monah ca lumea

într-un plan îndepărtat munca mortului la fosta sa viață 

pare că a’ncetat.

cred că fiecare avea să-mi reproșeze ceva înainte de a pleca.

cât despre femeia iubitoare a mea, gura plină

de reproșuri o’mbujora.

apoi s-au închis porțile și cineva

a rămas pe dinafară –

m-aș duce să-i aduc o lumină dar acolo lumina

aceasta e apă chioară.

*

La un nouînceput

Domnului Ion Pop

Ieșisem din casă și nu știam

ce anume să fac cu mine. 

Niciodată nu am foarte bine știut. 

Pentru câteva ceasuri, ziua fiind însorită și oarecare

chiar părea să am în față un nou început

așa că am pornit cu el, să nu fiu singur,

într-o plimbare.

Noul început e diafan, tras la față ca varul

mai ales diminețile,

cu aerul de parcă tot timpul se-ntreabă

pentru mine pe lumea asta nu sunt de lucru

decât binețile?

Până la urmă, tot ce-a aflat

e că amăgirea în lume nu poate fi eternă,

dezamăgirea da, dar cu nume schimbat.

Tras la față ca varul, tras la față ca varul

și încă viu

mai ales privit de departe

în voia pașilor care știu ei ce știu 

în trecere pe la sediul breslei să las o carte

apoi din Calea Victoriei, pe strada Banului 

și din Puțul cu Plopi în delăsatul Cișmigiu

unde, odată ajuns, m-am așezat ca să scriu

un gând extrem de pretențios ce-l port cu mine

precum criminalii ce-și duc multă vreme crima în cap –

așadar am deschis sicriașul WattsApp și îndelung răbduriu

într-o „zdroabă neghioabă” minute bune am re/schițat

epura acelui gând indefinibil foarte foarte îndepărtat 

dar în același timp paralizant de aproape, care sună

pe scurt așa:

tot ce-am trăit aici, vegetal după Ana,

din perspectiva întoarsă a înfloririi cerești, e aparte

și nu contează, cum la urmă mental va recunoaște tot prostul

decât îmbrățișarea de după moarte.

Nu știam ce anume să fac cu mine,

dar tot re/scriind atari prezumțioase fantezii

cam începui să-mi aflu rostul

așa că iată, sigur că da, degrab’ acasă la mintea

golită pe care-o hrănesc cu lingura din mâna mea zi de zi.

(8 – 9 ian.)

*

A este rugăciune

A citi este rugăciune.

A citi fără să înțelegi din prima este rugăciune.

A persevera să citești până înțelegerea se îndură

clătinându-se la picioarele tale ca o cățelușă-mamă

doldora de laptele puilor ei

este rugăciune

A sădi un sărut în vânt

A săruta o absență plină de lacrimi

A înghiți în sinea ta de pe urmă lacrimile unui copil

căruia nu i s-a născut încă mama

A te vedea acelui copil mamă intrată în necaz

A asculta de departe o armonică roșie neauzită

In inima celor ce petrec –

Sunt tot atâtea rugăciuni.

A te spăla pe mâini îndată ce-ai atins inutilitatea

din suflul morții e rugăciune.

Este rugăciune să duci mortul la groapă și să-l întorci

Imediat acasă dacă gropar nu se află, viu și nevătămat.

Este rugăciune să cânți cântecele mortului,

să spui cuvintele lui

până la uitare și mântuire cu el lângă tine –

să-ți pleci genunchiul în vânt și vântul să nu bată.

A da peste cap păhăruțul în care moartea și-a scuipat dintele

e rugăciune.

A scrie aceasta e rugăciune

A iubi este rugăciune

dar rugăciunea puternică este să iubești fără a fi iubit

și să nu-ți pese mai ceva ca olarului de oala spartă.

A mângâia fără a fi mângâiat, a scânci

ca un cal căzut în fântână să ia chipul băiatului.

Rugăciunea fără a te ruga este cea mai plăcută Domnului

dacă te-a auzit și plăcut,

preschimbându-te din piatră în pâine,

din zori furați în băiat sau mai degrabă fetiță

încet, o dată pentru totdeauna.

*

monah ca lumea

iernile în vremi fără Iisus

în alt duh, în altă stare sub stelele de foarte sus 

copil de țară văzut-am cai

văzut-am și eu fantastici cai cum lasă-n golul

tropotirii lor prin aerul în alergare

lampante muzici ca de rai

la lumina asta am scris, nu știu dacă în registru

esopic ca unii:

pețitoarea se bucură, din părul ei roșu arzând

cad paiele devoțiunii,

focul se bucură, eu sunt prietenul său

umblu prin lume și vântur fără nicio răsplată 

paiele devoțiunii.

și tot așa vocea domnului Virgil Ierunca stăruia

dincolo de cortină, din altă lume:

sub masca păpădiei

muzica până la ziuă trece spicele arse pe-un râu în spume…

Anul 1983. Versuri în fond fără pretenții postume,

de o condiție totuși frumoasă, menite a circula

printre oameni căror’

de lectura poeziei moderne nici că le pasă.

Dar să nu uităm, n-a fost vis –

de lângă bieți ca aceștia puteai fi ridicat și închis

tot una cu azilanții și cu morții – puțin a lipsit –

și asta fiindcă până la urmă nu m-am abținut și am scris

ceva ce nimeni nu a citit,

un poem la o sută de ani – continuu

răsărit de soare prenatal, în sinea mea rămas inedit

chiar dacă îl aveți ’naintea dumneavoastră

imprimat rezonabil în sfârșit.

