Theodora Pescaru

Pentru o justiție transformativă

O voce tot mai coerentă și mai implicată, în ultimii în ani, în diversele probleme sociale actuale și de interes pentru numeroase grupuri, mai mult sau mai puțin coagulate, este cea a autoarei, a jurnalistei și a activistei americane Adrienne Maree Brown. Cu o activitate centrată preponderent pe depistarea și pe încercarea de soluționare a injustițiilor din interiorul comunităților afectate de discriminări pe baze rasiale sau de orientare sexuală, desfășurată pe toate căile de comunicare puse la dispoziție de societatea contemporană (cărți, articole, reviste, bloguri, podcasturi etc.), Brown a devenit o figură dinamică și avizată pentru cu privire la aceste tematici. O constantă a muncii sale, sub orice formă s-ar materializa, o reprezintă lentila optimistă cu care privește și abordează anumite lacune ale lumii curente, la care se adaugă credința imuabilă că, acționând ca un întreg, ca o structură omogenă, imună la dezbinare și la conflict intern, indivizii pot eradica erorile unor sisteme ce controlează prezentul. O dovadă a ghidării după aceste precepte o constituie participarea sa la cele mai importante manifestări sociale din ultimii ani, precum Black Lives Matter sau mișcarea pentru instaurarea păcii în Israel și în Palestina. Despre cea din urmă, Brown notează într-un articol publicat pe blogul personal, realizând o sinteză a acestei legi fundamentale pentru care pledează, faptul că nu putem schimba nimic din exterior în absența unei forțe mai mari decât noi înșine, forță ce poate fi înțeleasă ca o energie/putere a celor mulți („we cannot do anything without a force greater than us, a force that may be understood as energy of many”).

La fel de convingătoare este și cartea We Will Not Cancel Us and Other Dreams of Transformative Justice*, publicată de Adrienne Maree Brown în anul 2020. Ea însumează patru eseuri scurte și militează pentru adoptarea, la scară largă, a unor abordări mai apropiate de viziunea propusă de justiția transformativă (transformative justice) în detrimentul tentativelor de cancelling, tot mai populare astăzi în interiorul mișcărilor sociale. Atât Brown, cât și profesorii și mentorii ei, în descendența cărora se poziționează (Shira Hassan, Angela Y. Davis, Ruth Wilson Gilmore etc.), își situează ferm convingerile împotriva altor mecanisme justițiare adoptate de majoritatea statelor. De exemplu, sistemului punitiv (punitive justice), cunoscut la noi și sub numele de justiție retributivă, îi este reproșat faptul că este ineficient, axat exclusiv pe aplicarea pedepselor și că nu contribuie la reabilitarea celor acuzați, în timp ce forma de justiție ,,reparatorie” (restorative justice) nu abordează violența și abuzul în profunzime, ,,de la rădăcină”. Tentativele de call out sunt, pe baza acestor precizări, asemănătoare sistemelor de justiție retributive, întrucât țelul lor suprem este de a izola și de a pedepsi acuzatul, fără a oferi un sprijin considerabil victimelor. Maree Brown este, în schimb, o promotoare a conceptelor cu care operează justiția transformativă, admițând că unul dintre marile ei scopuri este de a insera tot mai frecvent și mai omogen astfel de practici moderne în mișcările sociale prezente și viitoare. We Will Not Cancel Us and Other Dreams of Transformative Justice devine, astfel, un adjuvant necesar în atingerea unui ideal progresist. O poziție-cheie o ocupă, în economia cărții, pasajele în care este conturată o definiție a justiției transformative, înțeleasă ca un efort de a suprima răul de la rădăcină, fără a implica mecanismele statului („Transformative justice is the work of addressing harm at the root, outside the mechanisms of the state”), deci ca o practică apolitică și autonomă de instituțiile consacrate ale societăților moderne. 

Concepută mai degrabă ca o serie de interogații care invită la dialog, reflecții și dezbateri asupra fenomenului de cancelling decât ca o carte propriu-zisă care propune soluții standard, miza principală a volumului este de a răspunde și de a-și determina cititorii să răspundă cât mai concis și mai categoric la o întrebare din ce în ce mai apăsătoare: ,,Cum reușim să oferim sprijinul necesar supraviețuitorilor abuzurilor, victimelor, fără a ne pierde simțul responsabilității și sprijinul față de cei care au produs abuzul?”. 

Adrienne Maree Brown își recunoaște limitele și admite, cu o transparență plasată vigilent și onest în subtextul lucrării sale, că nu poate oferi pe cont propriu o soluție satisfăcătoare la problemele ce survin ca urmare a întrebării anterioare. Adeptă totuși a ,,pașilor mici”, Brown oferă publicului, prin intermediul cărții sale, un reper, poate mic, dar excelent, de orientare către un viitor mai omogen și mai echilibrat. 

În prima parte a lucrării, Adrienne Maree Brown se adresează unor polemici primite în urma unor sesiuni de feedback pe care le solicitase înainte de publicare și care îi reproșau lipsa de acuratețe în utilizarea unor termeni. Mai exact, este criticată pentru faptul că operează cu niste cuvinte precum: „conflict”, „harm”, „abuse”, „critique”, „contradiction”, „misunderstanding” sau „mistake”, într-o manieră ce lasă loc generalizărilor sau diminurării efectelor traumatice pe care le resimit victimele abuzurilor de orice fel. Cu transparența și rezerva caracteristice stilului ei, Brown admite că există anumite limite ale limbajului său, pe care încearcă să le depășească prin realizarea unor distincții și definiri mult mai clare ale cuvintelor care apar cu cea mai mare frecvență și însemnătate în paginile cărții. Acestea sunt plasate la finalul primului capitol, cu mențiunea că reprezintă simple precizări ale modului în care autoarea le înțelege și le întrebuințează, nu definiții standard.

