Mai mult decât atât, teza, întrucâtva cinică, dar convingător argumentată, că „nimănui din afara profesiei literare nu-i pasă prea mult de critica literară” („no one cares very much about literary criticism outside the confines of its professional [s. a., S.F.] practice”), nu este contrazisă, ci întărită, de scandalizarea presei americane din 1990-1991, când nu a fost vizată „plus-cunoașterea” în domeniul umanist, ci manipularea, compromiterea imaginii literaților, un demers, probabil, în siajul știrilor „de senzație”. 

În altă ordine de idei, ceea ce se pierde, având în vederea „dificultatea [imposibilitatea?, n. n., O.C.] de a sluji la doi domni” („the difficulty of serving two masters”), deci urmarea atât a vocației de critic literar, cât și construirea unei cariere politice, sunt abilitățile de close reading, care ar individualiza studiile literare.Chiar dacă, susține Fish, jargonul din această disciplină este un construct istoric, convențional, nu un dat natural, teoreticianul anunță, cu dramatism, că pierderea preocupării pentru structura unui poem, pentru intenția auctorială sau pentru tradiția poetică transformă limbajul de specialitate din domeniul literar într-o „limbă moartă vorbită de extratereștri” („a lost language spoken by alien beings”). 

Această metaforă revine, de altminteri, și înspre finalul prelegerii patru în care interoghează două direcții actuale de cercetare, așa cum anunță și paratextul O altă perspectivă: studiile culturale și interdisciplinaritatea (Looking Elsewhere: Cultural Studies and Interdisciplinarity). În privința celei dintâi, specialistul american afirmă că principiul surmontării fragmentării cunoașterii din mediul universitar sau, dintr-un unghi mai amplu, înlăturarea ierarhiilor la nivel societal, prin, de pildă, lectura așa-zisului „«text cultural»” („«cultural text»”), nu va lărgi sfera de cercetare a studiilor literare, ci o va perverti. Altfel spus, pretenția de superioritate a studiilor culturale este nejustificată, atâta timp cât acestea nu conduc la aprofundarea sensului unui text literar, ci mută lentila focalizatoare asupra a ceva diferit, aducând la lumină, de exemplu, condiția „umiliților și obidiților”, verificându-se truismul lui Fish: „dacă privești altundeva, vei vedea altceva” („if you look elsewhere, you will see something else.”). Similar, interdisciplinaritatea ar dilua „inteligibilitatea imanentă” a unor discipline care, dând curs sugestiei metaforice a autorului, imaginate ca orașe pe o hartă, ar pierde, în ochii privitorului, din relevanță și specific, în raport cu conexiunile dintre ele. Mai exact, relația dintre domeniile diferite de cunoaștere devine mai importantă decât disciplinele însele. În plus, o altă consecință a interdisciplinarității este subordonarea inerentă, fie ea parțială, a unei arii de specialitate alteia. În contraponderea acestei asocieri pluridisciplinare (dintre literatură și politică, literatură și istorie…) care ar conduce, teoretic, la lărgirea domeniilor academice, Fish propune asumarea caracterului de nișă al literaturii, implicând și realitatea, deconcertantă poate pentru profesori, a unei receptări limitate la elevii indiferenți și puținii cititori ai unor publicații de specialitate.

De aici rezultă o întrebare firească privind justificarea alegerii unei specializări în studiile literare, la care teoreticianul răspunde încă din titlul cursului cinci. Satisfacția profesiei de critic literar se găsește în ea însăși, motiv pentru care se aseamănă cu virtutea (Why Literary Criticism Is Like Virtue). Motivația este intrinsecă, reperabilă în apetența pentru analiza literară atentă, exemplificată din nou pornind de la un vers din Milton, și chiar dacă există grade, calități diferite ordonate ascensional în mediul universitar, acestea nu sunt cuantificabile sau, cel puțin, relevante în lumea politică. 

Concluziile studiului se concentrează asupra posturii intelectualului ca persoană publică, Fish întrebându-se de câți este nevoie, cum ajungi și ce este, de fapt, „a public intellectual”. Definitorie ar fi atenția publică, ce nu se obține printr-un parcurs în mediul academic („«by joining the academy»”). Or asta nu înseamnă excluderea mutuală a calității de universitar, respectiv de persoană publică, ci doar că prima nu presupune calificările necesare celei de-a doua. De aceea, S. Fish oferă două variante prin care să se realizeze comunicarea dintre specialiști și spațiul public: prin conducerea instituțiilor universitare (soluție cu tâlc având în vedere funcțiile autorului în cadrul Duke University începând cu 1993) și prin angajarea unor lobbiști.

