(Almanah Scînteia, 1978)

Argument

Globalizarea din lumea reală și globalizarea din științele sociale au evoluat și înflorit pentru o vreme, cum era probabil și firesc, cot la cot. De la un timp însă – zice-se de prin 2014 – între globalizarea reală și globalizarea discursului științific sincronul înfloririi lor a lăsat parcă loc unui balet în contratimp, în care deglobalizarea tot mai accentuată din viața politică și economică e însoțită, suplinită și ripostată cu un surplus de globalizare a perspectivelor și problematicilor din sfera științelor sociale. Unghiul global a fost, în acest sens, în interiorul științelor, un instrument util de desțepenire și lărgire a unor nișe tematice și metodologice devenite prea exclusive și restrictive, după cum, în lumea și istoria largă, el a fost refugiul speranțelor și perspectivelor progresiste, cosmopolitaniste, dintr-o lume vădit hotărâtă să le calce (din nou) în picioare.

Acest scenariu nu e neapărat ceva nou – așa cum nu e neapărat nouă nici policriza pe care o traversăm. Și acum cincizeci de ani, și mai ales aici, în estul pe atunci socialist, un discurs „mondialist”, nu neapărat marxist, ci mai curând liberal-cosmopolit (al pieței internaționale, comerțului internațional liber și pe baze egale, al diviziunii internaționale a muncii și cooperării internaționale) încerca să chestioneze tendința aparentă din lumea reală, de înțepenire și astfel deglobalizare a lumii politice și economice în blocuri ermetice și rivale. Și atunci, ca și acum, lumea, globalitatea se impuneau tocmai prin dialectica lor aparent inguvernabilă – dată de alinierile și nealinierile dinamice ale celor trei blocuri, care complicau și furnizau un adevărat plan de imanență și dialectică în locul simplei opoziții liniare Occident/Orient.

Din acest motiv, o revizitare a discuțiilor și reprezentărilor asupra lumii internaționale, și în special a perspectivelor asupra a ceea ce ulterior avea să devină „Sudul global” în discursul științelor socio-umane și în viața politică a regimurilor socialismului de stat poate avea o relevanță nu doar de ordin istoric, ci cât se poate de actual. Nu întâmplător, tema raporturilor Estului socialist cu „țările în curs de dezvoltare” din „lumea a treia” a început să fie discutată într-o serie de cercetări recente remarcabile – a se vedea, la noi, lucrările Elenei Dragomir, Bogdan Iacob, Raluca Grosescu, Adela Hîncu. Dosarul de față își propune cel mult să bătătorească și lărgească unele din aceste căi de abordare deschise de curând.

Prima sa secțiune reproduce, mai întâi, câteva fragmente din principala dezbatere care, acum 40-50 de ani, despărțea apele discursului teoretic și istoric în ce privește natura regimurilor socialiste, dezbaterea dintre adepții world system theory (pentru care socialismele din est nu erau decât un intermediar semiperiferic într-un unic sistem capitalist) și cei ai tezei „sistemului socialist” ca sistem substanțialmente diferit și autonom față de piața capitalistă, reprezentați aici de textul seminal al lui Andre Gunder Frank din 1977 „Long live the transideological enterprise!”, respectiv răspunsul lui Albert Szymanski din 1982 în dezbaterea sa cu un alt reprezentant al world system theory, Christopher Chase-Dunn; secțiunea se încheie cu o critică actuală, semnată de Alexander Herbert și Bryan Gigantino, a influenței paradigmei decoloniale în cercetările din ultimul timp asupra socialismelor din Estul Europei. A doua secțiune grupează câteva materiale din presa și publicațiile vremii, reprezentative pentru perspectivele României socialiste asupra Sudului global – o masă rotundă între economiști, pe tema țărilor în curs de dezvoltare, publicată în Era socialistă în 1978; un fragment din capitolul despre condiția femeii în „lumea a treia” din cartea Stanei Buzatu, Condiția femeii: dimensiune a progresului contemporan, apărută în 1979; și un articol de Vasile Secăreș care pledează pentru reconfigurarea axelor contradicțiilor lumii internaționale, cu opoziția țări bogate-țări sărace supradeterminând și surclasând opoziția capitalism-socialism. În fine, a treia secțiune articulează mai multe perspective locale și actuale asupra acestor problematici, în articole semnate de Raluca Grosescu, Bogdan Iacob, Horațiu Nan, Alex Cistelecan și Cristian Nichitean.

AKNOWLEDGMENT: Cu excepția textelor la care se precizează altfel, materialele din acest dosar au fost realizate în cadrul proiectului “Philosophy in Late Socialist Europe: Theoretical Practices in the Face of Polycrisis ” finanțat de Uniunea Europeană și Guvernul României în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență, contract no. 760044//23.05.2023, cod PNRR-C9-I8-CF104/15.11.2022, prin Ministerul Cercetării, Inovației și Digitalizării, Component 9, Investment I8.

Grupaj coordonat de Alex Cistelecan

*

I. Dezbateri clasice și contemporane

Andre Gunder Frank

Trăiască afacerea transideologică!

Economiile socialiste în diviziunea capitalistă internațională a muncii

(fragm.)

Creșterea și compoziția comerțului Est-Vest/Sud

Din 1953, comerțul Est-Vest și Est-Sud (așadar cu țările capitaliste subdezvoltate) a crescut în mod considerabil. La finele anilor 1960 și în anii 1970 următoarele tendințe s-au remarcat în special: comerțul Est-Vest/Sud a crescut într-un ritm rapid și accelerat. Comerțul extern socialist a crescut mai rapid decât producția socialistă. Ritmul de creștere a schimburilor Est-Sud a fost mai mare decât cel al comerțului Est-Vest, și ambele au crescut mai rapid decât comerțul extern Est-Est (intra-socialist). Creșterea importurilor socialiste a fost mai mare decât cea a exporturilor lor, mai ales cu Vestul industrializat. Dezechilibrul din creșterea importurilor în raport cu cea a exporturilor a condus la un deficit în creștere al balanței de plăți a țărilor socialiste cu Vestul (dar și la un surplus cu țările subdezvoltate), care e finanțat de o creștere a datoriei țărilor socialiste față de țările capitaliste dezvoltate. (…)

Cu toate acestea, forța motrice importantă a recentei expansiuni comerciale Est-Vest este exportul occidental/importul estic de mașini, echipamente și uzine întregi (de exemplu, uzina Fiat Togliatti din Uniunea Sovietică) care încorporează tehnologie avansată, și pentru care Estul plătește, în măsura în care poate, cu materii prime, combustibili și exporturi de alimente (dar cu importuri de grâu), precum și cu livrarea în schimb de produse manufacturate, în parte produse cu echipamentele importate.

O parte din ce în ce mai mare din acest deficit socialist și din datoria față de Occident este decontată multilateral, iar o parte poate deloc neglijabilă din aceasta, prin comerțul Est-Sud și Vest-Sud cu țările subdezvoltate. Comerțul Est-Sud între țările socialiste și capitaliste subdezvoltate a crescut până de curând mai rapid decât celelalte schimburi comerciale, dublându-se la fiecare patru ani între 1953 și 1968 și crescând cu o rată anuală medie de 21% între 1971 și 1974¹. Aceasta a rezultat într-un excedent cronic și în creștere al balanței de plăți pentru țările socialiste și un deficit corespunzător al balanței de plăți pentru cele subdezvoltate. Deși o mare parte din acest comerț s-a desfășurat pe bază bilaterală, cu monede neconvertibile, o parte tot mai mare din comerțul Est-Sud se desfășoară prin intermediul monedelor convertibile ale țărilor capitaliste dezvoltate. În mod semnificativ, excedentul/deficitul din comerțul Est-Sud care rămâne, după alte încercări de eliminare sau de decontare, este decontat în monede convertibile ale țărilor capitaliste dezvoltate.²

Astfel, țările socialiste își redresează parțial deficitul față de Vestul industrializat prin surplusul lor față de Sudul subdezvoltat, al cărui deficit global este, bineînțeles, și mai mare. În plus, o parte din plata bilaterală a mărfurilor primită de Est de la Sud este, de asemenea, „multi-lateralizată” și adesea vândută în Vest prin așa-numitele „switch transactions”.³ Chiar mai semnificative, cel puțin din punctul de vedere al țărilor socialiste, acum în deficit cronic în comerțul Est-Vest, sunt „acordurile de import și de export legate, acordurile de compensare și alte tipuri de comerț paralel [care] contribuie substanțial la finanțarea comerțului Est-Vest prin transformarea creanțelor Europei de Est față de țările în curs de dezvoltare cu monede neconvertibile într-un mijloc de finanțare a excedentului de import occidental”.⁴ Astfel, în cadrul diviziunii internaționale generale a muncii, comerțul Est-Sud, în creștere rapidă, reprezintă un ajutor pozitiv, chiar dacă modest, pentru țările socialiste în efortul lor de a reduce deficitul pe care surplusul de importuri/exporturi în creștere față de țările industrializate îl generează în comerțul Est-Vest. Pentru țările subdezvoltate, deși bilateralismul cu lumea socialistă semnifică o creștere absolută a posibilităților comerciale și o scădere relativă a dependenței economice și politice față de Occident, multilateralitatea crescândă a cursului Est-Sud și inserția sa în diviziunea internațională a muncii le sporesc deficitul, datoria și dependența globală.

Compoziția în mărfuri a schimburilor comerciale Est-Vest și Est-Sud poate fi rezumată observând că, în comerțul lor cu Vestul, aproximativ două treimi din importurile țărilor socialiste sunt produse industriale și că exporturile cu care le plătesc constau în două treimi din materii prime. În comerțul Est-Sud, proporțiile sunt inversate: două treimi din importurile socialiste din țările subdezvoltate sunt materii prime, iar două treimi din exporturile socialiste către țările subdezvoltate constau în mărfuri industriale. Altfel spus, ca parteneri comerciali, țările socialiste sunt pentru cele capitaliste dezvoltate ceea ce sunt pentru ele țările subdezvoltate capitaliste – și viceversa!

(…) Totuși, în această privință, există o diferență între U.R.S.S. și celelalte țări socialiste. Această diferență reflectă preponderența materiilor prime în exporturile Uniunii Sovietice către alte țări socialiste și către întreaga lume, precum și preponderența mult mai mare a exporturilor de produse manufacturiere și a importurilor de materii prime de către țările socialiste din Europa de Est în comerțul lor cu Uniunea Sovietică și cu alte țări.

Astfel, în timp ce mașinile și echipamentele reprezintă o pondere similară, dar în ambele cazuri în creștere, din totalul importurilor din U.R.S.S.S. și Europa de Est, ele reprezintă o pondere semnificativ mai mare din exporturile est-europene decât din cele sovietice, deși în ambele cazuri ponderea este, de asemenea, în creștere. Europa de Est exportă cantități substanțiale de produse manufacturate către Uniunea Sovietică în schimbul materiilor prime și al combustibililor, dar este și mai dependentă de importurile de produse manufacturate de înaltă tehnologie din Occident. În mod similar, proporția de produse manufacturate în exporturile est-europene către țările subdezvoltate este, de asemenea, mai mare decât în exporturile sovietice către aceleași țări.

Aceeași (inserție în) diviziunea internațională capitalistă a muncii care se reflectă în acest model al compoziției mărfurilor din comerțul Est-Vest/Sud apare și dacă ne uităm la proporțiile factorilor implicați în producerea mărfurilor comercializate: între U.R.S.S.S. și Occident, intensiv orientată spre importul de capital; între U.R.S.S.S. și țările subdezvoltate, intensiv orientată spre exportul de capital; între U.R.S.S.S. și Comecon, neutră din punctul de vedere al factorilor. Astfel, țările subdezvoltate sunt pentru cele socialiste ceea ce acestea din urmă sunt pentru cele capitaliste dezvoltate, atât în ceea ce privește proporțiile factorilor, cât și în ceea ce privește compoziția mărfurilor din comerțul Est-Vest și Est-Sud. Cu alte cuvinte, țările socialiste ocupă o poziție intermediară în diviziunea internațională a muncii, din acest punct de vedere nu foarte diferită de cea a celor mai dezvoltate țări subdezvoltate „subimperialiste”, precum Brazilia. Acestea importă produse cu tehnologie avansată din țările capitaliste dezvoltate industrial, plătind pentru ele cu materii prime și înregistrând un deficit comercial în creștere. Și exportă produse mai puțin sofisticate către țările subdezvoltate, cu care țările socialiste înregistrează un excedent comercial, din care folosesc o parte pentru a-și reduce deficitul comercial cu țările imperialiste, într-un mod nu foarte diferit de țările capitaliste subimperialiste.

(…)

Avantaje și dezavantaje ale schimburilor comerciale Est-Vest/Sud

Diviziunea internațională a muncii cunoaște cele mai multe schimbări calitative în perioadele de criză structurală a acumulării capitaliste mondiale de capital. În aceste perioade, metodele și relațiile de producție de odinioară, în special cele din industriile de vârf din sectoarele cele mai avansate ale sistemului capitalist mondial, devin relativ mai puțin profitabile, chiar total neprofitabile, astfel încât criza de acumulare obligă capitalul să efectueze schimbări importante în diviziunea muncii. În același timp, această nevoie creată sau cel puțin amplificată de criză oferă oportunitatea de a întreprinde această schimbare pentru acele sectoare ale capitalului care sunt capabile și dornice să facă acest lucru. Această transformare a diviziunii internaționale, intra-naționale, intersectoriale și intra-sectoriale a muncii se reflectă, de asemenea, în sau, mai degrabă, se realizează prin schimbări în modelele de producție și comerț Est-Vest, Est-Sud și Vest-Sud, precum și în relația dintre aceste modele de comerț și producție.