Fără a arde niște etape esențiale procesului de explicare și de abordare a fenomenelor de call out sau canceling, Adrienne Maree Brown realizează un preambul în care radiografiază societatea contemporană și trăsăturile ei definitorii. Așadar, de ce acum? Ce se întâmplă în prezent și ce a determinat apariția și amploarea mișcării de cancel culture? Ce eveniment din istoria recentă a omenirii a favorizat inserarea acestui fenomen în interiorul mișcărilor sociale? Sunt toate întrebări legitime, care, deși nu sunt formulate ca atare în paginile cărții, rezidă în subtextul lor, fiind deduse de răspunsurile oferite de autoare prin enumerarea unor gânduri care au devenit atât de automate, încât sunt greu de conceptualizat și de conștientizat dacă nu sunt verbalizate (unthinkable thoughts). Ceea ce face de fapt Maree Brown este să recreeze și să transpună în cuvinte atmosfera și starea psihică generală a perioadei incipiente a pandemiei, mai precis, anul 2020, bornă temporală decisivă pentru amplitudinea fenomenului call-out. 

Definit concentrat drept o strategie ingenioasă utilizată de categoriile marginalizate pentru a se apăra în fața celor care dețin puterea („Call outs are a brilliant strategy for marginalized people to stand up to those with power”), nu este greu de intuit de ce fenomenul de call out este discutat de Maree Brown în contextul pandemiei de Covid-19. Resimțit ca apogeul unei stări generale de neliniște, confuzie, oboseală și rezistență în fața schimbărilor, dar mai ales de neîncredere în autorități, în cei învestiți cu putere, intervalul pandemic este cel care, în viziunea autoarei, a produs o acumulare semnificativă de furie în rândul cetățenilor. Tot el a determinat imposibilitatea colectivă de a delimita discernământul de frică și de a nu acționa din impuls în interiorul mișcărilor sociale. Este, de altfel, o contextualizare extrem de lucidă și de pertinentă pe care Brown reușește să o propună drept explicație în fața proporțiilor tot mai ample pe care le-a căpătat cancel culture în ultimii ani. Ceea ce surprinde este faptul că aceste opinii au fost emise ,,la cald”, ținând cont de faptul că We Will Not Cancel Us and Other Dreams of Transformative Justice a fost publicată chiar în anul izbucnirii pandemiei, ceea ce dovedește o capacitate impresionantă a autoarei de a se raporta obiectiv la lumea din care face parte, de a gândi outside the box. 

Totuși, trebuie menționat că ceea ce o preocupă și mai acut pe autoare nu este extinderea fenomenului în ultimii ani, ci modul eronat cu care acesta este utilizat și perpetuat, ca o urmare negativă a sistemelor punitive care guvernează societățile actuale. Ca mecanism încă nereglementat și autonom față de instituțiile și legile unui stat, cancel culture pare că are nevoie de un ,,manual de utilizare”, ceea ce cartea lui Maree Brown poate fi dintr-o anumită perspectivă, pentru că răspunde la câteva întrebări fundamentale. Una dintre ele ar fi: când și de ce (nu) apelăm la call out? Aici, autoarea atrage atenția asupra denaturării fenomenului, care începe să fie folosit tot mai rar cu scopul lui primordial, acela de a restabili un echilibru pierdut de putere, și tot mai des ca o armă de umilire și de pedepsire a unor indivizi, a unor organizații sau a unor instituții cu păreri diferite sau contradictorii față de opinia publică, generală. În ciuda complexității subiectului, Adrienne Maree Brown ajunge la o concluzie decisivă, adecvată viziunii justiției tranzitive a cărei adeptă și susținătoare este: cancel culture ar trebui să fie ultima opțiune, aplicabilă numai împotriva abuzului și a unui dezechilibru constant de putere, nu în fața unor simple divergențe.

We Will Not Cancel Us and Other Dreams of Transformative Justice reușește să compenseze dimensiunile reduse prin formularea unor idei pertinente, chiar substanțiale pentru un concept care poate pica ușor în derivă, în absența unor reglementări avizate, așa cum este cancel culture. Deschisă la dialog și la reflecție, cartea lui Brown nu doar că propune soluții moderne în fața problemelor moderne, dar își invită cititorii să formuleze câteva interogații rezonabile. Pledând pentru un nou sistem de valori, mai coerent, mai coeziv, Adrienne Maree Brown dovedește, prin argumente, că există alternative care pot înlocui aspecte deja consacrate. Deși cartea nu își propune să explice maniera în care justiția transformativă (transformative justice) ar trebui abordată ca întreg, îi subliniază importanța în interiorul mișcărilor sociale și propune exemple valoroase despre cum ar trebui să ne raportăm la noi înșine nu ca entități individuale, ci ca părți constituente ale unei structuri omogene.

_________________

*Adrienne Maree Brown, We Will Not Cancel Us and Other Dreams of Transformative Justice, Ak Press, 2020, 88 p.

*

Mirela Pintican

Responsabilitatea rasismului

Interesul alocat corectitudinii politice în Europa, cu precădere în ultimele decenii, a influențat modul în care conduita socială din spațiul românesc regândește balanța utilizării unui limbaj care este sau nu corect din punct de vedere etic. Verificarea propriului limbaj, respectiv a propriului comportament prin grila corectitudinii politice vizează mai ales problematica rasismului și a xenofobiei manifestate pe teritoriul României. Diferențele etnice între populația română majoritară și minoritățile etnice nu sunt însă un subiect nou în spațiul public sau în literatura de specialitate. Ambele zone și-au arătat, într-un fel sau altul, preocuparea față de comunitatea romă care locuiește în România, fiind disponibile o serie de tratate, studii și ghiduri de educație despre această minoritate. Subiectul a fost abordat în domenii precum lingvistica (Gheorghe Sarău, Rromii, India și limba Rromani, 1997), educația și antropologia (Vasile Ionescu, Gheorghe Sarău, Filip Stanciu, Ghid de practici pozitive pentru educația copiilor rromi,, 2004), sociopsihologia (Alex Mihai Stoenescu, Țiganii din Europa și din România, 2014) și în teze de doctorat din domeniul studiilor literare (Suciu Pavel Cristian, Imaginea romilor în literatură, 2010). Însă, coabitarea și relația majoritar-minoritar s-a manifestat prin atitudini negative, bullying, exploatare și xenofobie, fenomene pe care tratatele menționate nu le aprofundează. Chestiunea rasismului înrădăcinat în mentalitatea românească și efectele pe care acesta le are asupra minorității rome constituie subiectul pe care îl abordează volumul colectiv Problema românească: o analiză a rasismului românesc (1).