În final, punând în balanță mizele și rezultatele acestui studiu dens, în ciuda dimensiunilor mai reduse, considerăm că Stanley Fish reușește ceea ce își propune, anume să interogheze legitimitatea redimensionării studiilor literare la presiunile modificărilor de viziune politică. Poziționarea sa în apărarea specificității domeniului umanist nu este absolutistă, ci deschisă spre dialogul cu noile direcții de cercetare filologică de tipul studiilor culturale. Ceea ce contestă este, de fapt, pretenția acestora din urmă de a substitui un tip de analiză considerat inactual. În acest sens, lucrarea în discuție demonstrează convingător că, prin definiție, studiile literare nu se adresează decât unui cerc restrâns, astfel încât este cel puțin nerelevantă infuzarea lor ideologică. Așadar, după aproape trei decenii de la publicare, Professional Correctness. Literary Studies and Political Change rămâne un studiu de referință pentru deontologia specialistului în literatură, precum și o oglindă nedeformantă a statutului disciplinei umaniste, sub tensiunea încercării de anulare a disocierii dintre cultura înaltă și cea de masă. 

______________________

*Stanley Fish, Professional Correctness. Literary Studies and Political Change, Clarendon Press, Oxford, 1995. 

*

Magda Oprișanu

Ce facem cu literatura „mai puțin acceptabilă”?

Deborah Appleman este profesoară și președinte al catedrei de Studii Educaționale la Carleton College, scriind numeroase cărți despre predarea literaturii. În cea mai recentă carte a sa, Literature and the New Culture Wars: Triggers, Cancel Culture, and the Teacherʼs Dilemma*, ea realizează o panoramă a modului în care este percepută și, respectiv, predată literatura în prezent, aducând în atenția cititorului o dezbatere contemporană care se poate prelungi dincolo de limitele geografice enunțate în carte (Statele Unite ale Americii). Dezbaterea mizează asupra unei literaturi numite „acceptabile”, care își găsește spațiul de desfășurare și de citire în cadrul orelor de literatură, și asupra unei „literaturi mai puțin acceptabile”, asupra căreia diferite mișcări și diferiți reprezentanți ale acestora își apleacă atenția cu scopul de a o elimina din programele școlare, din canon. 

În capitolul întâi, Deborah Appleman își începe demersul prin enunțarea unor principii pe care, conform acesteia, le-a respins o perioadă, ajungând însă să se identifice cu acestea și să le susțină, precum este cel al păstrării textelor canonice (cu toate că, în aceeași măsură, își afirmă credința în diversificarea curriculumului de literatură – aspecte care nu sunt, nicidecum, antitetice), împotrivindu-se astfel mișcării de eliminare a unor texte din programă, mișcare pe care o va dezvolta pe parcursul cărții, a separării scriitorilor de operele lor. Pe lângă eforturile de cenzură pe care Appleman le cataloghează ca fiind vechi, cele legate de apariția prea multor scene de sex, a unui limbaj vulgar, a unor teme legate de identitatea transsexuală sau homosexuală, aceasta raportează cum „In classrooms all over the country, from elementary to graduate school, other movements now threaten the teaching of literature” [„În sălile de clasă din întreaga țară, de la școala primară până la facultate, alte mișcări amenință acum predarea literaturii”, t.m.], lucrarea ei fiind cea care are la bază o exemplificare și o dezvoltare a acestor mișcări în raport cu predarea literaturii.