… pentru Vest

Privind chestiunea dinspre Vestul capitalist, revista Time vorbește de peste 1.000 de acorduri de cooperare între Ungaria și Occident și oferă indiciul că „în forma lor cea mai simplă, astfel de proiecte reprezintă practic o exploatare subtil mascată a forței de muncă ieftine din Ungaria”.⁵

Scriind în American Economic Review, Hewett adaugă alte considerații: Pentru partenerul occidental, aceste „mici afaceri” sunt destul de profitabile, deoarece transferă procesele mai intensive în muncă, mai puțin profitabile, într-o zonă în care forța de muncă semicalificată și calificată este relativ ieftină și mult mai fiabilă (fără greve)”.⁶ (…)

Aceste exemple ilustrează tendințele semnificative ale relațiilor economice Est-Vest, care merg în paralel cu transferul anumitor tipuri de producție industrială din Vest în anumite zone din țările subdezvoltate: transferul industriilor cu utilizare intensivă a forței de muncă, cum ar fi industria textilă, a îmbrăcămintei și a încălțămintei, sau a proceselor de producție cum ar fi fabricarea de componente electronice, din economiile în care costul forței de muncă a devenit prea ridicat pentru a le menține profitabile, către zone cu forță de muncă ieftină; transferul unor industrii grele, a unei părți din industria auto și a producției de echipamente conexe, precum și a producției de oțel, către zone mai avansate din Sud – și din Est. Aceste industrii nu includ doar industriile din Occident care devin acum „bolnave” din cauza problemelor legate de cerere, de costurile de producție și de relațiile de producție pe linia de asamblare. Ele includ, de asemenea, industrii în care „problemele cu forța de muncă” au fost importante din punct de vedere politic prin efectul lor asupra restului societății occidentale. Mărturie stau grevele din fabricile Fiat, Renault și Ford din Italia, Franța și Marea Britanie, sau grevele din industria siderurgică din SUA și consecințele lor asupra „climatului” politic și al muncii. Ce strategie mai bună decât cea de a transfera o parte din producția din aceste industrii în Brazilia, Uniunea Sovietică și Polonia, unde forța de muncă nu este doar mai ieftină, ci și mai disciplinată? Mai mult, pentru a fi eficientă din punct de vedere politic pe plan intern, nu este necesar ca toată producția să fie transferată. Este suficient să se transfere puțin pentru a face credibilă amenințarea unei alte fabrici delocalizate atunci când va apărea următoarea grevă!

Un alt interes occidental față de Est este rolul pe care acesta, în special Estul sovietic, îl poate juca în furnizarea de combustibili și materii prime în cadrul diviziunii inter-naționale a muncii. În timpul recentei „crize energetice” și a interesului capitalist occidental reînnoit pentru dezvoltarea de noi surse de combustibili și materii prime, regiunile sovietice din Siberia și Orientul Îndepărtat au fost subiectul unor discuții continue din partea presei occidentale. Acestea au făcut obiectul unor negocieri politice la cel mai înalt nivel. Miza nu este doar petrolul, gazele, cărbunele, lemnul, cuprul sovietic (negocierile cu Anaconda au fost anunțate chiar în ziua în care Allende a naționalizat minele de cupru din Chile!) etc. pentru consumul din Occident, ci și vânzarea de echipamente occidentale de minerit, transport și conducte pentru proiecte de miliarde de dolari. Miza este, de asemenea, echilibrul politic internațional într-o lume multipolară, în care interesul comun al SUA și Japoniei în proiectul sovietic de gaz Tuymen (Japonia vrea gazul, dar nu-l poate finanța singură) și construcția unei alte linii de cale ferată Baikal-Amur, propusă pentru a transporta petrol – dar și trupe – chiar la nord de granițele sale, amenință China și relațiile sale politice și economice cu Japonia și SUA. Obstacolele ecologice și politice imediate au sabotat sau au întârziat mai multe astfel de proiecte majore Est-Vest, deși multe proiecte individuale mai puțin ambițioase și mai puțin notabile sunt în curs de desfășurare. Cu ocazia recentei vizite de stat a cancelarului vest-german la Moscova, a fost semnat cel de-al treilea contract de gazoduct în valoare de 1,7 miliarde de DM (700 de milioane de dolari americani).

(…)

… pentru Sud

Avantajele relațiilor economice Est-Sud din punctul de vedere al țărilor capitaliste subdezvoltate, sau cel puțin al claselor conducătoare ale acestora, sunt destul de ușor de observat. În măsura în care exporturile lor și importurile care pot fi achiziționate în consecință sunt complementare comerțului cu țările capitaliste și în măsura în care nu trebuie să „deturneze” exporturile din comerțul cu valută forte convertibilă către comerțul bilateral neconvertibil, acest comerț Est-Sud reprezintă în mare parte un câștig net pentru țările subdezvoltate sau mai degrabă pentru burgheziile lor. Majoritatea cercetărilor sugerează că aceste exporturi către Est nu deviază tiparele de comerț existente (are not „trade-diverting”). Construcția de proiecte majore care, în condiții normale (dacă se poate imagina așa ceva), nu ar fi fost realizate fără ajutorul Estului reprezintă chiar mai clar un câștig net – pentru cei care beneficiază de ele. Ajutorul economic și militar în condiții relativ favorabile – în general, rate ale dobânzii mai mici, amortizarea mai lungă a împrumuturilor rambursabile bilateral în mărfuri mai degrabă decât în valută forte, unele ajutoare nerambursabile sau renegocierea favorabilă a datoriilor acumulate – sunt, desigur, binevenite pentru cei care beneficiază de ele pentru propria lor susținere, protecție sau dezvoltare economică, politică și militară. Mai mult decât atât, dincolo de avantajele directe, sprijinul din partea țărilor socialiste și alternativa pe care o oferă întărește mâna țărilor beneficiare în negocierile lor cu țările capitaliste – sau cu alte țări socialiste.

Termenii schimburilor în relația Est-Sud și costul real al ajutorului care este legat de o anumită țară donatoare pentru un anumit proiect au fost mult timp un subiect de controversă aprinsă. Deja în 1964, în discursul rostit la Seminarul economic afro-asiatic din Alger, Che Guevara a subliniat că, în măsura în care țările socialiste fac comerț cu cele subdezvoltate la prețurile de pe „piața mondială” stabilite de monopolurile imperialiste, țările socialiste le exploatează pe cele subdezvoltate prin schimburi inegale, nu mai puțin decât o fac țările capitaliste dezvoltate. Prețurile în comerțul Est-Sud (precum și în comerțul intrasocialist) – în special în cazul petrolului – au urmat, de regulă, prețurile de pe „piața mondială”, deși cu un anumit decalaj care, cu toate acestea, a fost redus drastic în ultima vreme (în comerțul intrasocialist, de la cinci ani la un an, începând cu 1975). Într-adevăr, un cinic socialist a remarcat odată că, și după ce toată lumea va deveni socialistă, Elveția va trebui păstrată ca țară capitalistă pentru a oferi „prețurile pieței mondiale” pe care lumea socialistă să le urmeze. Cu toate acestea, s-au înregistrat și acuzații, venite din partea unor actori din Occident, din țările subdezvoltate și, recent, foarte insistent din partea chinezilor, că țările socialiste din Europa de Est percep prețuri mai mari și plătesc prețuri mai mici decât cele de pe „piața mondială”. (…) În lumina acestei controverse, care include și alți autori pe care i-am consultat⁷, nu putem să ne pronunțăm aici cu certitudine asupra acestei chestiuni. Sebastian a găsit câteva cazuri individuale de suprataxare la unele articole din exporturile sovietice către India, iar cazuri similare au apărut în Chile în timpul guvernului Allende precum și în alte părți, dar dacă toate acestea constituie un model sistematic de exploatare – dincolo de schimbul inegal normal între țările mai dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate – este o altă întrebare. Ceea ce ne arată experiența este că țările socialiste din Europa de Est se țin de afaceri și negociază la fel de dur ca oricine altcineva în comerțul internațional.

(…)

Pe de o parte, țările socialiste, în Declarația lor de la cea de-a treia Conferință a U.N.C.T.T.A.D. de la Santiago din 1972, constată că „cauzele rămânerii în urmă a țărilor în curs de dezvoltare țin de structura existentă a relațiilor economice internaționale din sistemul economic capitalist, bazat pe o diviziune a muncii învechită și irațională…”.⁸ Pe de altă parte, în cadrul aceleiași conferințe în care au adoptat această declarație, țările socialiste est-europene, și în special Uniunea Sovietică, s-au aliniat de fapt în dezbatere și în vot (cu excepția cazurilor în care s-au abținut) în ceea ce privește chestiunile cruciale alături de țările capitaliste și imperialiste dezvoltate, conduse de Statele Unite. La diversele conferințe internaționale de negociere a legilor internaționale care să reglementeze exploatarea oceanelor, coincidența de interese economice dintre U.R.S.S. și S.U.A., Germania de Vest etc. a făcut din acestea aliați de bunăvoie împotriva cererilor de protecție formulate de țările subdezvoltate.⁹

(…)

Interesele economice conduc la alianțe politice ciudate, la fel ca și interesele politice și strategice. Dar poate că acestea nu mai trebuie sau nu ar trebui să mai constituie un motiv de surpriză după multipolarizarea a „ping-pong diplomacy”. Dacă privim această multipolarizare din perspectiva țărilor subdezvoltate, a mișcărilor lor de eliberare și a popoarelor lor, problema avantajelor și dezavantajelor relațiilor Est-Sud, nu mai puțin decât Vest-Sud, se pune cu o forță deosebită. Trecând în revistă și prezentând studiile privind relațiile economice dintre țările socialiste și lumea a treia, adunate sub coordonarea sa, Deepak Nayyar afirmă:

„În mod interesant, ideologia economică și evoluțiile politice din țările sărace au avut puțin de-a face cu această relație. Evoluțiile politice internaționale au fost mult mai importante. Pentru început, importanți au fost factori precum rivalitățile din timpul războiului rece și politicile de decolonizare din țările lumii a treia care au încercat să afirme independența economică națională. Mai târziu, a fost vorba de echilibrul internațional al puterii în anumite regiuni ale lumii, ca de exemplu Orientul Mijlociu și Asia de Sud.”¹⁰

Iar acolo unde „politica” nu a fost sau nu este imediat determinantă, este vorba pur și simplu de afaceri. Pentru că „business is business”, așa cum i-a răspuns autorului de față primul secretar al unei ambasade sovietice din America Latină, ca răspuns la întrebarea de ce guvernul său nu numai că își menținea, dar își sporea schimburile comerciale și creditele către Brazilia după ce regimul militar reacționar a fost instalat acolo prin lovitura de stat din 1964. Aceeași explicație se aplică, probabil, și faptului că U.R.S.S.S. și-a mărit creditele acordate Boliviei după lovitura militară a lui Banzer împotriva populistului Torres.¹¹ Aceeași explicație, plus competiția politică cu China și S.U.A., se aplică, fără îndoială, și continuării sprijinului economic sovietic pentru regimul Suharto din Indonezia, care a ucis între 500.000 și 1.000.000 de oameni în represiunea împotriva celui mai mare partid comunist din Asia capitalistă și care, la mai bine de zece ani de la lovitura de stat militară, încă mai menține zeci de mii de persoane încarcerate fără proces, și unde Uniunea Sovietică „va finanța cea mai mare parte din costul preconizat de 100 de milioane de dolari americani pentru două baraje și o stație hidroelectrică… Se știe că Moscova a dorit extinderea relațiilor cu Indonezia, cea mai mare țară din zonă (132 de milioane de locuitori), înainte de așteptata restabilire deplină a relațiilor diplomatice cu China de către Jakarta”.¹² Moscova a acordat, de asemenea, sprijin economic și militar Egiptului – care a menținut în ilegalitate Partidul Comunist Egiptean și pe membrii săi în închisoare timp de un deceniu și care a rupt în cele din urmă „relația specială” cu URSS la cererea lui Kissinger și a aripii drepte a guvernului Sadat. În mod similar, Moscova continuă să-l susțină pe președintele sirian Assad, în timp ce trupele siriene reprimă palestinienii și stânga musulmană din Liban cu sprijinul american și israelian. Și Moscova a recunoscut regimul marionetă Lon Nol, impus de americani în Cambodgia, până în ceasul al unsprezecelea al căderii sale în fața trupelor de eliberare. Toate aceste cazuri și multe altele, pe de altă parte, cum ar fi faptul că chinezii furnizează comerț, ajutor și chiar arme juntei lui Pinochet din Chile și susțin opoziția F.N.L.A./U.N.I.T.A. împotriva M.P.L.A. în Angola, pun serios sub semnul întrebării unele dintre avantajele ajutorului „socialist” acordat țărilor subdezvoltate și popoarelor lor.

În ansamblu, se pare că majoritatea relațiilor economice Est-Sud tind să consolideze locul actual al țărilor subdezvoltate în diviziunea capitalistă internațională a muncii și/sau să le împingă și mai departe în „noile” direcții pe care procesul de acumulare capitalistă mondială de capital le cere acum. Avantajele economice și politice pe care relațiile economice Est-Sud le conferă țărilor subdezvoltate nu sunt semnificativ diferite de „avantajele” relațiilor economice imperialiste și neocolonialiste dintre țările capitaliste subdezvoltate și țările capitaliste dezvoltate din Occident. Astfel, relațiile economice Est-Sud nu par să contribuie în mod deosebit la eliberarea țărilor subdezvoltate de dependența economică. De asemenea, ele nu favorizează în mod necesar nici eliberarea politică, pe care aceste relații Est-Sud chiar o împiedică în prea multe cazuri prin sprijinirea claselor conducătoare și chiar a celor mai reacționare regimuri din rândul acestora. În cadrul țărilor capitaliste subdezvoltate, relațiile economice Est-Sud nu favorizează în mod semnificativ interesele claselor producătoare exploatate – spre deosebire de cele îndatorate – mai mult decât o fac relațiile capitaliste Vest-Sud.