Fiind primul studiu destinat problemei rasismului românesc și a efectelor sale, volumul coordonat de Carmen Gheorghe și Oana Dorobanțu își propune să aprofundeze tematica dintr-o perspectivă pluristratificată, urmărind formele de manifestare ale rasismului în domenii socio-culturale. Publicarea studiului reprezintă o modalitate de a da voce unei comunități reduse la tăcere. Autorii romi și ne-romi împărtășind aceleași scopuri, propun o analiză complexă asupra rasismului care își dorește să intre în dialog cu alte lucrări de specialitate.

Carmen Gheorghe, feministă și activistă romă, a publicat articole academice și feministe bazate pe inegalitatea de gen și cea etnică și este co-autoarea publicației Privește-mă așa cum sunt! Cuvinte și imagini ale femeilor rome. Oana Dorobanțu, jurnalistă și expertă în comunicare, a publicat de asemenea articole dedicate grupurilor defavorizate, printre care minoritatea romă. Ambele coordonatoare, dar și ceilalți autori ai volumului care dispun de formări profesionale diverse, sunt susținători ai mișcării de vizibilitate a comunității rome detașată de stereotipurile și fetișizarea cu care este privită de către grupurile majoritare.

Polemica propusă în volumul de față se concentrează asupra modului în care rasismul se manifestă în spațiul politic, educațional, social și cultural, demonstrând existența unei mentalități perpetuate generațional de comunitatea majoritară. În prefața volumului, Mihaela Drăgan și Oana Dorobanțu atrag atenția asupra responsabilității care trebuie asumată de populația română, sugerând faptul că fenomenul rasismului poate fi combătut doar de inițiatorii acestuia: „Responsabilitatea rasismului se întoarce, deci, în mâinile celor care l-au creat și care îl perpetuează”. Astfel, prin publicarea sa, volumul își propune o circulație vastă, accesibilitatea sa atât pentru comunitatea romă, dar mai ales pentru cea ne-romă fiind soluția pe care autorii o propun pentru conștientizarea și combaterea rasismului.

Tot în prefața studiului, autoarele anunță motivația selectării cercetătorilor angajați în acest proiect, specificând că numărul ne-romilor nu trebuie să-l depășească pe cel al romilor. Alături de diversitatea etnică, în conținutul volumului se remarcă diversitatea pregătirii profesionale a autorilor, care variază de la jurnaliști la activiști, sociologi, actori, antropologi, etno-muzeologi și scriitori. Prefața studiului avertizează lipsa uniformității sistemului de citare și o pune pe seama stilurilor și domeniilor diferite ale autorilor. Acest argument justifică și eterogenitatea discursului, fiecare capitol aparținând unui autor care tratează tema rasismului prin prisma propriei pregătiri și printr-un limbaj specific abordării sale. La nivel metodologic, varietatea este menținută, în funcție de autor, analiza problematicii se realizează prin instrumente de sociologie literară, prin metoda interviului, prin close-reading în interpretarea textului scris sau oral (declarații publice, texte literare, prezentarea de expoziții artistice, fragmente din arhivă și legislație, mesaje din secțiunea de comentarii din rețele de socializare etc.), distant reading prin apelul la sondaje etc.

Cei zece autori își construiesc discursul despre rasism apelând la instrumentele metodologice specifice abordării lor, unii dintre ei incluzând, în susținerea argumentelor, exemplificări din experiența personală. Pornind de la mizele stabilite de proiectul lor, aceștia deschid un dialog către comunitatea ne-romă și romă din spațiul românesc, în timp ce dialoghează la rândul lor cu studii și cercetări externe referitoare la traiul minorităților rome din alte state. 

În capitolulei, Ioanida Costache invocă studiul din 2017 a lui Gwendolyn Albert și Marek Szilvasi, amintind de cazul sterilizării forțate a femeilor rome din Cehia. Prin această referință, autoarea subliniază îngrădirea drepturilor și a libertăților femeilor rome asupra propriului corp, acesta devenind proprietatea statului care are drept decizional asupra lui. Perspectiva feministă este abordată de asemenea de Valentina Iancu, Oana Dorobanțu, Georgiana Lincan și Carmen Gheorghe. În discursurile lor, cercetătoarele amintite rămân conectate la rețeaua internațională din domeniul studiilor de gen, Georgiana Lincan apelând la conceptul intersecționalitate a lui Kimberle Crenshaw pentru a explica suprapunerea formelor de discriminare, de gen și de etnie, cu care se confruntă femeile rome. În același spirit al dialogului, Ioanida Costache susține solidaritatea romilor cu cea a afro-americanilor. Decupând pasaje din discursurile lui Toni Morrison și ale lui James Baldwin, cercetătoarea face un exercițiu de înlocuire a termenilor, schimbând cuvântul „afro-american” cu „rom” pentru a demonstra aplicabilitatea rasismului bazat pe culoare. Distincția între mișcarea de emancipare a acestor minorități este enunțată de Carmen Gheorghe care subliniază faptul că, la nivel cantitativ, cercetările feministe rome nu egalează mișcarea black feminist theory.

Alături de abordarea feministă, fenomenul rasismului românesc este studiat și din punct de vedere sociologic și antropologic, ilustrând diverse tipuri de discriminări care afectează negativ ambele genuri, termeni precum whiteness, allyship, bias construind baza discursurilor din perspectivă socio-culturală. Bogdan Popa propune opoziția non-rasism și antirasism, pornind de la conceptul politicii frecvențelor joase teoretizat de Paul Gilroy (2012), pe care îl adaptează la contextul producției muzicale rome din România. Acesta susține că politica frecvențelor joase trebuie înțeleasă ca „o chemare la producerea unei alternative și imaginar alternativ celui naționalist român represiv”, muzica romă fiind o astfel de metodă antirasistă. 

Manifestarea rasismului în domeniul cultural este aprofundată și în capitolul Mihaelei Drăgan. Dramaturga dezbate retrospectiv tradiția romilor în teatrul românesc și concluzionează faptul că „a vorbi despre romi fără romi – mai ales cu actori non-romi care joacă roluri de romi – este periculos și dăunător pentru artiștii romi care ocupă o poziție marginală și luptă pentru a-și face vocile auzite pe scenele locale.” Rasismul în teatru se aplică atât la nivelul producției, în selectarea actorilor ne-romi, cât și în reacțiile negative ale publicului care asistă la punerea în scenă a piesei O noapte furtunoasă a cărui text este tradus și interpretat în limba romani.  