Un prim exemplu pe care îl oferă în raport cu modificările survenite în ceea ce privește predarea literaturii este chiar din proximitatea autoarei. Aceasta povestește cum școala în care și-a început cariera didactică a interzis predarea cărții lui John Steinbeck, Șoareci și oameni, din cauza stereotipurilor și a insultelor rasiste regăsite în roman, fapt pe care Appleman îl contestă cu vehemență, fiind de părere că, dimpotrivă, romanul vorbește despre cum grupurile minoritare sunt lipsite de apărare, abuzate de către culturile dominante, oferind lecții despre diversitate, despre vulnerabilitate și empatie. Nu doar la nivelul școlii la care predă au existat contestări cu privire la cartea lui John Steinbeck, fiind printre primele zece cele mai contestate cărți din America între 2000 și 2009. Conform autoarei, ceea ce ea numește drept ultim asalt asupra romanului are legătură cu „a larger movement, markedly different in its ideological bent. According to this movement, the literature curriculum needs to be purged of works that offend” [„o mișcare mai amplă, sensibil diferită în ceea ce privește aplecarea ideologică. Potrivit acestei mișcări, curriculumul literar trebuie să fie curățat de operele care jignesc”, t.m.]. Astfel, curățarea, reînnoirea curriculumului are la bază centrarea asupra operelor scrise de persoanele de culoare și de categoriile marginalizate, respectiv renunțarea la acele cărți care au în prim-plan culturile dominante și portretizările ofensatoare și reductive ale personajelor. 

În continuare, Appleman legitimează lectura literaturii ca fiind mai mult decât formarea anumitor competențe și vede cum mișcarea culturii de anulare literară ia amploare. Cu toate că afirmațiile pe care le face aceasta pot părea clișeistice – cele în legătură cu felul în care literatura modelează gândirea, credințele, viziunea asupra lumii, fiind o oglindă a propriilor experiențe –, ceea ce subliniază autoarea este forța pe care o are aceasta asupra cititorilor, forță care nu ar trebui anulată, cenzurată și, mai ales, oprimată prin interzicerea unor opere și crearea unei programe care nu provoacă, evitând confruntările cu realitatea și cu imediatul zilelor noastre. De asemenea, soluția oferită este cea a echilibrului profesorilor între excluderea unor texte degradante, dăunătoare și păstrarea (respectiv predarea) celor care dezvoltă anumite elemente problematice. Se enunță, astfel, unul dintre principiile cărții: omiterea sau excluderea operelor considerate compromițătoare, problematizante, poate fi înlocuită de expunerea elevilor la acele opere, respectiv la acel conținut problematic, oferindu-le resursele prin intermediul cărora să-l înțeleagă și să-l examineze, să-l tulbure, să se arate indignați și apoi să empatizeze, resurse care pot fi legate de anumite lentile critice sau teorii literare. 

În cel de-al doilea capitol, Deborah Appleman își îndreaptă atenția asupra examinării unei provocări care apare în predarea literaturii: Cancel Culture. Unii autori, precum Sherman Alexie, Junot Díaz, David Foster Wallace, au fost incluși în cadrul mișcării #MeToo, reproșându-li-se unele comportamente reprobabile și fiind cenzurați – cărțile lui Alexie au fost scoase din bibliotecile Statelor Unite ale Americii, iar opera sa a fost reevaluată. Pe parcursul acestui capitol sunt discutate alte câteva exemple de scriitori cenzurați, interziși, condamnați pentru anumite fapte sau atitudini adoptate în mediul online sau offline (una dintre aceștia fiind inclusiv J. K. Rowling), Cancel Culture fiind cea care oferă editurilor puterea de a renunța la un contract în cazul în care scriitorul este acuzat de anumite fapte sau atitudini, având „chilling effects on literary production and consumption” [„efecte înfricoșătoare asupra producției și consumului de literatură”, t.m.]. E luată în calcul și decizia profesorilor de a nu preda anumite texte și se oferă alternative acestor decizii: în loc ca opera să dispară pur și simplu, profesorii să-i facă vizibilă absența printr-o discuție despre lucrare și despre alegerea de a nu o preda sau să ofere alternative legate tematic de operele eliminate. Însuși faptul de a anula o operă poate fi o lecție predată elevilor.