Cei care produc efectiv exporturile către Est nu beneficiază în mod special de ele mai mult decât dacă ar fi fost direcționate către Vest (cu excepția faptului că acestea oferă oportunități suplimentare de angajare). Importurile din țările socialiste pot fi uneori mai „avantajoase pentru masă” atunci când merg către sectorul public, dar nici măcar acest lucru nu este neapărat valabil. Relațiile preferențiale dintre Est și Sud cu sectorul public din aceste țări întăresc probabil, din punct de vedere ecologic și politic, sectorul relativ mai „progresist” al burgheziei locale și, astfel, pot oferi populației acestor țări subdezvoltate beneficii relativ mai mari în mod direct, prin intermediul unor proiecte din sectorul public, și indirect, prin intermediul acestei influențe politice mai „progresiste”. Cu toate acestea, în măsura în care aceste relații economice și de altă natură pe axa Est-Sud consolidează capitalismul de stat și statul în slujba capitalului privat în țările subdezvoltate, ceea ce, în ansamblu, este indubitabil, în ciuda tuturor discuțiilor despre „căi ne-capitaliste”, țările socialiste sprijină și protejează în continuare capitalul și capitalismul în „lumea a treia” și în întreaga lume.

Din cauza vastei importanțe economice și politice a Indiei, relațiile dintre India și U.R.S.S.S. pot fi considerate un caz critic al relațiilor dintre Est și Sud. Dincolo de întrebarea îngustă „India cumpără scump de la Uniunea Sovietică și vinde ieftin către aceasta?”, este necesar să evaluăm dezvoltarea capitalismului monopolist de stat indian, subimperialismul economic, politic și militar indian în Asia de Sud și tripla alianță de facto S.U.A.-U.R.S.S.S.-India, care sprijină rolul burgheziei indiene în zonă. Și acum este necesar să luăm în considerare și represiunea „de urgență” a clasei muncitoare, eliminarea habeas corpus-ului și detenția a peste 180.000 de prizonieri politici,¹³ printre o mulțime de alte măsuri, cum ar fi interzicerea grevelor și chiar a protecției juridice (interzicerea cererilor de chemare în judecată) împotriva angajatorilor care încalcă legea.¹⁴ Acestea precum și alte măsuri ale regimului de urgență au adus „o îmbunătățire notabilă a disciplinei muncii”¹⁵ și o scădere cu mai mult de jumătate a numărului de zile de muncă pierdute din cauza grevelor, cu „îmbunătățirea cea mai impresionantă în întreprinderile din sectorul public”¹⁶, care sunt tocmai cele mai strâns legate de „ajutorul” sovietic. Ajutor pentru cine?, trebuie să ne întrebăm. Singurul răspuns posibil, în concordanță cu faptele, este că acest ajutor este destinat marii burghezii monopoliste din India, care este principalul beneficiar economic, mai întâi al sectorului „public” susținut de sovietici în India și acum al stării de „urgență” impuse de reprezentantul său politic, regimul Indira Gandhi. Faptul că acest regim se bucură încă de sprijinul politic al Partidului Comunist din India (C.P.I.-Dange) și că, în vizita sa în India, Brejnev a mers până la a o numi pe doamna Gandhi o mare socialistă, al cărei guvern conduce India spre socialism cu un sprijin larg, nu schimbă nimic din aceste fapte.¹⁷ Pe de altă parte, independența economică și politică a guvernului doamnei Gandhi a fost ilustrată atunci când, după ruptura lui Sadat cu Uniunea Sovietică și în virtutea faptului că „business is business”, India a vrut să vândă Egiptului piese de schimb pentru avioanele de vânătoare Mig, construite în India sub licență sovietică, „guvernul indian a recunoscut astăzi că Uniunea Sovietică nu a permis Indiei să furnizeze Egiptului piese de schimb pentru avioanele de vânătoare Mig-21”.¹⁸

… pentru Est

Dezvoltarea relațiilor economice Est-Vest/Sud derivă, de asemenea, din necesitățile interne ale țărilor socialiste și are consecințe profunde asupra politicii lor „externe” și a structurii lor interne. Altfel spus, derivă din contradicțiile lor și contribuie la rezolvarea lor. Atâta timp cât țările socialiste trebuie să țină cont de imperialismul capitalist, fie și numai pentru a-l combate – alocând peste 8% din PIB și peste 50% din cheltuielile de cercetare și dezvoltare pentru apărare¹⁹ –, evoluțiile politice și economice din lumea capitalistă afectează în mod necesar țările socialiste. Dar efectele lumii capitaliste asupra țărilor socialiste merg mult mai departe, deoarece acestea din urmă nu au scăpat de diviziunea capitalistă internațională a muncii.

Nu numai că socialismul nu a găsit un concept propriu acceptabil prin care să abordeze comerțul exterior și relațiile economice internaționale, așa cum subliniază Imre Vadja²⁰, dar nu a găsit nici vreo practică proprie care să fie acceptabilă pentru socialiști. Observăm în epigrafele de la începutul acestui articol că, încă de pe vremea lui Lenin și Troțki – și cu aprobarea celor doi – „lumea socialistă” a continuat să participe la diviziunea internațională capitalistă a muncii, sub dominația imperialismului. Atunci când această diviziune internațională a muncii se schimbă, țările socialiste consideră că este convenabil sau necesar să se schimbe odată cu ea, ca nu cumva – ca într-un joc de scaune muzicale – să rămână pe loc… și să se trezească afară! Astfel, directorul Intercooperation, agenția oficială maghiară care se ocupă de relațiile dintre întreprinderile socialiste și cele capitaliste, observă: „Suntem conștienți de faptul că are loc o reorganizare epocală în diviziunea internațională a muncii. Trebuie să ne găsim locul în această nouă ordine economică internațională”.²¹ Este de înțeles că acest imperativ este mai stringent pentru țările socialiste mai mici din Europa de Est, și în special pentru Ungaria, care depinde atât de mult de comerțul exterior, decât pentru Uniunea Sovietică, relativ mai autosuficientă. Cu toate acestea, ministrul Comerțului Exterior al U.R.S.S., N. Patolichev, consideră că „în această epocă a revoluției științifice și tehnice, nicio țară, nici măcar cea mai dezvoltată, nu-și poate dezvolta industria suficient de repede fără a utiliza eficient realizările mondiale din domeniul științei și tehnologiei ”.²² Planurile economice cincinale 1971-1975 ale țărilor socialiste individuale din Europa de Est (precum și lansarea de către Brejnev a Planului sovietic la reuniunea Comitetului Central al Partidului Comunist din 1971) și Programul global al C.M.E.A. pentru extinderea și dezvoltarea cooperării, adoptat la cea de-a douăzeci și cincea sesiune a sa din 1971, au pus un accent deosebit pe progresul tehnologic pentru îmbunătățirea productivității muncii și pentru reducerea costurilor, precum și pe extinderea și creșterea dependenței de comerțul exterior. Participarea crescândă a țărilor socialiste la diviziunea capitalistă a muncii la nivel internațional are, de asemenea, implicații profunde asupra diviziunii muncii în interiorul socialismului, asupra structurii societății socialiste și asupra politicii ei interne și externe. Așa cum a observat fostul președinte al Asociației Economice Maghiare, Imre Vajda, în cartea publicată sub redacția sa, Foreign Trade in a Planned Economy:

„Teza lui Stalin despre existența a două piețe mondiale paralele a trebuit să fie respinsă, și nu numai pentru că paralelismul nu s-a materializat vreodată, întrucât, în ciuda înstrăinării celor două sisteme, acestea nu au fost niciodată complet separate. Teza a trebuit să fie abandonată și pentru că „piața mondială” socialistă s-a dovedit a fi o ficțiune, neavând, de fapt, aproape niciuna dintre caracteristicile unei piețe reale… Rolul marginal pe care comerțul exterior a ajuns să îl joace în Uniunea Sovietică s-a datorat, într-o anumită măsură, faptului că Uniunea Sovietică este o „țară mare”. … De asemenea, a devenit limpede că problemele care au apărut în domeniul comerțului exterior nu aveau un caracter marginal și nu puteau fi neglijate.”²³ (…)

Într-adevăr, așa cum am citat în epigrafele de la începutul textului, Brejnev însuși, în timp ce se adresa Congresului Partidului Comunist Maghiar din 17 martie 1975, a recunoscut că „datorită legăturilor economice largi dintre țările capitaliste și socialiste, efectele negative ale actualei crize economice din Occident au avut un impact și asupra lumii socialiste”. Și asta Chiar și acest lucru este puțin spus, căci colegul său, tovarășul prim-secretar al Partidului Comunist din Bulgaria, Teodor Jivkov, explică unul dintre aceste efecte: „ Putem spera că criza care face ravagii în Occident se va încheia rapid, deoarece ea afectează și creează incertitudini pentru economia bulgară, care într-o anumită măsură depinde de comerțul cu țările din Vest”.²⁴ S-ar fi crezut că crizele din lumea capitalistă ar fi salutate de socialiști și mai ales de cei aflați în poziții de conducere – situația este „excelentă”, cum nu obosesc să spună chinezii – deoarece ele ascut lupta de clasă și ar putea aduce mai aproape instaurarea socialismului. Dar nu, domnul Jivkov speră că această criză se va încheia rapid! Fără îndoială, el și colegii săi prim-secretari ai partidelor comuniste vor face tot ce le stă în putință pentru a ajuta criza capitalismului să se încheie cât mai rapid.

În ceea ce privește efectele negative imediate ale crizei capitaliste, dl. Jivkov are, desigur, dreptate. După cum observă revista Time:

„Blocul estic a fost prins în aceeași criză economică ca și Europa de Vest. Inflația a crescut brusc prețurile tuturor bunurilor de capital și de consum care fuseseră comandate cu atâta încredere din Occident. În același timp, recesiunea din Vest a redus cererea de mașini-unelte cehoslovace, radiouri poloneze, radiouri est-germane, textile maghiare și alte produse. Rezultatul a fost un deficit comercial tot mai mare. … și singura modalitate de a acoperi acest deficit a fost contractarea a și mai multor credite din partea Occidentului.”²⁵

Mai mult decât atât, Uniunea Sovietică a redus sau a eliminat subvenția pe care, de fapt, o acorda partenerilor săi comerciali din C.M.E.A. prin livrarea de materii prime și combustibili la prețuri relativ scăzute în schimbul importurilor de produse manufacturate de la aceștia.²⁶ În parte prinsă în aceeași criză a pieței mondiale capitaliste (deși a beneficiat, desigur, de prețul mai ridicat al petrolului) și nedorind sau, din motive interne, neputând să continue această subvenție în detrimentul propriilor zone producătoare de combustibil și materii prime, și în parte profitând de creșterea prețului petrolului de către O.P.E.C.,²⁷ Uniunea Sovietică a majorat prețurile propriilor materii prime și l-a mai mult decât dublat pe cel al petrolului vândut partenerilor săi din C.M.E.A., iar prețurile care anterior erau ajustate doar odată la cinci ani folosind o medie mobilă de trei sau cinci ani a prețurilor „pieței mondiale” din perioada anterioară, sunt ajustate acum anual (pe o medie mobilă încă nedefinită clar). Ca urmare, după cum scria un titlu din Financial Time, „Inflația se îndreaptă spre est: în cinci ani nu prea va mai fi vreo diferență între prețurile din Comecon și cele mondiale”.²⁸ Deși a existat o politică de absorbție a creșterilor de prețuri de către stat prin creșterea subvențiilor la produsele de consum pentru a menține stabile prețurile acestora din urmă, a devenit imposibil să se continue această politică la nesfârșit în fața inflației importate din Vest și din Estul însuși. În consecință, România, Ungaria și Polonia au fost obligate să majoreze și ele prețurile de consum.²⁹ (…)

Cu toate acestea, relațiile dintre prețurile socialiste, politica de prețuri și sistemul de prețuri capitalist sunt mai vechi și mai profunde decât inflația actuală. Economistul maghiar, Béla Csikós-Nagy, scrie:

„Problema prețurilor de pe piața internațională din cadrul C.M.E.A. nu poate fi rezolvată fără a lua în considerare legăturile cu piața mondială în ansamblu și gradul de separare dintre C.M.E.A. și restul pieței mondiale. Conexiunea dintre piața internațională din cadrul C.M.E.A. și piața mondială din afara acesteia înseamnă că judecățile de valoare de piață ale țărilor C.M.E.A. cu privire la prețurile produselor individuale și la prețurile relative ale diferitelor produse pot fi formate numai luând în considerare relațiile de preț de pe piața mondială capitalistă. Indiferent de faptul dacă și în ce măsură o țară din C.M.E.A. are posibilitatea de a alege între diferite piețe mondiale principale, conceptul de preț „realist” implică în mod necesar luarea în considerare a prețului produsului în afara pieței C.M.E.A. … Având în vedere mecanismul actual de cooperare – ar fi nerealist să ne așteptăm să putem trece la o bază de preț care să reflecte condițiile particulare de producție și relațiile de schimb ale țărilor C.M.E.A. În situația dată, adevărata problemă nu este dacă principiul aplicării prețurilor pieței mondiale capitaliste ar trebui să fie abandonat în favoarea principiului de stabilire a prețurilor pe baza contribuțiilor proprii, ci constă mai degrabă în eliminarea distorsiunilor care se manifestă – în contrast cu termenii și spiritul acordului de la București – în cursul aplicării practice a principiului prețurilor de pe piața mondială. Dar nici nu ar trebui să fim orbi la problemele care apar în urma adoptării prețurilor de pe piața mondială capitalistă, deoarece acestea pot deveni, mai devreme sau mai târziu, obstacole serioase în calea progresului diviziunii intenționate a muncii.”³⁰

Dacă acest lucru este adevărat pentru prețurile de comerț exterior din interiorul C.M.E.A., e la fel de adevărat și pentru prețurile cu care se operează în procesul de planificare, care determină deciziile privind investițiile și producția, și apoi, în pofida tuturor subvențiilor posibile, pentru prețurile de vânzare care determină consumul în oricare dintre țările socialiste din Europa de Est.