Subminarea minorității rome în cultură este amintită și de Valentina Iancu, critic de artă, care exemplifică rasismul în artă, amintind de expoziția „Imagini ale țiganilor în colecția Muzeului de Artă Cluj-Napoca”, din 2017. Având în vedere expoziția dată, criticul motivează existența unor viziuni rasiste proiectate în arta plastică, fie prin fetișizare sau sexualizarea subiecților romi portretizați, fie prin excluderea lor în zone periferice. De asemenea, nu doar reprezentările eronate în artă ale romilor, ci și excluderea lor din participarea în proiecte muzeologice este o formă de control exercitată de comunitatea majoritară.

Despre deținerea controlului și relațiile de putere între majoritatea ne-romă și minoritatea romă discută și Enikö Vincze și Adina Marcea. Marcea demonstrează cum politici educaționale ca cea de incluziune a romilor în școli nu-și confirmă eficacitatea la nivelul implementării, iar Enikö Vincze aprofundează modul în care rasismul se manifestă la nivelul politicilor neoliberale. Aceasta interpretează conținutul politicilor de incluziune ale romilor lansate în numele lor de către ne-romi și indică factorii eronați din punctul de vedere al corectitudinii politice care „transformă aceste poziții în argumente pentru promovarea unei imagini a romilor ca «diferiți»”.

Studiile realizate în conținutul volumului inventariază formele rasismului românesc asupra minorității etnice rome. Decupând cercetări străine și aplicându-le în contextul autohton, ele ridică nivelul de awareness pentru publicul ne-rom, aducându-i argumente istorice, socio-culturale și politice care să demonstreze necesitatea responsabilizării și acționării împotriva acestui fenomen.

Astfel, prin diversitatea abordărilor și a domeniilor de cercetare ale autorilor implicați, studiul propus reușește să respecte mizele inițiale, oferind publicului accesul la un volum redactat cu și despre minoritate romă. Apariția lui, deși tardivă, e mai mult decât necesară.

__________________

*Oana Dorobanțu, Carmen Gheorghe (ed.), Problema românească: o analiză a rasismului românesc, Editura Hecate, București, 2019.

*

Anda Evelina Pop

Intersecționalitate – Un dialog firesc al identităților

În ceea ce privește domeniul literaturii academice și al teoriilor sociale, Intersecționalitate, cartea Patriciei Hill Collins și Sirmei Bilge, nu este o prezență de neglijat. În spațiul românesc, apare în 2021, la Editura ULBS, în traducerea Cătălinei Stanislav și a Ancăi-Simina Martin*. Cartea oferă, printre altele, o bună orientare printre semnificațiile unui concept poate prea puțin explorat în spațiul nostru cultural. Cercetarea este rezultatul unei autentice colaborări între cele două profesoare de sociologie din SUA, două voci importante pentru domeniul în care activează. Autoarele recunosc faptul că, în etapa inițială, ideile lor despre intersecționalitate prezentau deosebiri vizibile. Ulterior, ele au descoperit că tocmai aceste contradicții le-au ghidat către elaborarea unor concluzii complexe. În fapt, cercetarea însăși condensează voit o serie de diferențe care, în cele din urmă, se dovedesc a fi componente esențiale ale aceluiași algoritm.

Pentru început, este important să fie reținute următoarele noțiuni-cheie, fundamentale pentru existența acestui concept în cadrul teoriilor sociale: rasă, gen, vârstă, orientare sexuală și statut. Pentru a defini conceptul de intersecționalitate, este necesară întrepătrunderea a două sau mai multe dintre noțiunile numite anterior. Astfel, un individ poate experimenta fie discriminare, fie privilegii, prin prisma mai multor caracteristici simultane. În acest sens, este relevantă mărturisirea unei cercetătoare cu origini indigene, Patricia Monture-Angus, selectată dintr-o declarație pe care autoarele o aduc în atenția cititorilor: ,,De fapt, dacă sunt obiectul discriminării, îmi e foarte greu să separ ce mi se întâmplă din cauza genului meu și ce mi se întâmplă din cauza rasei și culturii” (1995, 177-8). Autoarele explică pe parcurs acest concept teoretic, semnalându-i totodată eterogenitatea și dinamismul. Astfel, miza este aceea de a încuraja depășirea unei perspective unidirecționale asupra inegalității sociale și de a o înțelege prin intermediul interacțiunilor dintre mai multe categorii ale identității sau ale puterii.

Acest demers al Patriciei Hill Collins și al Sirmei Bilge devine necesar, având în vedere universalitatea subiectelor pe care le trasează și racordarea lor la o realitate aflată într-o continuă transformare. În plus, înțelegerea acestui concept și a ramificațiilor sale este facilitată de un preambul istoric și cultural, care vine în sprijinul cititorului. De remarcat este și alegerea de a recupera articole sau declarații mai puțin cunoscute sau adesea umbrite de cercetările deja consacrate. Probabil, una dintre intențiile autoarelor a fost de a sublinia impactul major pe care îl poate avea vocea oricărui individ în edificarea intersecționalității.          

Este esențial de subliniat principiul fundamental de organizare a acestei cărți. Nucleul acesteia îl reprezintă relația sinergică dintre cercetarea teoretică și punerea în practică a perspectivei intersecționale. Excluderea uneia dintre aceste componente, evidențiază Collins și Bilge, poate conduce spre o înțelegere sau o aplicare greșită a conceptului de intersecționalitate. Grupurile sociale care se concentrează în special pe praxis își doresc de regulă să rezolve problemele, nu să le înțeleagă. Pe de altă parte, în lipsa praxisului, devine imposibilă soluționarea unor probleme sociale generate de sistemele de putere care se intersectează. Autoarele susțin că perpetuarea tensiunii creative care leagă cele două dimensiuni au jucat un rol vital pentru originalitatea și dezvoltarea intersecționalității.

De-a lungul celor opt capitole, se pot identifica cel puțin cinci teme esențiale aflate sub lupa intersecționalității: justiția socială (temă fundamentală), inegalitatea socială, relațiile de putere care se intersectează, contextul social și relaționalitatea. Aceste teme abordează o constelație amplă și eterogenă de proiecte menite să rezolve anumite probleme sociale. Printre acestea se numără proiectele pentru protecția mediului, cele pentru combaterea violenței și proiectele de justiție reproductivă.