*

monah ca lumea

lui Ioan Moldovan

iarna asta am înghețat scriind niște versuri

cum altele nu sunt

Doamne, te iubesc

De când e viața pe pământ

nu te uita că n-am făcut-o personal, eu

Te-a iubit tot timpul cineva și în numele meu.

*

monah ca lumea

aceluiași I.M.

Doamne, îți dăruiesc acest poem simplu ca dintr-o

mână tremurătoare un pahar cu apă în zi cu soare,

sau în zi cu soare un pahar cu apă –

numai să știu: va fi plăcut ’naintea Ta ce scriu

când a lumină noaptea mea se crapă ?

da, și T. Arghezi a întrebat dar lucru cert n-a aflat.

între timp, vezi, a căzut peste noi o piatră mare

sau urmează să cadă, să ne strivească dintr-o suflare –

mai bine zisar fi putut să cadă

să ne îngroape pe toți la grămadă –

dar nu:

stă fixă piatra,

fără clătinare

iar noi nu urlăm

că nu ne doare.

Ce anume așteaptă, de nu dispare

e pentru forul nostru suprema întrebare.

asta până-’ntr-o zi, când pe lespedea-gigant, suspendată

în sfârșit se opri, curios să ne vadă

un fir de praf adus după cum știi

de șapte vânturi interplanetare;

abia atunci am prins a ne-‘ngrozi

și-am rupt-o la fugă urlând fiecare –

pe urma noastră o groapă neagră se rostogoli

cât toate zilele de mare.

Doamne, nu știu – va fi plăcut feței Tale ce scriu ?

T. Arghezi, pe unde e –, este viu

sau ca o biciuire de cranii într-un soare ?

*

monah ca lumea

al treilea poem pentru I.M.

nu te grăbi calea-i lungă

până la urmă se va găsi cineva să ne-ajungă

să ne întâmpine va fi mai greu

la margine de nicio apă

stau și mă uit în apă

cu Dumnezeu

*

Poet, tată

eu sunt omul-problemă pentru cei

ce au inventat conceptul de om-problemă

ca să-și facă de lucru din nimic.

sunt individ pentru ce-i ce consideră indivizii

bătuți în cuie.

ins pentru cei cu inșii – asta pare mai rezonabil.

sunt pentru oricine orice.

Până și săracu tata, pe când trăia

— Ce ești tu, mă-ntreabă oamenii, ce să le spun

că ești tu ?

— Poet, tată.

— Există meseria asta?

— Există, o fac eu să existe (eram în sinea mea

disperat).

Adevărat, în nomenclatorul profesiilor

au trecut profesiunea: „poet”.

cu toată însângerata „cucerire revoluționară”

continui să fiu omul-problemă pentru cei

ce au inventat conceptul de om-problemă

individ pentru cei ce consideră indivizii

și ins pentru cei cu inșii.

Sunt pentru oricine orice

cum numai Dumnezeu e.

Asta să le spui, tată.

*

Bacovia mon amour

pentru Rodica și Alexandru Dolinski

Februarie, șaptezeci de ani și încă unu

împliniți pe timp de pace cu pregătiri de război

în toată lumea prezentul stă ca pe ace

mâine o mașină ca asta te va ridica dintre noi

Altfel, din nou duminică după-masa spre seară

un domn și o doamnă ies la plimbare

domnul sunt eu, doamna de lângă cine-o fi oare ?

Ar fi bună o ploaie să spele aerul de poluare

și pe mine de un gând apăsat.

După ploaie vedea-vom contururi mai clare

cine lângă cine se-aține pe trotuare

și cum mai calcă omu pe-’nserat.

Greu mă apasă un gând poate și el

greu apăsat.

O bucată de pâine

cineva astăzi n-a mai mâncat –

sigur nici mâine.

Să mergem acasă, cere din senin

conviva mea, nu știu de ce tulburată.

Tăcusem prea mult războind un gând apăsat.

Abia ieșiți, și ea ca prididită cerea întruna, repetat.

Am făcut cale-ntoarsă câtuși de puțin întristat.

La urma urmei, februarie de aici n-a plecat

mă apasă un gând poate și el apăsat

este duminică după-masa spre seară,

deschid fereastra, mașinile toate – la semafor,

care peste care au claxonat

un câine flanând pe trotuare ușor.

*

Încă un poem dedicat

preacinstitului nepescar I. M.

care merge vara la repedeul Criș

să tăifăsuiască liniștit cu vecinu-său

acolo între bulboană și nici fir de stufăriș

mai ales să dea de mâncare la peștișori

din versurile sale foarte inspirate

peștișorii să crească mari

și lăsând apa augustă

să devină foarte de treabă cămilari

în deșert sau mai degrabă aci în pustă

martor mi-e bosumflatul paznic al apei

prefăcut de orăcăielile unei broaște

în broscoiul ei/ nu al meu

până dau zorii și lumina zilei de vară

le taie cheful de broscăreală pe repedeu –

ca fiecare să revină, cu o senzație de ușurare,

la starea inițială,

cea lăsată de Dumnezeu.

iartă-mă, Ioane, m-am luat la povești

cu un om de pe drum

care îmi tot spunea: iartă-mă

de ce să fii tu cel mai bun prieten din lume al meu

când nu mai ești

și nu bunăoară acum ?

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 12-14]