Două dintre principalele probleme recunoscute ale economiilor socialiste din Europa de Est sunt progresul tehnologic inadecvat și producția de slabă calitate. Aceasta din urmă a fost o plângere constantă timp de zeci de ani și este acum reiterată și în ceea ce privește produsele fabricate sub licență occidentală, de exemplu, automobilele „Fiat” construite la Togliattigrad, unde directorii se plâng muncitorilor că „fabrica noastră primește prea multe scrisori de protest din cauza calității scăzute a producției”.³¹ Una dintre problemele mai puțin recunoscute, subliniată de Ticktin, printre alții,³² este ineficiența și risipa economiei sovietice, în care se spune că frecvența defecțiunilor mașinilor de producție, inclusiv în sectorul apărării, este de trei până la patru ori mai mare decât în SUA și în care de patru ori mai mulți oameni sunt implicați în repararea mașinilor-unelte decât în producerea de mașini noi. Cauzele acestor deficiențe se află în organizarea procesului industrial și în sistemul de stimulente la nivel de uzină. Din punct de vedere organizațional, de exemplu, în timp ce în S.U.A. două treimi din cercetare și dezvoltare se desfășoară în cadrul firmelor industriale, în Uniunea Sovietică trei sferturi din cercetare și dezvoltare se desfășoară în institute independente de întreprinderile producătoare.³³ Dar, dincolo de această problemă de organizare, pe care recenta constituire a conglomeratelor industriale integrate pe verticală și orizontală este menită să o reducă, sistemul de planificare și de stimulare, care pune accentul pe producția unor cantități specifice cu ajutorul tehnologiei și metodelor existente, nu oferă o îndrumare și un stimulent adecvat – ba mai mult, deseori descurajează – pentru a inova în aplicarea chiar și a noilor tehnologii existente, ca să nu mai vorbim de inventarea acestora în cadrul întreprinderii și de îmbunătățirea calității producției. Importul de tehnologie occidentală este menit să ajute la depășirea acestor probleme, dar nu poate face acest lucru decât dacă managerii întreprinderilor socialiste sunt stimulați sau obligați să includă această tehnologie sau derivatele ei în propriile procese de producție. Corolarul pătrunderii tehnologiei occidentale este, prin urmare, necesitatea de a concura cu aceasta pe piața internă și, prin intermediul exporturilor, și pe piața mondială. Dar acest lucru înseamnă introducerea și mai mult a pieței capitaliste și a prețurilor sale în cadrul economiilor socialiste. Pe de o parte, există o rezistență firească la acest proces din partea grupurilor de interese afectate în mod negativ:

„Întreprinderile, ministerele și sindicatele din Ungaria alcătuiesc un lobby protecționist formidabil care se opune efectiv propunerilor de deschidere substanțială a economiei către concurența străină… Schimbările organizaționale care ar face ca întreprinderile maghiare să devină competitive în mod independent pe piețele occidentale ar fi destul de dificile și costisitoare, necesitând o redistribuire substanțială a puterii… Probabil că singurul mecanism cu adevărat eficient pentru a determina aceste schimbări este creșterea concurenței pe piețele maghiare, în primul rând prin reducerea barierelor în calea comerțului exterior și prin reducerea substanțială a puterii extreme a ministerelor asupra întreprinderilor… Pare puțin probabil ca astfel de schimbări drastice să aibă loc în curând”.³⁴

Pe de altă parte, Ticktin susține că reformele economice și introducerea de tehnologie străină au, de asemenea, un efect de spirală, consolidându-se reciproc, în sensul în care eșecul reformelor de a se ridica la nivelul așteptărilor de până acum va duce la legături și mai strânse cu Occidentul și la concesii și mai mari.³⁵ Importul de tehnologie trezește apetitul pentru mai mult din același lucru și sporește atractivitatea reformelor. Ele necesită și mai multe concesii către firmele străine și către statele din Occidentul imperialist, de care țările socialiste vor deveni din ce în ce mai dependente pentru credite care să le finanțeze importurile de tehnologie și capital, în timp ce producția internă va trebui să fie din ce în ce mai mult direcționată către exporturi pentru a plăti importurile și pentru a rambursa creditele. Astfel, beneficiarii acestui proces de integrare Est-Vest în țările socialiste și clasa lor conducătoare vor deveni din ce în ce mai dependenți de Occident – și de stabilitatea economică și politică din Vest – pentru a-și menține puterea economică și politică în Est. Între timp, nu mai puțin decât în țările capitaliste subdezvoltate, țările socialiste din Europa de Est și din Uniunea Sovietică vor importa nu numai fabrici, tehnologie și produse occidentale, ci și relațiile capitaliste încorporate în acestea, inclusiv accelerarea producției, organizarea capitalistă și criteriile capitaliste de luare a deciziilor, structura salarială capitalistă și diferențele ei de venit, modelele de consum și ideologia capitalistă, precum și structura de clasă capitalistă. Pe scurt, țările „socialiste” din Europa de Est vor importa și importă deja capitalism. (…)

Astfel, nu mai puțin decât în Vestul capitalist dezvoltat sau în Sudul capitalist subdezvoltat, relațiile economice internaționale din Estul „socialist”, precum și sursele și efectele lor asupra societății nu sunt neutre din punctul de vedere al clasei, ci sunt niște relații de clasă. Presiunea politică pentru reformele economice interne și pentru „liberalizarea” economică externă aferentă vine din partea clasei conducătoare și este concepută pentru a aduce beneficii, și chiar aduce beneficii, membrilor săi și altor sectoare privilegiate. Liberalizarea îi avantajează din punct de vedere economic prin importul, producția și consumul care rezultă, simbolizate de automobil. Poate și mai important, le aduce beneficii politice prin cumpărarea sprijinului politic al grupurilor birocratice, profesionale și intelectuale potențial nemulțumite, care neutralizează sau controlează presiunea politică potențială a claselor muncitoare înstrăinate. Aceste imperative și obiective de clasă din societățile „socialiste” est-europene și din Uniunea Sovietică sunt parțial promovate și susținute prin participarea accelerată la o diviziune capitalistă mondială a muncii care permite importul de tehnologie și de accesorii ale acesteia din Vestul capitalist și care permite o diviziune convenabilă a muncii cu Sudul capitalist, ceea ce ajută, în plus, la plata importurilor din Vest.

„Dintr-un alt punct de vedere, aceste evoluții instituționale sunt deosebit de importante, deoarece ele contribuie la integrarea comerțului Est-Vest (și Sud) în sistemul comerțului mondial, pe care detensionarea l-a făcut posibil din punct de vedere politic… Este de așteptat ca acest progres instituțional să promoveze atât creșterea continuă, cât și o mai mare stabilitate a relațiilor economice Est-Vest.”³⁶

Note:

¹ Cf. Deepak Nayyar, „Socialist Countries and the Third World. Towards a Political Economy of the Relationship”, Conference on New Approaches to Trade (Sussex: England, Institute of Development Studies, Sept. 1975), 3; and U.N.C.T.A.D., „Trade Relations Among Countries Having Different Economic and Social Systems” (Nairobi: UNCTAD, TD/193, May, 1976), 7.

² Cf. P. G. Salvi, Comecon and the Emerging Nations (New Delhi: Writers and Publishers Corp., 1971), 72.

³ Ibid., 71, 73. Salvi explică: „Arta misterioasă a «switch trading» a fost descrisă pe scurt de un scriitor astfel: «Atunci când rușii nu doresc să preia un lot de portocale marocane la care s-au angajat în cadrul unui acord comercial bilateral, se duc la un specialist cunoscut sub numele de switch dealer într-unul din centrele financiare europene, iar acesta aranjează revânzarea lor către altcineva la un preț redus.»… Veniturile la export [ale uneia sau mai multor țări în curs de dezvoltare] pot avea de suferit atunci când un partener comercial bilateral se debarasează de o parte din recolta respectivă și contribuie astfel la scăderea prețului mondial al acesteia.”

⁴ U.N.E.C.E., „Recent Changes in Europeʼs Trade”, op. cit., 27.

⁵ Time Magazine, Apr. 26, 1976.

⁶ Edward A. Hewett, „The Economics of East European Technology Imports from the West”, American Economic Review, LXV, 2 May, 1975, 379-380; cf. Joyce Kolko, op. cit., 157.

⁷ Vezi Salvi, op. cit; Nayyar, op. cit.; D. Nayyar, éd., Special Issue on „Economic Relations Between the Socialist Countries and the Third World”, World Development, III, 5, May, 1975; and Sankar De, „Foreign Aid and the Communist Bloc”, Economic and Political Weekly, X, 50, Dec. 13, 1975, 1905-1913.

⁸ Vezi CPI-ML, Soviet Social Imperialism in India, 1976 , 18-19, și „Declaration by the Socialist Countries… at the Third Session of the United Nations Conference on Trade and Development” (Geneva: UNCTAD, TD/154, Apr. 12, 1972).

⁹ Așa s-a întâmplat și la conferința de la Caracas privind dreptul maritim; vezi Frankfurter Allgemeine Zeitung, Sept. 6, 1974.

¹⁰ Deepak Nayyar (coord.), op. cit., 245.

¹¹ El Mercurio, Apr. 19, 1973.

¹² Far Eastern Economic Review, Dec. 12, 1975.

³ Vezi New India Bulletin, Jan.- Feb. 1976, 9.

⁴ Vezi Economic and Political Weekly, Oct. 11, 1975.

⁵ Neue Zürcher Zeitung, Mar. 18, 1976.

¹⁶ Far Eastern Economic Review, Feb. 20, 1976.

¹⁷ Vezi Economic and Political Weekly, Dec. 8, 1973, 2161.

¹⁸ International Herald-Tribune, Mar. 18, 1976.

⁹ Vezi Ruth L. Sivard, World Military and Social Expenditures (Leesburg, Va.; WMSE Publ., 1976), 8.

²⁰ Vezi I. Vajda, „Preface” in Vajda and Simai, eds., op. cit., viii.

²¹ Time Magazine, Apr. 26, 1975.

²² Citat în in U.N.C.T.A.D., „Trade Relations Among Countries…” op. cit., 39.

²³ Vajda, op. cit., ix, și I. Vajda, „External Equilibrium and Economic Reform”, in Vajda and Simai, op. cit., 54.

²⁴ Vezi Le Monde, Apr. 17, 1976.

²⁵ Time Magazine, Apr. 26, 1976.

²⁶ Vezi Hewett, op. cit.

²⁷ Vezi Financial Times, Feb. 24, 1975.

²⁸ Ibid., Feb. 25, 1975.

²⁹ Vezi U.N.E.C.E., The European Economy in 1974, op. cit., și U.N.E.C.E., The European Economy in 1975, pre-publication text (Geneva: UNECE, XXXI/1, Add. 1), ch. 2.

³⁰ Béla Csikós-Nagy, „Some Theoretical Problems of the Price System in the Trade between CMEA Countries”, in Vajda and Simai, eds., op. cit., 106, 110.

³¹ Citat de Carlo, 110.

³² H. H. Ticktin, „Towards a Political Economy of the U.S.S.R.” Critique, I, 1, Spring 1973, 20-41.

³³ Vezi Hans Heymann, „La economia soviética. Problemas de la productividad de la economfa soviética”, El Mercurio, Santiago, Apr. 24, 1973.

³⁴ Hewctt, op. cit., 380-381.

³⁵ Vezi Hillel Ticktin, „Das Verhâltnis zwischen Wirtschaftreformen und Entspannungspolitik der Sowjetunion”, in Jahn, op. cit., 50-72.

³⁶ U.N.C.T.A.D., „Trade Relations…”, op. cit., 1975, 15.

Review (Fernand Braudel Center), vol. 1, issue 1, 1977, pp. 91-140

Traducere din limba engleză Alex Cistelecan

***

Albert Szymanski

Societățile socialiste și sistemul capitalist: un răspuns lui Chris Chase-Dunn

Chase-Dunn susține că țările socialiste, în special cele din cadrul Consiliului de Asistență Economică Mutuală (CMEA), inclusiv Uniunea Sovietică și China, fac parte dintr-un unic sistem capitalist mondial și nu formează sisteme sau imperii mondiale separate. Astfel, el susține că evoluțiile din interiorul acestor țări, precum și comportamentul lor extern sunt: (1) în esență determinate de logica sistemului capitalist mondial; și (2) ele seamănă astfel mai mult cu procesele interne și externe din alte părți „semiperiferice” ale sistemului mondial decât cu cele ale unui mod de producție cu adevărat socialist, în care domnește planificarea rațională și democratică. În susținerea poziției sale, el afirmă că diversele legături economice, ideologice și militare dintre URSS și China, pe de o parte, și țările occidentale, pe de altă parte, induc în primele procese tipice țărilor semiperiferice dintr-o economie mondială capitalistă. Examinând afirmațiile lui Chase-Dunn, voi analiza mai întâi natura legăturilor și apoi voi examina pe scurt asemănările dintre cele două seturi de țări. Poziția mea este că, indiferent dacă acceptăm sau nu definițiile marxiste tradiționale ale capitalismului și socialismului sau pe cele oferite de Wallerstein și de școala sistemului lume, și indiferent dacă acceptăm sau nu conceptualizarea marxistă tradițională a sistemelor mondiale capitaliste și socialiste sau cele ale lui Wallerstein et al., există un sistem mondial socialist distinct care cuprinde țările CMEA. Există, bineînțeles, legături economice, militare și ideologice între țările CMEA (precum și China) și Occident. Cu toate acestea, aceste legături sunt de ordinul legăturilor similare care au existat între „sistemele sau imperiile mondiale” anterioare, cum ar fi sistemul mondial european de dinainte de secolul al XIX-lea și imperiile chinez, arab, otoman sau persan. Acestea sunt diferite din punct de vedere calitativ (și mai puțin semnificative) decât legăturile care au existat în cadrul sistemului mondial european în orice etapă a dezvoltării sale. Simpla dovadă a existenței unor legături nu constituie o dovadă a integrării într-un sistem mondial unic. Trebuie mai degrabă demonstrat că toate părțile unui presupus sistem sunt articulate printr-o logică comună care se realizează prin astfel de legături.