Întrucât conceptul de intersecționalitate nu este atât de familiar cititorilor, autoarele recurg la expunerea unor exemple comune pentru fiecare dintre aceste teme. Spre exemplu, în al treilea capitol, atunci când abordează tema inegalității sociale, autoarele aduc în prim-plan un moment crucial în cercetarea catastrofelor din istoria Statelor Unite ale Americii: Uraganul Katrina (2005). Se reliefează faptul că acest eveniment a marcat conexiunea dintre un mediu construit, inegalitățile sociale ale rasei, clasei, regiunii și răspunsurile inadecvate ale guvernului în fața unui eveniment catastrofic. 

În această cercetare, respectiv în al doilea capitol, sunt oferite și exemple care, la o primă analiză, nu par să aibă o legătură directă cu intersecționalitatea. Obiectivul constă în evidențierea conexiunilor existente în cadrul problemelor sociale, unele dintre acestea nefiind încă conștientizate de către societate. În linia acestei perspective, este evidențiată contribuția economistului laureat cu Premiul Nobel, Muhammad Yunus, recunoscut pentru inovatorul său model de microfinanțare și microcreditare, menit să ofere sprijin financiar persoanelor defavorizate. Abordarea lui s-a extins și către aspectele intersecționale, în special atunci când a urmărit să faciliteze conexiunile dintre clase sociale și gen, aspecte explorate în detaliu în cadrul proiectului său.

Întrepătrunderea legăturilor intersecționalității cu diferite forme de politică identitară este o altă constantă a cărții. În mod specific, sunt prezentate trei forme semnificative: mișcarea femeilor negre din Brazilia, hip-hop-ul ca discurs global al tinerilor și mișcările social media. De asemenea, comparația diferitelor interpretări ale politicii identitare în mediul academic și hip-hop, evidențiază importanța universității și a mass-mediei ca două zone instituționale de producție culturală.

Având în vedere juxtapunerea conceptelor de cercetare și praxis a intersecționalității, cartea explorează un alt aspect semnificativ. Viziunea autoarelor cu privire la istoria intersecționalității plasează apariția sa în contextul activismului mișcărilor sociale, urmărind simultan procesul de încorporare instituțională în domeniul academic. În acest fel, colegiile și universitățile reprezintă câmpuri esențiale, unde intersecționalitatea este întâlnită ca praxis critic. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, ele sunt trecute cu vederea. Autoarele accentuează faptul că studenții ar putea afla pentru prima dată despre intersecționalitate în sălile de curs ale universităților, dar locurile în care intersecționalitatea devine o experiență trăită, autentică sunt căminele, bibliotecile sau evenimentele sportive. Ei se confruntă cu acest concept în viața de zi cu zi, fără a-l înțelege în totalitate. Tinerii percep lumea nu doar prin explicațiile oferite de programa formală a școlii, ci și prin interconectarea experiențelor lor eterogene. În acest caz, autoarele relevă importanța pe care o au studenții și cadrele didactice în utilizarea colectivă a intersecționalității ca instrument pentru configurarea praxisului lor critic. 

Astfel, în ceea ce privește intersecționalitatea, producția academică, după cum spun Collins și Bilge, poate să constituie o formă de activism intelectual. Aceasta presupune construirea unei baze de studenți și masteranzi care să abordeze textele esențiale despre intersecționalitate. Drept texte fundamentale sunt amintite aici articolele lui Berger și Weber (1998) și volumul editat de Patrick Grzanka în 2014, care ar putea să constituie o bază teoretică importantă. 

Cartea semnalează, în același timp, nevoia interogării anumitor chestiuni, ridicând întrebările: Ce poate fi numit intersecțional?, Cine decide ce este intersecțional sau nu?, Sunt unele identități mai importante decât altele?. Studenții, cadrele didactice, dar și societatea, în general, se confruntă cu aceste întrebări, dat fiind dezechilibrul cercetare – praxis. Bilge și Collins concluzionează faptul că soluția se află, de fapt, în tratarea celor două ca elemente ale aceluiași întreg.

Finalul cărții înglobează toate temele principale, explicate și analizate în particular. Prezentarea acestora dintr-o perspectivă de ansamblu, îndrumă cititorul către o mai bună clarificare și organizare a ideilor, sprijinind astfel formularea unor concluzii. În cele din urmă, este important de reținut și de reflectat asupra următoarelor idei: înțelegerea completă a experienței unei persoane depășește o simplă categorie a identității (rasa, clasa socială, genul, vârsta etc.); diferitele sisteme de putere și discriminare se pot intersecta și pot avea o influență semnificativă în viața unui individ; sunt importante conștientizarea și spiritul de frondă asupra sistemelor de putere și dominare; înțelegerea intersecționalității are la bază legătura strânsă între cercetare și practică.

Patricia Hill Collins și Sirma Bilge aduc o contribuție esențială în ceea ce privește atât raportul dintre cercetarea cu precădere teoretică, respectiv practica intersecționalității, cât și promovarea justiției sociale care vine odată cu acestea. Prin acest demers, autoarele dezvăluie dialogul viu și firesc care stă la baza conceptului. Reunind niște probleme care încă bântuie societatea contemporană, volumul lasă deschis dialogul către cititoare și cititori, dată fiind dimensiunea incluzivă a conceptului. 

_______________________

*Patricia Hill Collins, Sirma Bilge, Intersecționalitate (tr. de Cătălina Stanislav, Anca-Simina Martin), Editura Universității Lucian Blaga, 2021, Sibiu.

*

Laura Popan

Mai multe tipuri de cancel culture

Cu scopul de a oferi o înțelegere cât mai largă conceptului de cancel culture și pentru a putea fi înțeles dintr-o perspectivă amplă, sau de ce nu, chiar genealogică, Eve Ng se apleacă asupra acestui subiect și își materializează cercetările și punctele de vedere într-un amplu studiu intitulat Cancel Culture: A Critical Analysis (1). Prin volumul menționat deja, autoarea se plasează direct, dar totuși ferm și cu opinii analitice și metacritice în câmpul studiilor media. Discursul ei nu se limitează la simple supoziții sau reacții cu privire la segmentul digital, ci plonjează antrenant în alte domenii, precum divertismentul media, activism digital, politicile rasiale, naționale sau transnaționale. Discursul critic se articulează sub forma unui manual informativ, care discută tangențial sau alteori chiar cu accente punctuale și foarte delimitate. Eve Ng se situează prin acest volum în rândul criticilor ca un formator de opinie sau un îndrumător de direcție. Cancel Culture: A Critical Analysis este o contribuție fundamentală în măsura în care nu tratează izolat fenomenul, ci contextual.