În cadrul celui de-al treilea capitol, atenția autoarei se îndreaptă înspre disclaimere – oferă o explicație despre acestea, despre felul cum sunt folosite la nivelul instituțiilor de învățământ, despre cum au apărut și care este scopul lor. Cu toate că unii profesori le consideră necesare și au fost implementate în cadrul orelor, există și cei care le contestă, printre motivele evocate fiind perceperea lor ca niște spoilere și faptul că răpesc din libertatea discuțiilor în legătură cu anumite elemente problematice care pot fi explorate și exploatate într-un mediu sigur, încurajator, cel al școlii. În ceea ce privește predarea literaturii, aceste disclaimere sunt considerate inhibitoare și limitative, fiind cele care distorsionează percepțiile elevilor și perspectivele în legătură cu interpretarea textelor. Din nou, Appleman apelează la ideea de echilibru – de data aceasta, între supraprotecție pedagogică și neglijență – și îl vede drept o soluție, iar în finalul capitolului oferă câteva alternative: posibilitatea ca elevii să își aleagă textele pe care vor să le citească (incluzând și opere cu material discutabil, dar care poate fi tratat diferit, în funcție de specificul fiecărui text), o prezentare generală la începutul orei despre subiectele care pot fi considerate traumatizante, munca individuală cu elevii, interacțiunea elevilor cu materialele cu potențial deranjant în afara orelor de curs. Aceasta găsește disclaimerele drept bine intenționate mai ales în ceea ce privește crearea unui mediu sigur de predare și învățare, însă, în același timp, când vine vorba de predarea literaturii, le percepe ca având un efect mai degrabă nociv.

În capitolul următor, Appleman își îndreaptă atenția dinspre felul în care unii autori sunt anulați și interziși din cauza comportamentului sau a pozițiilor pe care le au în legătură cu un subiect înspre felul în care operele în sine au fost anulate, interzise, fiind considerate problematice din punct de vedere cultural. Astfel, autoarea își propune să identifice motivele pentru care unele texte au devenit imposibil de predat, motive precum ideologia politică, conținut sexual explicit, limbaj vulgar, hărțuire, sinuciderea adolescenților și altele. Toată monitorizarea asupra a ceea ce se citește și se predă este pusă pe seama unui război cultural, iar, dincolo de obiecțiile tematice și preocuparea spre incluziune și egalitate, ceea ce o îngrijorează pe Appleman sunt judecățile anistorice asupra textelor, citirea și interpretarea acestora cu lentilele și resursele pe care le oferă prezentul și nu dintr-o perspectivă istorică, adaptată nevoilor și standardelor secolelor în care au fost scrise, ceea ce generează un cult al prezentului. 

Studiul continuă cu o discuție despre mișcarea #DisruptTexts, mișcare care are la bază reconsiderarea canonului școlar – eliminarea celui tradițional și înlocuirea acestuia cu unul care să fie mai bine reprezentat și să aibă la bază incluziunea și echitabilitatea, sau menținerea în curriculum a unor texte problematice prin deranjarea sau prin întreruperea lor, fiind încurajați inclusiv profesorii să-și verifice propriile prejudecăți în legătură cu literatura. Însă, Appleman percepe în această mișcare câteva probleme, precum aplatizarea textelor și concentrarea asupra trăsăturilor identitare ale personajelor și ale autorului și, implicit, ignorarea altor dimensiuni ale textului, adecvarea operelor la problemele contemporane, cu toate că au fost scrise în alte epoci și vizează alte aspecte.

În cel de al cincilea capitol, Deborah Appleman oferă soluții – și abordări alternative – în ceea ce privește predarea literaturii într-un război cultural. Prima soluție este cea legată de predarea conflictului și nu evitarea lui, conflict care determină reevaluarea punctului de vedere și învățarea din perspective diferite, dezvoltându-li-se astfel elevilor abilități de gândire critică. O altă soluție este cea a lentilelor critice, care le oferă elevilor perspective diverse privitoare la un text, interogarea presupunerilor problematice în legătură cu acesta și posibilitatea de a realiza o analiză critică asupra operei. 

Ultimul capitol vizează o recapitulare a elementelor discutate în cadrul cărții, precum disclaimerele, nevoia imperioasă ca, în actul predării literaturii, să se țină cont și de experiența, vulnerabilitățile elevilor, dar și de separarea autorului de opera lui. Concluzia lui Appleman aduce în vedere ideea de încredere reciprocă în actul de predare – atât din partea profesorului, cât și din partea elevului, dar, mai ales, încrederea în capacitatea elevilor de a distinge între ceea ce este inofensiv și între ceea ce este dăunător, oferirea acestora de resurse necesare pentru a reuși să citească textele cu lentile critice. În loc ca textele problematice să fie anulate, ea vede drept soluție chestionarea ideologiilor regăsite în cadrul acestora, fiindcă „Our students deserve no less” [„Studenții noștri nu merită mai puțin”, t.m.]. 