Economia sovietică este izolată de forțele economice generate în Occident. Practic, nu există fluxuri de capital sau de forță de muncă între ele. Comerțul Est-Vest joacă un rol relativ minor în economia sovietică. Efectul comerțului exterior este neutralizat de rolul societăților comerciale sovietice și de politicile lor de necorelare între prețurile externe și cele interne.

Deși Uniunea Sovietică încheie acorduri cu corporații occidentale precum Pepsi Cola, FIAT și, în special, cu corporații de „înaltă tehnologie”, ea face acest lucru în propriile condiții. Întreprinderile înființate în colaborare cu transnaționalele sunt deținute și controlate de statul sovietic și fac parte din planul general al statului sovietic la fel de mult ca orice alte întreprinderi. Transnaționalele participă la astfel de operațiuni datorită posibilităților de profit oferite de statul sovietic, dar nu pot influența în mod semnificativ procesele economice din Uniunea Sovietică, așa cum o fac în țările capitaliste mai puțin dezvoltate în care investesc. Efectul lor economic este limitat la capacitatea lor de a participa sau de a nu participa, precum și la sfera și amploarea participării lor. Astfel, ele pot influența evoluțiile economice din Uniunea Sovietică, în principal prin accelerarea ușoară a ratei de creștere economică sovietică prin furnizarea de înaltă tehnologie sau încetinind-o ușor prin retragerea lor. Dar chiar și în acest caz, structurile sovietice dedicate științei, ingineriei, cercetării și dezvoltării sunt în mare parte autonome și își pot continua activitatea destul de bine fără astfel de acorduri comune. De exemplu, rata de creștere sovietică, spre deosebire de cea a țărilor mai puțin dezvoltate dar cu o creștere mai spectaculoasă, cum ar fi Brazilia, nu este în primul rând un produs al acordurilor tehnologice comune cu transnaționalele.

Întregul comerț exterior al Uniunii Sovietice este efectuat de companiile comerciale de stat: la sfârșitul anilor ʼ60 existau aproximativ 30 de companii, fiecare dintre ele fiind specializată într-un tip diferit de marfă asupra căreia deținea un monopol complet. Aceste societăți de comerț exterior au dreptul exclusiv de a cumpăra bunuri produse la nivel local pentru export și de a cumpăra bunuri străine pentru import. Ministerul Comerțului Exterior menține un control strict asupra societăților comerciale de stat prin intermediul unor planuri detaliate privind volumul, prețurile de sortiment și transportul de mărfuri, care specifică modul de funcționare a societăților comerciale (Gregory și Stuart, 1974; Wilczynski, 1970).

Profitabilitatea nu joacă vreun rol în comportamentul societăților comerciale. Întreprinderile achiziționează bunuri sovietice la prețurile interne în vigoare și le vând în străinătate la prețul pieței mondiale în vigoare. Diferența dintre prețul intern și cel extern se duce sau provine din rezervele generale ale statului sovietic. Întreprinderile industriale interne sovietice nu cunosc prețul sau dispoziția bunurilor de export și nici nu sunt interesate de acestea. Societățile comerciale de stat achiziționează importuri din străinătate la prețurile pieței mondiale, utilizând fonduri din rezervele generale de stat sovietice, și apoi vând mărfurile importate întreprinderilor consumatoare naționale la prețul intern în vigoare (dacă prețul pieței mondiale este mai mare, întreprinderea este astfel subvenționată de stat; dacă este mai mic, întreprinderea subvenționează trezoreria generală). Deoarece întreprinderile de producție sovietice nu au absolut nici o legătură cu comerțul exterior, fluctuațiile prețurilor mondiale nu au nici un impact asupra planurilor lor de producție, planuri care sunt determinate de cerințele planului economic general. În general, sovieticii tind să vândă și să cumpere pe piața internațională cu mult sub prețurile lor interne. Acest lucru implică, așadar, o subvenție pentru industriile orientate spre export și o taxă pentru industriile orientate spre import (Sherman, 1969; Gregory și Stuart, 1969: Cap. 8; 1974: Cap. 8). Planul de stat pentru comerțul extern, în baza căruia funcționează societățile comerciale de stat, este orientat spre echilibrele materiale (adică o anumită cantitate de mărfuri), în special spre asigurarea unor importuri corespunzătoare. Planul de comerț extern pornește de la o estimare a tipului și cantității de bunuri care este necesară pentru producția internă, dincolo de resursele interne preconizate. Planificatorii calculează apoi cantitatea de exporturi care va fi necesară pentru a plăti importurile necesare la prețurile mondiale în vigoare. Aceștia examinează apoi producția internă pentru a localiza acele mărfuri care fie sunt susceptibile de a fi produse în exces față de cerințele interne, fie pot fi ușor extinse, pentru a selecta bunuri pentru export. În general, deoarece planul comercial sovietic este orientat spre asigurarea unui anumit nivel de importuri și spre realizarea unor exporturi suficiente pentru a asigura aceste importuri, planul este relativ insensibil la prețurile mondiale; adică volumul importurilor fluctuează mult mai puțin decât prețurile exporturilor sau importurilor (Sherman, 1969, cap. 8; Holzman, 1974: cap. 10).

Uniunea Sovietică, atât potențial, cât și real, este cea mai autosuficientă economie industrială din lume. Importurile sovietice totale au reprezentat doar 4,7% din produsul său material net în 1973. Relativa independență a Uniunii Sovietice față de importuri se datorează atât faptului că are cea mai bogată dotare de materii prime dintre toate țările din lume (a se vedea Departamentul de Interne al SUA, Anuarul mineralelor pentru 1976), cât și datorită tendinței sale de a planifica reducerea la minimum a dependenței sale de importuri, pentru a se izola de presiunile pe care le pot exercita asupra sa țările capitaliste.

Dacă legăturile economice ar fi fost instrumentul logicii sistemului capitalist mondial, ne-am fi așteptat ca aceasta să se manifeste printr-o corelație empirică între rata de creștere economică din Occident și cea din URSS, așa cum există în mod clar între diferitele economii de piață capitaliste din Occident. Dar nu există o astfel de corelație între creșterea economică din Occident și cea din URSS. Economia sovietică a prosperat în timpul Marii Depresiuni din anii 1930. Nu a existat nicio tendință ca recesiunile de după cel de-al Doilea Război Mondial din Europa de Vest și SUA să se transmită în URSS. De fapt, nu există nicio corelație semnificativă din punct de vedere statistic între ratele anuale de creștere a economiei sovietice și cea a SUA (indiferent dacă sunt corelați aceiași ani sau dacă economia sovietică este decalată cu un an). Este clar că economia sovietică nu este un produs al logicii sistemului mondial, ci mai degrabă un produs al propriei logici distincte – cea a planificării socialiste și a problemelor asociate cu planificarea centrală a unei economii moderne extrem de complexe. Caracteristica distinctivă a unui sistem mondial, articularea claselor și a statelor prin intermediul piețelor, pur și simplu nu explică economia sovietică.

Legăturile economice dintre URSS și Occident sunt comparabile cu cele dintre sistemele sau imperiile mondiale separate care existau în trecut, cum ar fi cel al arabilor, al otomanilor, al Chinei și al Europei medievale. Aceste sisteme mondiale diferite au făcut schimburi comerciale între ele, au transferat tehnologie și au cunoscut migrații ale forței de muncă. Comerțul, în special cel cu mirodenii și alte bunuri de lux în schimbul metalelor prețioase și al altor materii prime între sistemele sau imperiile lumii orientale și occidentale a jucat un rol deloc neglijabil în ambele, dar nu a funcționat ca un mecanism care să supună în mod fundamental cele două părți ale lumii la aceeași logică. Transferul inovațiilor tehnologice chinezești și arabe (de exemplu, busola, praful de pușcă, presa tipografică, algebra) în Europa a jucat cu siguranță un rol important în accelerarea creșterii economice a acestei regiuni, dar nu a reprezentat o determinare esențială a evoluțiilor din Europa prin logica imperiilor mondiale din Est. A existat o migrație între diferitele imperii sau sisteme-lume: de exemplu, expulzarea evreilor din Spania, dintre care cei mai mulți au migrat către sistemul-lume otoman emergent. Astfel de legături economice nu reprezentau mai mult articularea esențială a sistemelor de clasă și a statelor prin intermediul piețelor (sau al mecanismelor politice imperiale) decât o fac astăzi relațiile economice paralele dintre țările CMEA și Occident.

Există, bineînțeles, și legături ideologice și militare între URSS și Occident. Dar, din nou, acestea sunt similare cu cele care au existat între sistemele sau imperiile lume separate de mai demult și nu sunt caracteristice legăturilor specifice ale unui unic sistem sau imperiu mondial. Emisiunile de propagandă occidentală către URSS, împreună cu contactele turistice, publicațiile occidentale și transmiterea de cunoștințe despre Occident prin intermediul mass-media sovietice, au cu siguranță un anumit impact asupra URSS. Dar, în cea mai mare parte, sistemul sovietic are un nivel foarte ridicat de legitimitate în ochii majorității cetățenilor sovietici, după cum concordă aproape toți cercetătorii sociali antisovietici. Influența occidentală, deși ar putea avea un rol considerabil în determinarea gustului tinerilor sovietici urbanizați pentru blugi, jazz, muzică rock sau chiar dorința de a deține o mașină, are un rol relativ mic în influențarea atitudinilor sovietice de bază cu privire la organizarea politică sau economică sau la politica externă. Acest proces este mai asemănător cu impactul modei chinezești sau a altor imperii din lumea orientală asupra elitei europene înainte de secolul al XIX-lea decât cu pătrunderea profundă a ideologiei și gusturilor din SUA și Europa de Vest în America Latină și Africa prin intermediul filmelor, televiziunii, radioului, educației și revistelor. Celebra călătorie a lui Marco Polo în China a fost responsabilă pentru o serie de mode și inovații în Occident. Condimentele orientale și alte articole de lux au fost timp de secole la modă în cercurile europene de clasă superioară.

Există o legătură militară considerabilă între URSS și Occident. Atunci când Occidentul își mărește armamentul sau dezvoltă o nouă armă, cum ar fi bombele atomice lansate prin rachete, bombele cu hidrogen lansate de pe submarine sau focoase multiple cu lansare independentă, sovieticii îi urmează întotdeauna exemplul. Dar acest lucru nu este o dovadă, nici măcar în cadrul wallersteinian (care definește un sistem mondial în termeni de integrare prin intermediul piețelor), a apartenenței la sistemul mondial comun. Din nou, evoluțiile militare din Imperiul Roman au avut un efect major asupra armatei imperiului persan contemporan, iar armatele imperiilor arab și otoman în expansiune din secolele al VII-lea până în secolul al XVII-lea au avut un impact major asupra dezvoltărilor militare din Europa.

Cu toate acestea, este adevărat că, fără nivelul ridicat al cheltuielilor militare ale SUA și fără inventarea și desfășurarea continuă de către SUA a unor arme din ce în ce mai distructive (acum Trident, MX, rachete de croazieră, bomba cu neutroni, Pershing II), sovieticii ar avea mai multe resurse disponibile pentru a accelera dezvoltarea nivelului lor de trai și, astfel, pentru a se izola și mai mult de tentațiile materiale ale Occidentului. De fapt, o parte integrantă a strategiei americane în privința cheltuielilor și cercetărilor militare a fost aceea de a-i forța pe sovietici să cheltuiască o proporție mai mare din resursele lor (deoarece economia lor este mai mică, trebuie să cheltuiască o proporție mai mare doar pentru a egala SUA), subminând astfel rata rapidă de îmbunătățire a standardelor de viață sovietice.

Chase-Dunn susține, urmându-l pe Wallerstein, că statele socialiste sunt un exemplu caracteristic de semiperiferie și, prin urmare, sunt în esență similare unor societăți precum Japonia și Germania: societăți care, de asemenea, s-au bazat pe un stat puternic și pe mobilizarea populară pentru a se moderniza.

Revoluțiile socialiste nu sunt caracteristice semiperiferiei, deși statele socialiste pun accentul pe industrializare și pe îmbunătățirea nivelului de trai. Revoluții socialiste autentice (adică cele cu sprijin majoritar) au avut loc în țări capitaliste avansate (de exemplu, Cehoslovacia); în țări semiperiferice (de exemplu, Rusia, Iugoslavia, Bulgaria și Cuba); și în țări clar periferice (de exemplu, China, Vietnam, Coreea, Laos, Kampuchea, Mongolia, Albania și, probabil, Angola și Mozambic). De fapt, revoluțiile socialiste au mai multe șanse de a se produce la periferie decât în semiperiferie. Incidența lor este astfel diferită de cea a regimurilor fasciste și capitaliste de stat, cum ar fi cele din Germania și Japonia în anii 1930, care apar în țările de rangul ale centrului sistemului.