Dezbaterea acestui fenomen devenit atât prezent în societatea contemporană, sub forme și formulări implicite și explicite, se arată cu atât mai interesantă și mai intrigantă cu cât pe lângă faptul că vizează marile forțe economice și politice, este în egală măsură aplicabilă unor microgrupuri sau microcomunități. Relevanța subiectului în cultura românească și în spațiul critic românesc este justificabilă prin numărul imens de ținte sau de ,,victime” asupra cărora mișcările pot fi direcționate, dată fiind definiția largă: „cancel culture as comprising both cancel practices (cancelling) that involve actions against a cancel target, which may be an individual, brand, or company” [practici de anulare care implică acțiuni împotriva unei ținte care poate fi un individ, o marcă sau o companie] (2).

Eve Ng, profesor asociat la School of Media Arts and Studies din cadrul Ohio University, oferă puncte de dezbatere relevante pentru cititorii interesați de politică contemporană, de media și de cultură la modul cât se poate de general și aplicat. Discursul ei trece de simpla presă populară, examinând obiectivele diverse ale acestui fenomen, punând în discuție problematica libertății de exprimare și accentuează multiplele forme și configurații de putere care se asociază cu mișcările din sfera cancel culture. Autoarea nu realizează o pledoarie în favoarea avantajelor sau a dezavantajelor pe care această cultură a anulării o presupune pentru subiectul vizat, nici nu se pronunță cu privire la unele cazuri de anulare devenite celebre, clasându-se ca pozitive sau negative. Miza centrală a studiului constă în panoramarea obiectivă și critică a fenomenului, în realizarea unui discurs despre mecanismele prin care diversele variațiuni ale cancel culture influențează discursul politic, figura digitală mainstream sau chiar anumite forme de consumerism.

În partea introductivă,Eve Ng susține ferm faptul că lucrarea ei vizează nu doar descrierea fenomenului, ci își propune să cuprindă cancel culture în raport cu ,,dinamica puterii culturale și politice” (3) (,,dynamics of cultural and political power”). Argumentele cărții sunt structurate astfel: o parte intitulată Cancel Culture, Popular Media, and Fandom (Fandom fiind înțeles aici ca o camaraderie între fani); o parte care cartografiază limitele ceva mai extremiste ale fenomenului, precum activismul, rasismul, secularismul, fragment intitulat sugestiv Cancel Culture, Black Cultural Practice, and Digital  Activism. A treia secțiune are mize mai practice, orientate spre contextul din Statele Unite ale Americii. Sunt plasate în antiteză două mari orientări politice (și existențiale): conservatorismul și naționalismul, a căror confruntare, uneori tacită, alteori explozivă, este dublată de injustiția rasială. Ultima parte vizează o altă mare forță politică și economică, China, care a înregistrat multiple mișcări de ,,cancelling” asupra unor producători comerciali din exteriorul Chinei, caz în care este analizat cancel culture-ul de factură semi-naționalistă. Demersul analitic este susținut de o serie de surse care ar putea fi considerate neștiințifice sau chiar necreditabile, dar în contextul în care subiecții din media digitală constituie o parte semnificativă din actanții anulării, surse precum comentariile din mediul digital, relatările diverse din mediul informal, diverse postări din mediul rețelelor de socializare, articolele din surse mai mult sau mai puțin acreditate devin materialul primar pentru a înțelege dinamicile sociale și mijloacele prin care o anumită figură este ,,anulată”. Deși, după cum afirmă autoarea, libertatea de exprimare nu este pusă sub lentila sa evaluativă, unele discursuri despre ce putem afirma sau nu în spațiul public reflectă direcțiile politice și sociale care dețin puterea majoritară: ,,the concept of free speech itself is freighted with assumptions that reflect particular standpoints about the dynamics of power in the media domain and elsewhere” (4) [,,conceptul de libertate de exprimare în sine este încărcat de ipoteze care reflectă puncte de vedere specifice cu privire la dinamica puterii în domeniul media și în altă parte”].

Eve Ng expune modul în care spațiul media și rețelele de socializare au devenit o alternativă de judecată modernă a persoanelor publice sau semi-populare. E vorba mai ales de o  solidarizare a fanilor în baza acelorași scopuri: ,,fandom poate fi pe de-o parte puternic ancorată în niște credințe mai mult sau mai puțin contradictorii sau poate fi pur întâmplătoare, caz în care subiectul supus anulării va primi ceva ce în spațiul media se poate numi hate gratuit” (5). Din prima categorie face parte cazul lui James Charles, figură publică americană, care a fost anulată public în baza unor afirmații care au stârnit reacția comunității sale virtuale. Interesant în acest sens este faptul că anularea a fost temporară, iar ca efect invers, controversa a accentuat ,,puterea” de influență a celebrității vizate. Fie că vorbim despre o reacție a fanilor, fie că vorbim despre o anulare a unor reprezentări media (cazul The 100), platformele de socializare ,,pot ajunge ca ‘documente’ doveditoare în timpul acțiunilor de anulare” (6) [,,which may end up as evidential “receipts” during cancel actions”].Parafrazând, cum însăși politica înseamnă competiție și putere [,,by definition, politics is a domain of competition for power”], scena politică americană este dominată de astfel de adversități, iar concludent este cazul lui Donald Trump odată cu a cărui ascensiune s-a infiltrat și o oarecare ,,supremație albă și/ sau discursuri separatiste” (7) [,,that espouse white supremacy and/or separatist discourses”].

Modul de acțiune prin fenomenul cancel culture este pus în discuție și în cadrul discursurilor politice, contexte în care acuzațiile vizează lupta de putere a marilor formațiuni politice americane, conservatoare și progresiste, iar în speța dată, anularea devine o chestiune politică.