Astfel, Deborah Appleman nu scrie doar o carte în care problematizează aspecte precum anularea culturii, păstrarea sau înlocuirea canonului, necesitatea (sau inutilitatea) disclaimerelor, separarea autorului de către operă, ci vizează moduri și abordări aplicate în legătură cu predarea literaturii în prezent, cu asumarea conținuturilor predate, cu formarea și consolidarea gândirii critice a elevilor (respectiv, încrederea oferită acestora și resurselor deținute de ei) și a unei rezistențe emoționale prin intermediul căreia să poată distinge singuri între ceea ce este inofensiv și ceea ce e nociv din unghi etic.

____________________

*Deborah Appleman, Literature and the New Culture Wars: Triggers, Cancel Culture, and the Teacherʼs Dilemma, W.W. Norton & Company, 2022.

*

Sebastian Ordace

Despre cancel culture dinspre justiția socială

Scrisă din prisma unui activist și profesor pentru drepturile omului, cartea lui Dan Kovalik, Cancel this Book: The Progressive Case Against Cancel Culture*vine să ofere o perspectivă complexă asupra fenomenului de „cancel” ce a luat amploare în ultimii ani și oferă o imagine progresivă a mișcărilor împotriva discriminării minorităților din Statele Unite ale Americii, venind totodată cu opinii argumentate în ceea ce privește receptarea fenomenului de „cancel culture”.

Chiar din primele capitole ale cărții, Dan Kovalik se situează pe frontul opus fenomenului de umilire publică și anulare profesională sau socială a unor persoane pentru opiniile pe care acestea le au sau pentru exprimarea unor diverse puncte de vedere ce contravin așa-numitei „voci publice”, subliniind ineficacitatea unor astfel de demersuri și incongruența acestora. Un prim caz pe care Kovalik îl oferă ca exemplu este cel al activistei Molly Rush care, distribuind o glumă inofensivă, care nu urmărea denigrarea vreunei minorități, pe o rețea de socializare, a ofensat un grup de persoane care a reușit să o „pedepsească”: în urma presiunilor continue și a denigrării publice, Molly Rush a fost practic „anulată” social, iar imaginea ei nu a mai fost asociată cu Centrul Thomas Merton, centru al cărei co-fondatoare este și prin intermediul căruia Molly a luptat pentru drepturile minorităților de-a lungul anilor. Prin acest exemplu, Dan Kovalik arată că indiferent de intenția unui individ, de istoricul pe care acesta îl are în raport cu problemele societății sau de beneficiile pe care acesta le-a adus prin acțiunile sale, este suficient un pas greșit ca totul să se disipeze și să facă loc defăimărilor publice din mediul online aduse de persoane care au început o adevărată „vânătoare de vrăjitoare”. 

Pentru a-și argumenta poziția față de emergența acestui fenomen, Kovalik vine cu un alt exemplu care arată că, prin acordarea celei de a „doua șanse” sau pur și simplu prin educarea individului, percepțiile se pot schimba radical. Mai exact, autorul propune eradicarea agresiunilor create de „cancel culture”, oferind ca exemplu de urmat povestea lui Daryl Davis care, timp de 30 de ani, a reușit să se împrietenească și să convingă peste 200 de membri ai grupării KKK să renunțe la robele lor. Așadar, exemplul oferit vine să arate că cel care abuzează o face, de cele mai multe ori, din cauza mediului sau a preconcepțiilor greșite. 