Deși statul a jucat un rol central în ambele tipuri de țări, conținutul participării statului în cele două tipuri de economii a fost foarte diferit. În țările centrale de rangul al doilea și în timpul modernizării Japoniei, statul a înființat adesea industrii moderne, pe care le-a predat apoi întreprinderilor private. Aceste economii au fost orientate, de obicei, spre accelerarea acumulării de capital prin comerț (de exemplu, politicile de dezvoltare ale Japoniei) și, prin urmare, spre integrarea economică cu restul lumii capitaliste. În general, rolul statului a fost în cea mai mare măsură de susținere a profitului privat și de creare a condițiilor pentru capitalismul de piață privat și de reproducere a acestuia. El a acționat pentru a crea și apoi a reproduce structuri de clasă și instituții sociale mai mult sau mai puțin identice cu cele din principalele țări capitaliste din centru.

Toate acestea sunt foarte diferite de rolul statului în URSS, China sau în alte țări socialiste. Aici, statul însuși devine operatorul permanent al mijloacelor de producție, folosind mai degrabă planificarea centralizată decât principiile pieței pentru a ghida economia. Mai mult, distribuția veniturilor, modelele de ocupare a forței de muncă (ocuparea deplină a forței de muncă este caracteristică economiilor socialiste), structurile de clasă și instituțiile politice și sociale sunt calitativ diferite de cele stabilite în țări precum Japonia sau Germania. Chase-Dunn admite că relațiile de producție sunt probabil calitativ diferite în URSS și China față de cele din Occident, dar susține că acest lucru nu este incompatibil cu faptul că acestea fac parte dintr-un același sistem mondial. În sprijinul argumentului său, el subliniază faptul că sclavia a prosperat în regiunea Caraibelor din sistemul mondial european din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea și că servitutea a reapărut la est de Elba după secolul al XVI-lea ca răspuns la creșterea economică a Europei de Vest. Deși este adevărat că stabilirea relațiilor de producție socialiste în URSS și China a fost în mare măsură un produs al expansiunii capitalismului vest-european în aceste țări, acest lucru este adevărat într-un sens foarte diferit de cel al expansiunii sclaviei sau a șerbiei în secolele anterioare. În timp ce revoluțiile socialiste din URSS și China au fost reacții împotriva relațiilor de producție capitaliste, renașterea sclaviei și a șerbiei au fost aspecte integrante și continue ale realizării profitului capitalist. Zahărul și bumbacul produse în Caraibe cu ajutorul sclavilor erau esențiale pentru economiile capitaliste în creștere din Europa de Vest și America de Nord. Reînvierea șerbiei la est de Elba a fost, de asemenea, un produs al cererii economice din Europa de Vest pentru cereale și alte mărfuri. Nimic asemănător nu s-a întâmplat în cazul relațiilor sociale din URSS sau China, care, în consecință, nu pot fi considerate ca fiind un produs al cererii economice din Occident. Dacă țări precum URSS și China sunt, în esență, părți ale aceluiași sistem mondial ca și Europa de Vest și SUA, ar trebui să vedem asemănări esențiale în instituțiile lor sociale. Dar pur și simplu nu este așa. Procesele lor economice, sociale și politice interne sunt calitativ diferite de cele din Occident. Conținutul și logica relațiilor lor externe sunt, de asemenea, în mare parte calitativ diferite. De exemplu, distribuția veniturilor (în special la categoriile superioare și inferioare) este calitativ mai egalitară decât cea din Occident. De exemplu, în URSS, la mijlocul anilor 1970, raportul dintre venitul primilor 10% dintre sovietici și cel al primilor 90% era de 2,9. În contrast, în SUA, același raport este de 6,2. În plus, a existat o tendință semnificativă spre egalitate. În URSS, în 1956, raportul era de 4,4 (a se vedea Hough, 1973: 12). Acest lucru sugerează nu numai că distribuția economică funcționează după principii calitativ diferite în URSS, ci și că tendința în timp este ca în această țară să existe o diferențiere tot mai mare, mai degrabă decât o convergență, cu logica distributivă a Occidentului capitalist. Politicile de stabilire a prețurilor în URSS sunt calitativ diferite de cele din Occident. Toate prețurile sunt stabilite la nivel central pe baza priorităților de planificare pe termen lung și a principiilor privind ce tip de bunuri de consum ar trebui să fie încurajate și care ar trebui descurajate, precum și în funcție de cererea populară. De exemplu, bunurile de lux, cum ar fi automobilele, sunt vândute la multiplii ai costurilor lor de producție pentru a descuraja consumul, în timp ce produsele alimentare de bază și locuințele sunt furnizate la prețuri considerabil mai mici decât costurile lor de producție (pentru a subvenționa nivelul de trai al lucrătorilor. S-ar putea spune mult mai multe despre diferențele calitative dintre politica economică internă sovietică și cea occidentală, dintre instituțiile sociale, formațiunile de clasă și procesele politice, dar spațiul nu ne permite (cei interesați pot consulta Szymanski, 1979: Capitolele 3, 4 și 5).

După cum recunoaște Chase-Dunn însuși, relațiile economice externe sovietice sunt calitativ diferite de cele ale țărilor imperialiste occidentale. Uniunea Sovietică exportă mai ales materii prime și importă mai ales bunuri industriale. Termenii comerțului nu sunt, așa cum afirmă Chase-Dunn, stabiliți de Uniunea Sovietică. Și cu siguranță nu sunt niște termeni exploatatori. De la jumătatea anilor 1950, țările CMEA au stabilit prețurile utilizate în comerțul lor reciproc prin negocieri libere, folosind prețurile din comerțul mondial ca linii directoare. Ca exportator de materii prime, URSS pierde în general în raport cu exportatorii de produse manufacturate atât din Europa de Est, cât și din Europa de Vest. Studiile empirice ale comerțului sovietic cu Europa de Est au arătat că aceasta din urmă își asigură termeni comerciali de aproximativ 1,8 ori mai buni în comerțul cu URSS decât cu Europa de Vest (Holtzman, 1974). Acest lucru este la fel de adevărat și în cazul comerțului sovietic cu țările mai puțin dezvoltate.

Spre deosebire de țările capitaliste occidentale, Uniunea Sovietică nu are investiții transnaționale în alte țări (cu excepția câtorva bănci comerciale și a câtorva întreprinderi mixte la graniță). Astfel, spre deosebire de SUA și de alte țări occidentale, politica sa externă nu trebuie să fie și nu este concepută pentru a proteja și a promova obținerea de profituri peste hotare. În general, politica externă sovietică în țările mai puțin dezvoltate a fost calitativ diferită de cea a SUA, Marii Britanii, Franței sau a altor țări capitaliste. În timp ce aceste din urmă țări susțin regimuri conservatoare și, de obicei, represive, angajate să permită corporațiilor transnaționale să obțină profituri uriașe în țările lor (de ex, șahul din Iran, familia Saud din Arabia, Somoza din Nicaragua, dictatura braziliană și Marcos din Filipine), sovieticii sprijină în mod destul de consistent mișcările progresiste și revoluționare care restricționează sau elimină obținerea de profituri transnaționale și pun în aplicare politici egalitare și în general progresiste (de exemplu, Vietnam, Cuba, O.P.L., Algeria și M.P.L.A. din Angola).

În concluzie, argumentele lui Chase-Dunn nu se susțin. E limpede că marile țări socialiste nu fac parte dintr-un unic sistem capitalist mondial. Natura instituțiilor lor interne, tendințele proceselor lor sociale și economice interne, logica relațiilor lor internaționale, rolul piețelor și planurile pentru economiile lor sunt toate calitativ diferite de procesele similare din Occident. În plus, logica piețelor capitaliste nu se transmite în marile economii socialiste prin mijloace economice (sau militare sau ideologice) pentru a produce procesele și structurile interne ale societăților socialiste. Astfel, aceste economii nu îndeplinesc criteriile de a face parte din sistemul capitalist mondial unic.

Mai mult, în ciuda unor răsturnări de situație temporare, precum cele care au avut loc în China după moartea lui Mao, tendința pe termen lung este de a se diferenția tot mai mult de sistemul capitalist mondial în ceea ce privește valorile, instituțiile sociale, procesele politice și formele economice. Odată ce Uniunea Sovietică va depăși SUA în ceea ce privește nivelul de trai, ceea ce, la ratele relative actuale, ar trebui să se întâmple probabil în aproximativ o generație, este de așteptat ca societatea sovietică să devină și mai izolată de influența ideologică și economică a Occidentului. Tentația Occidentului, care a fost responsabilă de emigrația sovietică relativ minoră și de un anumit prestigiu al stilurilor de viață occidentale, ar trebui să dispară atunci, poate pentru a fi înlocuită de un flux de imigranți spre est indus de atracția stilului de viață mai înalt și mai uman al sistemului socialist mondial.

Referințe:

Datar, Asha, 1972: India’s Economic Relations with the U.S.S.R. and Eastern Europe 1953-1969, Cambridge: Cambridge University Press.

Gregory, Paul and Robert Stuart, 1974: Soviet Economic Structure and Performance. New York: Harper and Row.

Holzman, Franklyn, 1974: Foreign Trade Under Central Planning, Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

Hough, Jerry, 1974, „The Brezhnev era: The man and the system”, Problems of Communism, 23, 6 (November-December).

Sherman, Howard, 1969: The Soviet Economy. Boston: Little, Brown.

Szymanski, Albert, 1979: Is the Red Flag Flying?: The Political Economy of the U.S.S.R Today. London: Zed Press.

Wilczynski, J., 1970: The Economics of Socialism. Chicago: Aldine.

Social Problems, Vol. 28, No. 5 (Jun., 1981), pp. 521-526

Traducere din limba engleză de Alex. Cistelecan

***

Alexander Herbert, Bryan Gigantino

Mizeria istoriei culturale: Decolonizare, rasă și politică în studiile post-socialiste

În fiecare an, Asociația pentru Studii Slave, Est-Europene și Eurasiatice (ASEEES) își organizează conferința anuală. În acest an, au participat între două și patru mii de persoane și au fost peste 200 de paneluri, mese rotunde și prezentări virtuale care au reunit cercetători internaționali și interdisciplinari din toate generațiile, acoperind totul, de la istorie la antropologie, sociologie și studii literare. Ca atare, ASEEES oferă o imagine panoramică a stadiului actual al domeniului, dezvăluind noi tendințe în domeniul cercetării și prezentând cercetătorilor idei inovatoare. De-a lungul anilor, temele conferințelor ASEEES au reflectat tendințele dominante din domeniu: Credință (2019), Anxietate și rebeliune (2020), Diversitate, Intersecționalitate și Interdisciplinaritate (2021), Precaritate (2022) și, în cele din urmă, tema din acest an, Decolonizarea (2023). Într-adevăr, „decolonizarea” a fost aleasă în lumina apelurilor de a decentra Rusia în domeniu după escaladarea conflictului Federației Ruse cu Ucraina în februarie 2022.

Cu toate acestea, spre deosebire de temele din trecut, „decolonizarea” transmite un mesaj politic explicit într-un moment în care multipolaritatea în ascensiune și schimbările globale mai ample alimentează tensiunile geopolitice, în ceea ce unii numesc un „nou Război Rece”. De la prăbușirea Uniunii Sovietice, istoria și politicile memoriei au evoluat într-un mod complementar cu – și au fost întărite de – interesele de politică externă ale SUA în spațiul post-sovietic, prin revendicări naționaliste de continuitate istorică între un imperiu sovietic centrat pe Rusia și Federația Rusă post-sovietică. În acest context, accentul pus pe reprezentări înguste și chiar esențialiste ale națiunii, ca un efort de „decolonizare” a regiunii, a avut întâietate, atât în plan politic, cât și științific, față de analiza materială. Supunând construcția națiunii unui proiect în mare parte interpretativ, pierdem din vedere modul în care națiunile sunt și caută să fie constituite material. În opinia noastră, accentul pus pe „decolonizare” în cadrul istoriei culturale ignoră componentele structurale și stimulentele materiale din spatele statului-națiune, a căror cercetare oferă o interpretare mai riguroasă și mai imparțială a istoriei sovietice și a politicii post-sovietice de astăzi. Astfel, ceea ce urmează este o invitație pentru cercetătorii din domeniul nostru de a resuscita analiza materială ca modalitate de analiză a istoriei și de înțelegere a prezentului.

Studiile SEEE nu sunt complet lipsite de analize materiale. În pofida deceniilor de cercetare modelată de paradigmele Războiului Rece, de legăturile instituționale cu statul american și chiar de grupurile de interese anticomuniste, studiile despre Europa de Est au păstrat cel puțin un fir marginal de lucrări inspirate de marxism, materialism și un angajament față de detensionarea relațiilor dintre SUA și Uniunea Sovietică. Mișcările sociale globale, luptele anticoloniale și revigorarea marxismului la mijlocul și sfârșitul anilor 1960 au inspirat istorici precum Gregory Freeze și Ben Eklof, care și-au găsit inspirația în E. P. Thompson și au practicat istoria structurală și socială. Cercetătorii din „școala revizionistă” au combătut „teza totalitară” din timpul Războiului Rece, o idee care a încadrat Uniunea Sovietică drept antiteza autocratică a democrației capitaliste occidentale, a respins marxismul (ca tradiție politică, metodologie și bază legitimă de guvernare) și a ignorat atât rolul activ (the agency) al cetățenilor sovietici, cât și textura nuanțată a vieții sovietice. Lucrările istorice ale școlii revizioniste care au încercat să răstoarne această viziune totalitară au inclus, printre altele, scrierile lui Ronald Suny despre națiuni în calitate de constructe istorice și materiale, studiile lui Lewis Siegelbaum asupra muncii și disecțiile lui Sheila Fitzpatrick asupra structurii socio-economice a stalinismului. În aceeași tradiție, sprijinul îndelungat al lui Stephen Cohen pentru detensionarea relațiilor dintre SUA și Uniunea Sovietică a ghidat studiile sale istorice și scrierile sale politice prin lecturi favorabile ale politicii sovietice (și mai târziu rusești), alături de critici ale politicii americane față de URSS și Rusia post-sovietică deopotrivă.