*

Iulia Vîrban

Înainte și după cancel culture – nașterea unei mișcări

Fenomenul cancel culture circumscrie o discuție care ocupă un loc privilegiat printre dezbaterile recente, având în vedere nevoia unei reconfigurări sociale din punct de vedere ideologic, politic și cultural. Galvanizat prin intermediul scindării taberelor, dialogul privind relevanța „culturii anulării”, în procesul de rezolvare a urgențelor contemporaneității, a coagulat un câmp unde s-au cronicizat argumente pro și contra, astfel încât statutul unei atare mișcări rămâne incert și greu de internalizat pentru mase. De aceea, ținând cont de un asemenea fundal, un studiu precum cel semnat de jurnalistul Ernest Owens, intitulat The Case For Cancel Culture. How This Democratic Tool Works to Liberate Us All*,nu poate fi decât binevenit, deoarece își propune nu doar să alfabetizeze publicul cititor, legat de ceea ce înseamnă fenomenul cancel culture, ci atrage atenția și asupra imperativului îmbrățișării lui ca instrument eficient al eliberării colective, aceasta din urmă fiind angajată în responsabilizare și decuplată de la sistemul unei puteri folosite, de cele mai multe ori, fără discernământ.

Cartea este structurată în opt capitole, iar ideea centrală de la care pleacă volumul este aceea de recunoaște cancel culture drept un mecanism „capabil să spună adevărul puterii” (12, t.m.), reușind astfel să conteste și să suprime formele de abuz ca mijloc de prezervare a statutului social și politic privilegiat. Totodată, jurnalistul ancorează, ca punct de pornire, necesitatea nuanțărilor, privind posibilitatea unei multiple polarizări a fenomenului, din cauza caracterului său controversat: progresiștii îl folosesc drept o modalitate „de a-i trage la răspundere pe cei care abuzează de putere” (9, t.m.), conservatorii polemizează, prin intermediul lui, cu oponenții lor, „argumentând că libertatea de exprimare este atacată de stânga” (9, t.m.), în timp ce persoanele încă nehotărâte chestionează statutul „culturii anulării” la limita fină dintre „capriciu sau o acțiune necesară” (9, t.m.). 

Totuși, în ciuda aspectului de nisip mișcător oferit la prima vedere de acest concept, există niște rame care îl încadrează, dându-i posibilitatea de a-și construi identitatea și de a-și afirma relevanța, cum ar fi gradul său de angajare, precum și motivația apariției lui. Emergența propriu-zisă a fenomenului cancel culture s-a produs ca rezultat al conștientizării insuficienței conceptului de callout culture popularizat în anul 2010 și care presupunea „chemarea” unei persoane publice în fața maselor pentru a-și justifica un comportament/o atitudine nepotrivită, redată prin intermediul discursurilor publice sau al postărilor din social media, materiale folosite incipient de public pentru a înștiința asupra modului cum un individ e opresat de o figură privilegiată din punct de vedere politic și social. Ulterior, termenul de „callout” a fost înlocuit cu acela de „cancel”, deoarece solicita o trecere de la pasiv – „evidențierea comportamentului rău” (12, t.m.) la activ – „acționarea împotriva acestuia” (12, t.m.), închizând în sine un caracter mobilizator și puternic angajat, deplin necesar milenialilor și Generației Z. 

Deși conceptul nu se revendică de aici, ei sunt cei care s-au străduit să-i afirme relevanța în societatea actuală cu toate urgențele sale, mutând accentul pe „potențarea responsabilității și pe justiția rasială” (12, t.m.), mobilizându-se în acest sens în spațiul digital pentru „a protesta împotriva homofobiei, transfobiei și a altor forme de discriminare” (13, t.m.). Exemple de „anulare”, pe care Owens le oferă în acest sens, sunt rapper-ul DaBaby, din cauza poziției sale anti-LGBTQIA+, sau cazul cântăreței de culoare Chrisette Michele, țintă a fenomenului cancel culture, din cauza faptului că a fost parte la celebrarea întoarcerii lui Trump în urma răsturnării electorale din 2021. Totuși, persoane din lumea hip hop, precum Kanye West și Lil Wayne, deși s-au regăsit printre susținătorii fervenți ai președinției lui Trump, au continuat să aibă succes comercial. Din acest punct de vedere, Ernest Owens trasează excelent două dintre modalitățile, prin care poate fi vulnerabilizat fenomenul, respectiv: 1. confuzia „culturii anulării” cu bullying-ul (Chrisette Michele, în urma „anulării”, primește amenințări cu moartea, avortează spontan, din cauza stresului și întâmpină nenumărate eșecuri în carieră) și 2. faptul că fenomenul cancel culture devine/poate deveni problematic, pentru că nu operează cu aceleași măsuri de echitate, în ciuda acuzelor congruente orientate vectorial spre indivizi diferiți (pe considerente de gen și rasă – femeie de culoare, Chrisette Michele a fost mai ușor „anulată” de public, în timp ce Kanye West și Lil Wayne au scăpat acestei judecăți publice). Astfel, conceptul cancel culture, așa cum este el teoretizat de Owens,poate să polarizeze disjunct mecanismele de funcționare ale unei societăți: dintr-un punct de vedere pozitiv, nu implică o simplă compilație de opinii în spațiul digital, ci și un instrument de revizuire socială, pe care progresiștii mizează când îl promovează, dar, în același timp, este și un fenomen foarte „nuanțat, subiectiv și accesibil” (13, t.m.), care poate să-l întoarcă împotriva lui însuși, de unde și metafora pistolului, pentru care autorul volumului optează: „Exact ca un pistol, poate fi văzut ca o formă de protecție sau ca o armă a terorii” (13, t.m.).