Subiectul cărții este îndreptat și asupra unui caz simptomatic ce se regăsește în rândurile protestatarilor care participă la marșurile „Black Lives Matter” din 2020. Mai exact, este vorba despre acțiunile de răzvrătire care au condus la distrugerea proprietăților sau a micilor întreprinderi care au stat în calea protestelor, acțiuni conduse de activiști albi de dreapta, care nu reprezentau nicio minoritate. Prin acțiunile lor, acești „activiști” nu au adus nici un beneficiu mișcărilor, creând în principiu haos, acțiunile lor de vandalism fiind îndreptate către proprietăți deținute de minorități, problematica dublându-se întrucât această practică nu era în vederea comunității afro-americane care protesta, marșurile fiind, la bază, unele pașnice. Astfel, comunitatea albă a reușit încă o dată să submineze minoritățile prin astfel de acțiuni, autorul semnalând ipocrizia acestora, dar mai ales cum protestele din 2020 au fost „o mare oportunitate pierdută”. Oportunitatea a fost pierdută, așa cum observă autorul, și din cauză că accentul marșurilor nu a căzut asupra adevăratelor probleme ale comunității afro-americane, ci mai mult asupra ideii de subminare a puterii poliției, care reprezintă o problemă a comunității, însă nu cea mai importantă, protestele neavând, așadar, nicio bază consistentă sau vreo finalitate în urma căreia să se observe schimbări radicale. 

Ca participant activ al mișcării sindicale, Kovalik atinge și problema sindicatelor care sunt văzute cu scepticism, activitatea acestora fiind sabotată constant de către marile corporații. În pofida acestui fapt, autorul demonstrează cum lupta pentru un țel comun distruge orice barieră de ordin rasial sau de gen întrucât înființarea de sindicate i-a făcut pe muncitori să fie mai puțin rasiști sau sexiști, demonstrând că nu e nevoie de cursuri de diversitate pentru a eradica rasismul, ci doar de un scop comun și bine motivat. Clasa muncitoare a Statelor Unite este cea care are una dintre cele mai mari puteri de vot, lucru dovedit de triumful lui Donald Trump din 2016 în fața democraților care au întors spatele clasei muncitoare, conservatorii folosindu-se de acest pretext în favoarea lor, în timp ce Hillary Clinton uită de acțiunile soțului ei, Bill Clinton, care a profitat din plin de clasa muncitoare în trecut.

În continuare, Kovalik atinge și subiectul ipocriziei democraților care, odată cu campania lui Hillary Clinton, au încercat diminuarea vocii așa-numiților defavorizați – americanii ce trăiesc în zonele slab dezvoltate din Apallachia. Opinia acestora a fost ignorată, chiar dacă ei reprezintă o bună parte a votanților, acțiune care se întoarce împotriva democraților în alegerile din 2016. De asemenea, autorul demască și ipocrizia elitiștilor și a corporațiilor care se mulțumesc cu ancorarea unui steag LGBT sau afișarea unui mesaj ce citează „Black Lives Matter” ca forme extraordinare de implicare în problemele societale, totul fiind doar o fațadă șubredă de carton, în realitate neexistând un sprijin real al acestor comunități din partea corporațiilor. Ceea ce au încercat corporațiile să înlesnească pentru a oferi un ajutor comunităților minoritare a fost să implementeze cursuri de diversitate care aveau ca scop educarea albilor cu privire la cultura minorităților, însă, așa cum observă și autorul, aceste cursuri nu au adus niciun beneficiu celor vizați de ele, ci doar beneficii financiare noilor departamente odată înființate. 

Revenind la fenomenul de „cancel”, Kovalik îi amintește și pe Bernie Sanders și Tulsi Gabbard ca exemple de nume ce au căzut pradă defăimării, fiind în principiu acuzați de legături comuniste – acuzații care în Statele Unite atrag multe priviri sceptice – stipulând, astfel, teorii conspiraționiste nefondate pentru a crea haos și panică. 

Concluzionând, Dan Kovalik atinge în cartea sa câteva dintre cele mai sensibile puncte de conflict cu care se confruntă societatea secolului XXI, trăgând un semnal de alarmă asupra emergenței fenomenului de „cancel” ca fenomen care nu oferă dreptul la replică înainte de „atac” și asupra popularității de care se bucură acest fenomen, chiar dacă adepții lui nu sunt întotdeauna conștienți de ceea ce fac. Viziunea auctorială este în general imparțială, problematicile puse în discuție fiind analizate din perspectiva importanței lor pentru justiția socială, nicidecum pentru favorizarea unui partid sau al altuia, respectiv al unei personalități în pofida alteia. Exemplele oferite sunt documentate și nealterate, astfel încât cititorii pot analiza pe cont propriu ceea ce autorul propune spre dezbatere.

____________________

*Dan Kovalik, Cancel this Book: The Progressive Case Against Cancel Culture, Hot Books, 2021.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 105-114]