Dezmembrarea URSS la începutul anilor ʼ90 a transformat studiile sovietice în studii SEEE. Cadrele Războiului Rece au suferit o mutație, transformându-se într-o largă îmbrățișare a triumfalismului american. Deși există excepții notabile, cum ar fi lucrările sociologilor Simon Clarke, Michael Burawoy și Boris Kagarlitsky, abordările metodologice ale studiilor de istorie sovietică și ale statelor postsocialiste au început să reflecte turnura culturală mai largă din domeniul istoriei. Chiar și potopul de materiale provenite din arhivele proaspăt deschise după 1992 în Rusia și nu numai, deși a fost crucial în producerea de lucrări de istorie și nu numai, nu a putut contracara în totalitate această tendință politică.

Dezvoltări istoriografice importante, lansate inițial și continuate de istoricii revizioniști, cum ar fi cele privind construcția națională, nu au fost imune la schimbările politice mai ample. Dispariția URSS pe criterii naționale a încurajat ideea că, așa cum victoria SUA în Războiul Rece a însemnat „sfârșitul istoriei”, tot așa și națiunile pre-sovietice au fost răzbunate din punct de vedere istoric prin „întoarcerea” lor la independență și eliberarea națională de sub dominația sovietică. Istoricii puteau considera națiunile ca fiind construite, afirmând în același timp că națiunea sovietică a fost o impunere nefirească asupra unei națiuni sau naționalități presovietice mai autentice. Analiza națiunii ca o „comunitate imaginată” construită istoric nu a împiedicat prin ea însăși capacitatea de a încadra cultura, identitatea sau naționalismul ca fenomene separate sau chiar opuse forțelor materiale, în loc să fie strâns legate de acestea.

Este important de menționat că studiile despre cultură și, prin extensie, „studiile culturale” nu sunt în mod inerent antimaterialiste. Există o moștenire bogată de critică culturală marxistă avându-și originea în lucrările de pionierat ale lui Raymond Williams și ale multor altora. În plus, studiile asupra culturii socialiste și sovietice au adus un mare aport la istoriografie. Cu toate acestea, intrăm pe un teritoriu politic șubred atunci când istoricii și politologii abordează cultura, ca și națiunea, ca pe o esență separată de forțele materiale.

Într-adevăr, astăzi, „analiza materială” suscită o serie de interpretări. De exemplu, alte domenii ale istoriei utilizează obiecte materiale din viața cotidiană pentru a articula narațiuni mai ample despre spațiu și apartenență. Acest tip de cercetare este inovator și necesar, dar nu este tipul de analiză materială la care ne referim aici, deoarece riscă adesea să facă deducții generale despre națiune și identitate doar din obiecte culturale și fotografii inofensive. Dar națiunile, de exemplu, nu sunt o constelație de metafore întruchipate în lucruri. Mai degrabă, obiectele sunt o poartă de acces spre forțele istorice care au adus culturile la existență. Cultura materială este, prin urmare, un aspect al dezvoltării istorice a unei națiuni, nu o reprezentare a esenței sale. În loc să sugerăm că borșul reprezintă o națiune sau alta, ar trebui să ne întrebăm cum a apărut locul controversat al borșului, înrădăcinat cum e, printre altele, în anumite practici agricole și relații de piață. Alternativ, am putea să ne întrebăm mai degrabă ce fel de forțe politice și economice stau la baza unor astfel de dezbateri post-sovietice despre particularitatea culturală. Acesta nu este un apel la argumente economice reductive, ci la o economie politică a culturii mai integratoare. Fenomenele culturale și ideologia sunt prea des considerate a priori, fără context.

Tipul de materialism la care ne referim folosește în primul rând economia politică pentru a analiza fenomenele istorice, concentrându-se asupra acumulării de bogăție, luptei de clasă, teritorializării, financiarizării, capitalului și resurselor naturale. În plină epocă antropocenă, accesul la resursele naturale limitate a devenit condiția sine qua non a statelor care caută atât legitimitatea în rândul muncitorilor lor, cât și acumularea de capital pentru cei bogați. Este uimitor faptul că o conferință precum ASEEES, dedicată lumii post-socialiste, având în centru al doilea cel mai mare stat petrolier din lume, este lipsită de panouri pe aceste subiecte (cu excepția notabilă a panelului „Socialism sau barbarie”). În schimb, un studiu al programului complet al conferinței Asociației Americane de Istorie relevă mai multe paneluri care utilizează în mod explicit cadre marxiste sau cel puțin sondează istoria practicii și gândirii radicale (adică marxiste sau anarhiste). Ipoteza noastră este că această diferență își are rădăcinile politice în sentimentul antisovietic care persistă și în ostilitatea implicită față de Rusia, care este insuflată în mod sistematic în cultura occidentală și, mai ales, în acest domeniu.

„Dar dacă «decolonizarea» implică doar instituirea politică a statelor-națiune ca ideal politic istoric – acele presupuse «comunități imaginate» – atunci domeniul se concentrează în mod disproporționat pe «construcția culturală a națiunii» (de exemplu), în locul unei perspective asupra națiunii care analizează dezvoltarea și controlul resurselor, comerțul și producția.”

Tema conferinței ASEEES din acest an, „decolonizarea”, a fost menită să atragă atenția asupra faptului că studiile de arie au tendința de a favoriza în mod disproporționat Rusia în detrimentul zonelor non-ruse din URSS și din lumea post-socialistă. Lărgirea domeniului de analiză și discuție pentru a include studiile baltice, uzbece, georgiene, armene și ucrainene este o invitație foarte binevenită. Dar dacă „decolonizarea” implică doar stabilirea politică a statelor-națiune ca ideal politic istoric – acele presupuse „comunități imaginate” – atunci acest domeniu s-a concentrat în mod disproporționat asupra „construcției culturale a națiunii” (de exemplu), spre deosebire de o viziune a națiunii care analizează dezvoltarea și controlul resurselor, comerțul și producția. Astfel, limitele analizei ajung să fie circumscrise la interpretări și resuscitări ale particularității naționale ca o reflectare a practicii culturale, mai degrabă decât la ceva înrădăcinat material, iar această practică este întărită de însăși disciplina academică: examenele de calificare, consilierii și colegii tobă de istorie culturală tind să producă mai degrabă clone decât divergențe.

În principiu, acest lucru nu ar fi o problemă dacă nu ar fi însoțit adesea de o implicație politică și istorică dubioasă – aceea că Uniunea Sovietică a fost un actor politic imperialist, colonial sau chiar antinațional. În acest sens, apelul la „decolonizarea” domeniului este o invitație la interpretarea semnificației termenului „sovietic” de pe poziția narațiunilor naționale istorice antisovietice sau a naționalismelor post-sovietice. Concluzia unor astfel de abordări inversează adesea teza decolonială: dezvoltarea politică și economică specifică a națiunii sovietice (instituții de stat, culturi naționale, industrie, drepturi naționale) ca o inversiune radicală a aranjamentului imperial care a precedat-o este respinsă pentru a afirma viziuni abstracte, imateriale, cu determinații culturale, ale națiunii. Pe de altă parte, centrarea pe compoziția materială și descompunerea Uniunii Sovietice, precum și pe bazele politico-economice ale statelor care s-au desprins din ea aduce un plus de claritate. De exemplu, este bine documentat faptul că construcția națiunii sovietice a facilitat concepțiile primordialiste și, uneori, etno-esențialiste ale istoriilor și grupurilor naționale. Dar aceste narațiuni și producția culturală națională aferentă acestora nu au existat doar pe tărâmul ideilor. Acestea au fost legate de procesele de teritorializare, de construcție instituțională, de mobilizare politică și de industrializare. Națiunile sovietice nu erau simple construcții culturale, națiunea era un mijloc concret de modernizare socialistă. Istoricul Artemy Kalinovsky explorează cu luciditate aceste procese materiale în cartea sa din 2018, Laboratory of Socialist Development: Cold War Politics and Decolonization inTajikistan. În mod similar, naționalismele și națiunile post-sovietice trebuie să fie contextualizate și explicate în raport cu răspândirea dezindustrializării, declinul economic, măsurile de austeritate și dezmembrarea politică din care au apărut.

Ca un alt exemplu, o întrebare care a apărut în multe paneluri și prezentări la ASEEES în acest an a vizat natura imperialismului rusesc, ceea ce este logic având în vedere cadrul „decolonial”. Dacă ne limităm la o analiză culturală, e greu de găsit vreun motiv pentru care Rusia a lansat invazia pe scară largă a Ucrainei în februarie 2022. Astfel, atunci când aceasta a avut loc, cercetătorii occidentali l-au catalogat rapid pe Putin drept un actor irațional, guvernul rus drept malefic, iar rușii ca fiind mulțumiți din punct de vedere politic și, prin urmare, vinovați în mod colectiv doar în virtutea faptului că sunt cetățeni ruși. În afară de câteva excepții, au apărut multe cărți care au încercat rapid să explice cauzele războiului prin identificarea elementelor idiosincratice ale „putinismului” și ale campaniei „Z”, amintind adesea de vechii tropi ai despotismului oriental. Persistența interpretării culturale a permis efectiv ca o serie de ipoteze din epoca Războiului Rece să se strecoare rapid și eficient înapoi în discursul politic dominant. Menținerea acestei narațiuni este o decizie politică în măsura în care etichetarea lui Putin și a regimului său ca fiind iraționali legitimează răspunsul Americii – miliarde de dolari de ajutor militar – ca o apărare a civilizației democratice împotriva barbariei și autocrației.

Pe de altă parte, analizând criza din punct de vedere material, cu scepticism față de ipoteza că ura etno-națională sau ideologia sunt principalele motoare ale războiului, devine mai clar rolul central al cauzelor materiale ale conflictului și modul în care acestea interacționează cu factorii politici. În primul rând, în epoca actuală de agravare a catastrofelor climatice, Putin, la fel ca și liderii politici americani, înțelege importanța pe termen lung a menținerii accesului neîngrădit la rutele de tranzit cheie și a controlului asupra resurselor naturale. Cu toate acestea, atât pentru Rusia, cât și pentru SUA, concurența geopolitică și preocupările de securitate animă modul în care sunt negociate acest acces și acest control.

Helen Thompson, economist politic la Universitatea Cambridge, subliniază importanța acestor factori geoeconomici în cartea sa Disorder: Hard Times in the 21st Century, apărută în 2022. De la criza petrolului din anii 1970, SUA au acceptat cu reticență dependența Germaniei de importurile de petrol și gaze sovietice și, ulterior, rusești, din cauza capacității limitate a Americii de atunci de a aproviziona țara cu petrol și gaze din resursele interne sau din Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, Thompson notează că „în anii 2010, într-o lume în care atât petrolul și gazele americane, cât și cele rusești erau în revenire, această legătură a devenit o falie geopolitică semnificativă legată de independența Ucrainei, de extinderea NATO și de slaba capacitate militară a Germaniei” (p. 32). Ruperea legăturilor germano-ruse în materie de petrol și gaze (odată cu explozia dramatică a gazoductului Nord Stream II) și reafirmarea SUA ca furnizor major de gaze în Europa în urma invaziei Rusiei în Ucraina este o dovadă a centralității dinamicii geoeconomice.

Din 1992, prăbușirea ordinii europene de securitate instituită după cel de-al Doilea Război Mondial și apariția a șaisprezece state post-sovietice mult slăbite, cu un viitor incert (și cu relații neclare între ele) au împiedicat o cooperare politică stabilă între SUA și Rusia. Această dinamică s-a exprimat în modul cel mai acut în termeni de securitate, piețe și resurse naturale. Insistența SUA asupra extinderii NATO ca o condiție prealabilă pentru stabilitatea europeană s-a ciocnit cu anxietățile persistente ale Rusiei cu privire la extinderea unei alianțe militare ostile, la care țara nu putea adera în mod realist. Încercuirea de către capitalul occidental a rezervelor de petrol și gaze naturale, a infrastructurii și a lanțurilor de aprovizionare din fostele republici sovietice, precum și intervențiile militare nestingherite ale NATO și ale SUA deopotrivă au exacerbat aceste tensiuni. În plus, statele din cadrul Uniunii Europene, o uniune politică și economică în expansiune, distinctă de arhitectura de securitate a NATO, dar dependentă în mare măsură de aceasta, nu au fost niciodată unitare în ceea ce privește modul în care să se angajeze în relațiile cu statele post-socialiste din punct de vedere politic sau economic, în special cu Rusia. Într-adevăr, un bloc politic, economic și de securitate strâns integrat cândva – Pactul de la Varșovia și URSS – a făcut loc unor state postcomuniste instabile, nesigure și sărace, forțate să navigheze prin crize fără precedent într-o nouă ordine globală modelată agresiv de SUA și de instituțiile occidentale. Nu a fost niciodată prea limpede nici pentru elitele occidentale, nici pentru cele rusești cum se va integra Rusia post-sovietică, un stat mare, dar slab, înarmat cu stocuri nucleare și resurse naturale masive, în această ordine mondială globalizantă, dar unipolară. În ciuda eforturilor oneste ale unora, legăturile politice și economice dintre Rusia și SUA nu au putut depăși tensiunile competitive și din ce în ce mai ireconciliabile. Cu toate acestea, așa cum observa Thompson mai sus în cazul importurilor germane de gaz rusesc, limitele influenței geoeconomice a SUA în a-și afirma controlul pe anumite piețe au fost determinate de lipsa lor de capacitate, nu de o eventuală cooperare politică altruistă. Pentru că dereglementarea post-comunistă a piețelor a declanșat crize interne și a generat noi forme de competiție politico-economică, actorii locali și statali din statele post-sovietice, Europa și SUA au concurat deopotrivă asupra modului de reutilizare a legăturilor economice, a infrastructurii, a capacității de producție, a rutelor de tranzit și a lanțurilor de aprovizionare din epoca sovietică, de gestionare a resurselor naturale finite, de asigurare a cotei de piață pentru anumite exporturi critice și de restructurare a arhitecturii europene de securitate.