O altă direcție interesantă, destul de bine documentată de Owens în volumul său, se referă la caracterul omniprezent, care vertebrează statutul fenomenului cancel culture de-a lungul istoriei, în ciuda faptului că doar recent a beneficiat de o terminologie, menită să-i consolideze legitimitatea la nivel discursiv. De fapt, unul dintre aspectele cu care jurnalistul queer de culare polemizează în demersul său teoretizant este percepția asupra conceptului asociat, cel mai adesea, cu „o tendință nouă, diabolică, care schimbă viața de zi cu zi” (26, t.m.), opinie vehiculată de politicieni, celebrități, pe scurt mainstream-ul determinat să eticheteze „cultura anulării” drept „o criză generațională, în loc să fie văzută ca o reflecție asupra problemelor actuale” (27, t.m.). În accepția autorului, detractorii fenomenului cancel culture tind să fetișizeze conceptul prin prisma faptului că se manifestă visceral în social media, de unde și demonizarea lui, cu toate că, deși nu era numit astfel, la o privire diacronică, conceptul a fost reprezentat prin forme de rezistență/de destituire a puterii, precum: protestele; boicoturile; petițiile; exemplul pelerinilor care vor migra în America pentru a submina abuzul puterii britanice; McCarthyism-ul – o variantă conservatoare a „culturii anulării” etc. 

Probabil locul unde ratează argumentația lui Owens e acolo unde jurnalistul evită să puncteze faptul că o responsabilizare a maselor, prin aplicarea fenomenului de cancel culture, nu implică și alfabetizarea lor, adică înțelegerea și capacitatea de a discerne între ceea ce e permis și ceea ce se poate transforma într-un abuz. „Anularea” anumitor indivizi sau instituții taxează punctual un context, care, de fiecare dată, va stârni opinii ambivalente și polemici în mediul online, iar problemele semnalate de Owens vor rămâne blocate într-o sferă „elitistă”, precum e aceea academică, sau în zona activiștilor. Evident, trebuie văzute aspectele pozitive ale unei atare dinamici în procesul de solidarizare cu persoanele/comunitățile marginalizate, dar poate ar trebui gândite în plus și niște metode de explicitare mai eficiente și mai accesibile referitor la gravitatea formelor de reducție ale celuilalt în mod conștient sau nu de către anumiți oameni, magnificând astfel hiperconștientizarea și responsabilizarea, versanți vitali în acest demers.

The Case For Cancel Culture este un volum simptomatic pentru teoretizarea fenomenului și prin demersul incluziv, redat prin panoramarea modului de funcționare a „culturii anulării” atât în cazul progresiștilor, cât și în cazul conservatorilor, arătând tocmai locul unde se produce ambiguizarea și devierile de conceptualizare legat de ceea ce identificăm prin cancel culture, un exemplu relevant dat de jurnalist fiind cazul fotbalistului și activistului de culoare Colin Kaepernick. În timpul interpretării imnului Americii, Colin alege să îngenuncheze în semn de protest față de discriminarea pe considerente de rasă orchestrată de stat, consecința fiind „anularea” acestuia, fapt ce va determina o dublă reacție. Progresiștii vor vedea „anularea” lui Colin drept o formă de rasism, în timp ce tabăra conservatorilor va citi gestul lui Colin ca pe o lipsă de respect față de simbolurile sacrosante ale națiunii, aspect pe care Owens îl va identifica ca un pretext de a menține nealterat privilegiul de rasă al deținătorilor puterii. Jurnalistul observă în acest sens că există o legătură interstițială între ceea ce aleg să „anuleze” conservatorii, respectiv brand-uri/instituții antidiscriminatorii, și pericolul demantelării monopolului folosit în avantaj personal. La antipod, progresiștii reprimă abuzul, deconstruind ierarhiile și reprezentările maladive ale puterii.

Nu în ultimul rând, un capitol care anunță niște direcții vitale privind legitimarea fenomenului de cancel culture printre detractorii lui, și anume deconstruirea contraargumentelor îndreptate către acest concept, eșuează pe alocuri, pentru că Owens lasă impresia că urmează să explice punctual de ce nu rezistă afirmațiile în discuție, sfârșind, mai degrabă, prin adoptarea unui spirit anecdotist, căutând repere într-o exemplificare interminabilă de situații, care conduc într-o retorică superficială fără să ofere neapărat răspunsuri sau soluții, rateu justificabil poate și pe fondul formației jurnalistice a lui Owens, care nu garantează neapărat și postura de teoretician. De exemplu, răspunsul său legat de contraargumentul cenzurii vegetează într-o zonă implicită, prin faptul că recurge la niște exemple de situații când o anumită persoană publică a fost „anulată”, dar susținătorii ei au putut în continuare să conteste această decizie sau se poziționeze împotriva fenomenului de cancel culture, fără să le fie răpit dreptul la expresie. Singurul discurs deconstruit convenabil este the „no fun” argument, de altfel, și cel mai evident, anulat tot prin intermediul unei întrebări retorice, care în acest context se dovedește eficientă în demersul argumentativ: „Cine s-ar fi gândit vreodată că a nu face glume rasiste despre asiatici sau remarci homofobe despre oamenii queer ar înăbuși expresia artistică?” (139, t.m.).

Concluzionând, cartea lui Ernest Owens, The Case For Cancel Culture. How This Democratic Tool Works to Liberate Us All, deși rămâne o lectură recomandabilă, are câteva lacune de argumentare din cauza compilației abundente de exemple. Aceasta din urmă riscă să dilueze ideile teoretice din cauza concentrării exagerate pe situațiile invocate, de altfel relevante, dar care rămân la stadiul de enumerație, pe de o parte, din cauza slabei teoretizări, iar, pe de altă parte, din cauza reciclării sau reiterării unor aspecte formulate deja ca ipoteze anterior. Totuși, volumul funcționează foarte bine ca introducere în fenomenul cancel culture datorită caracterului său totalizant, justificat prin atingerea mai multor paliere dezvoltate sistematic în cele opt capitole: originile fenomenului; reprezentările sale de-a lungul timpului sub diverse luări de poziție, culminând cu reprimarea abuzului și a puterii care îl provoacă; antagonismele privind modul de instrumentalizare a fenomenului, în funcție de poziționarea ideologică a celui care „anulează” (progresistă/conservatoare); momentele-cheie referitoare la transformarea „culturii anulării” într-un imperativ social; vulnerabilitățile conceptului cancel culture; deconstrucția contraargumentelor îndreptate spre această practică; caracterul său „democratic dezlănțuit” (144, t.m.), menit să epureze inadvertențele prezentului prin resuscitarea lumii în care trăim și a urgențelor mileniului trei. 

_________________

*Ernest Owens, The Case For Cancel Culture. How This Democratic Tool Works to Liberate Us All (varianta digitală: e-book), New York, St. Martin’s Press, 2023.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 114-122]