Cu timpul, în Rusia a apărut o formă mai stabilă de capitalism post-sovietic care, în ciuda unei relative integrări pe piețele globale și a unor investiții străine masive în țară, s-a confruntat în mod obișnuit din punct de vedere politic cu proiectele de globalizare de după Războiul Rece conduse de SUA. Asimetria competitivă a relației dintre SUA și Rusia s-a manifestat din ce în ce mai mult în termeni geopolitici. Ucraina, cel mai mare stat post-sovietic după Rusia, a fost profund afectată de această rețea complexă de forțe. Timp de decenii, criza politică a mocnit în această țară fracturată, izbucnind în cele din urmă cu revolta de pe Maidan din 2013-2014. Acest eveniment și consecințele sale au dus la deznodământ rivalitatea geoeconomică îndelungată dintre SUA și Rusia din Ucraina, expunând totodată faliile interne fragile dintre capitaliștii politici ucraineni cu interesele lor personale, adesea articulate la nivel regional, precum și dintre viziunile din ce în ce mai ireconciliabile asupra națiunii ucrainene și a istoriei sale. Anexarea Crimeei de către Rusia, conflictul separatist din Donbas, operațiunea antiteroristă din estul țării lansată de guvernul de la Kiev în 2014, invazia rusă ulterioară și apoi patronajul militar occidental fără precedent oferit Ucrainei nu au avut loc în vid. Astfel, abordând invazia Rusiei din februarie 2022 cu aceste dinamici în minte, cauzele par mai puțin a fi decizia unui nebun irațional sau angajamentul ideologic, ci mai degrabă rezultatul unor crize politice contingente, al unor rațiuni economice, al unor preocupări legate de resursele naturale și al unor decenii de competiție geopolitică.

Cu toate acestea, orice încercare de a analiza rațiunile materiale ale invaziei rusești se confruntă cu o rezistență puternică. Există temerea că localizarea unor cauze raționale sau structurale ar descuraja oamenii să se ralieze la sprijinul SUA și UE pentru efortul de război al Ucrainei. Chiar mai personal, unii se tem că dacă ar afirma că acțiunile Rusiei sunt în vreun fel raționale în termenii lor, la o conferință publică precum ASEEES, dedicată în mod explicit „decolonizării”, ar duce la includerea lor pe lista neagră. În măsura în care „decolonizarea” susține vreun mesaj politic, câmpul însuși produce consimțământ prin impunerea acceptării implicite a narațiunii asupra unei întregi rețele de edituri, cercetători, institute, studenți și administrații. A te opune acestui proces nu înseamnă nicidecum a pretinde că Rusia este nevinovată sau justificată – a invada o altă țară pentru a-i confisca bunurile este un lucru îngrozitor – dar a privi conflictul printr-o lentilă materialistă, cu istoria în minte, evidențiază un set diferit de factori și complică narațiunile civilizaționaliste dominante în Occident (democrație vs. autocrație), precum și narațiunile naționaliste care domină și sunt consolidate în universități (fie că este vorba de pretenția Rusiei de a proteja etnicii ruși din Ucraina, fie de narațiunea specifică Ucrainei privind suveranitatea națională și națiunea exclusivistă). Astfel de narațiuni eclipsează modul în care conflictul a fost modelat de crizele economice, politice și teritoriale stratificate, declanșate de dezmembrarea URSS în cadrul globalizării conduse de SUA.

Analiza materială ne îndepărtează astfel de ipotezele pe care le prezintă istoria culturală. Dacă presupunem că Putin este un actor politic rațional, care acționează în cadrul unui set de circumstanțe istorice, forțe materiale și alegeri politice contingente, dar limitate, atunci apare o gamă complet nouă de întrebări: Care este rațiunea financiară pe termen lung a intervențiilor Rusiei în exterior? Cum au afectat acțiunile statului rus, ucrainean, precum și ale statului american, politica internă de clasă în aceste regiuni? Dacă lumea devine din ce în ce mai multipolară, cum ar trebui gestionate resursele naturale limitate? În ce fel a stimulat aventurismul militar al SUA concurența militarizată a resurselor? În mod similar, cum a împiedicat contradicția dintre unipolaritatea SUA și globalizare o cooperare durabilă între SUA și Rusia? Și cum au modelat toate acestea interesele capitaliștilor și ale elitelor politice din fostul Pact de la Varșovia și din țările post-sovietice? Și care este relația exactă dintre stat și capital în Rusia de astăzi? Deși departe de a fi o listă exhaustivă, astfel de întrebări reprezintă un punct de plecare util.

Un aspect frapant al conferinței ASEEES din acest an, având în vedere tema conferinței – „decolonizarea” – a fost lipsa unui angajament substanțial cu teoria, istoria și mișcările anti-coloniale și post-coloniale din sudul global, în ciuda tuturor gesturilor retorice în această direcție. Firește, au existat paneluri și prezentări despre relația Uniunii Sovietice cu fostele colonii din Africa, Asia de Sud-Est și America Latină. Unii au examinat chiar și modul în care Uniunea Sovietică s-a angajat în timpul Războiului Rece în relația cu statele în curs de decolonizare și dezvoltare din Africa și nu numai. Cu toate acestea, chiar și așa, majoritatea cercetătorilor SEEES prezenți la conferință aspiră să elaboreze un cadru de decolonizare în cadrul domeniului, fără a dialoga direct cu teoria și politica unor clasici materialiști ca Walter Rodney și Frantz Fanon sau cu experiențele istorice cu care acești gânditori s-au identificat. Astfel de gânditori s-au implicat activ sau cel puțin au dialogat cu mișcările anticoloniale din secolul XX (și cu alte lupte) care nu luptau doar pentru independența națională, ci mai degrabă pentru state dezvoltaționiste sau pentru socialism în mod explicit. Revoluția socială și controlul resurselor naturale au fost astfel parte integrantă din decolonizare, iar pentru cercetători precum Fanon, specificul cultural legitima cererile materialiste de independență. Precedentul istoric privind modul în care se poate depăși material dominația colonială poate fi găsit în cadrul unei mișcări globale de succes pentru socialism. Prin faptul că nu s-au implicat în această istorie într-un mod amplu sau serios, discuțiile despre „decolonizare” de la ASEEES s-au concentrat în mod covârșitor pe analiza culturală, în detrimentul subiectului în cauză.

Fără materialism, analiza culturală „decolonială” nu poate răspunde în mod adecvat la întrebările cruciale cu care se confruntă în mod regulat cercetătorii studiilor SEEE: De ce a fost dezvoltarea culturală a uzbecilor sau a tadjicilor un aspect important al modernizării sovietice? Ce forme de drepturi și agency naționale au apărut în URSS care nu existau anterior? Ce a însemnat „sovietizarea” pentru consolidarea națională a naționalităților non-rusești? Și ce au avut de-a face dezvoltarea economică și industrializarea cu construirea națiunilor sovietice? A fost acest proces doar rusificare și „imperialism” cultural-național (termeni din ce în ce mai imposibil de definit)? Sau a fost înrădăcinat într-o credință sinceră în marxismul de atunci, că un anumit nivel de dezvoltare național-culturală era o precondiție necesară pentru consolidarea unor relații de muncă viabile din punct de vedere economic și a unui sistem de producție integrat (în măsura în care era posibil) care, în cele din urmă, să îmbunătățească condițiile materiale existente la nivelul uniunii și ale primului proiect socialist din lume? Și, în această privință, a fost stalinismul cu adevărat o cultură „imperială” sau o cultură revoluționară și dezvoltaționistă axată pe creștere? În ce fel a rupt în mod radical și material cu Imperiul Rus care l-a precedat? Nu este nevoie să ne jucăm cu definiții decontextualizate ale imperialismului pentru a stabili faptul că, pe tot parcursul existenței URSS, interesele materiale au jucat un rol decisiv în orientarea politicii din zonele sale de frontieră.

Un panel care merită abordat în mod direct s-a axat pe problema rasei în URSS. Înainte de a comenta pe marginea sa, trebuie să spunem că îi respectăm pe cercetătorii care au participat la acest panel. Credem că contribuțiile lor la acest domeniu sunt foarte necesare și le admirăm tenacitatea și munca. Rasa este un subiect crucial care are nevoie de explorare și studiu critic. Ca paradigmă de analiză, ea poate ilumina realitățile vieții sovietice, precum și implicațiile politicii sovietice pe plan intern și global. Prin urmare, critica noastră de aici nu este menită să submineze cercetările lor, ci să sugereze o formă alternativă de abordare a subiectului rasei în URSS.

Unul dintre participanții la panel a prezentat o lucrare care recurgea la afro-pesimism pentru a interoga politica antirasistă sovietică și pentru a critica reprezentările vizuale sovietice ale negritudinii. Afro-pesimismul nu este un set coerent de politici sau ideologii, ci mai degrabă un cadru de critică înrădăcinat în principal în studiile literare și cinematografice, teoretizat cel mai cuprinzător de Frank B. Wilderson III, cu descendență intelectuală la cercetători precum Saidiya Hartman, Hortense Spillers și Orlando Patterson. Termenul „pesimism” se referă la un nihilism explicit care refuză potențialul soluțiilor politice pentru condiția ontologică a rasei. În această privință, este categoric antimaterialist și, prin urmare, se distinge de bogata tradiție a marxismului negru. Afro-pesimismul se concentrează pe anti-negritate (și chiar pe rasă însăși) înțeleasă mai puțin ca o relație socio-economică sau de clasă concretă, ci ca ceva pe cât de personal, pe atât de abstract, adesea explorat prin intermediul implicațiilor ontologice și structurale ale producției culturale, semioticii și narațiunii. O astfel de critică este utilă în explorarea modalităților sadice și uneori imateriale în care teroarea albă a fost (și continuă să fie) centrală în reproducerea societății americane încă de la nașterea și dezvoltarea țării prin sclavie, legi rasiale și rasism sistemic. Cu toate acestea, problema este că o astfel de abordare a dinamicii rasiale unice din URSS, cât și a rezultatelor politice ale antirasismului sovietic se bazează pe un cadru înrădăcinat în experiența americană, ceea ce ridică probleme analitice evidente.

Contextul american al afro-pesimismului este esențial deoarece, în calitate de cadru al criticii, se concentrează pe reprezentările suferinței negrilor, în special în SUA, și conceptualizează ontologic negritudinea ca o condiție de excludere permanentă și moarte socială. Această condiție este reciproc constituită de opusul ei, albul. Miza criticii panelistului, așa cum o înțelegem noi, a fost aceea de a susține că imaginile antirasiste sovietice nu numai că s-au concentrat în mod disproporționat și lipsit de sinceritate asupra reprezentărilor suferinței negrilor, dar, de fapt, au reprodus parțial ideologia de stat sovietică prin reificarea vieții negrilor dezumanizați.

După cum explică o istoriografie solidă și în creștere pe această temă, antirasismul ca politică de stat sovietică a fost în primul rând preocupat de condițiile negrilor americani și de diversele lor lupte pentru eliberare din anii 1920 până la sfârșitul URSS. În timp ce articularea politică a acestei politici a suferit schimbări, elementele fundamentale au fost mai mult sau mai puțin consecvente, iar aceasta a însemnat mai mult decât o retorică antirasistă de formă. La sfârșitul anilor 1920, politica sovietică (și intervenția lor politică directă) a încurajat Partidul Comunist din SUA (CPUSA) nu numai să crească numărul membrilor săi de culoare, ci și să pună în centrul programului său lupta politică a negrilor. Studiul clasic al istoricului Robin D.G. Kelly, Hammer and Hoe (1990), documentează modul în care comuniștii de culoare din Alabama au călătorit în URSS în timpul Marii Depresiuni, primind o educație politică și un sprijin care s-au dovedit a fi esențiale în organizarea agricultorilor negri în perioada de vârf a segregării. Statul sovietic s-a raportat și a interacționat cu negrii americani (la fel ca și cu africanii, deși reprezentarea lor politică presupunea anumite diferențe) nu doar ca fiind oprimați, ci mai degrabă ca subiecți politici aflați în avangarda luptei revoluționare din SUA.

Indiferent de părerea fiecăruia cu privire la intenția statului sovietic sau la calculele sale geopolitice, antirasismul sovietic a articulat în mod constant condiția negrilor drept mărturia vie a inumanității americane – ceea ce nu diferă în mod semnificativ de premisa de bază a afropesimismului. Cu toate acestea, spre deosebire de regimul rasial din SUA (ca să nu mai vorbim de populația de culoare mult mai mică din URSS, formată în principal din vizitatori, studenți și profesioniști/experți), suferința negrilor nu a fost reificată pentru a reproduce albitatea în interiorul sau în afara URSS. Deși în Uniunea Sovietică existau diferențe etnice și naționale, dezvoltarea politică și socio-economică a acestor diferențe nu a fost rasializată structural, așa cum s-a întâmplat în SUA prin sclavie și segregare.

URSS-ul multinațional s-a dezvoltat prin construirea de națiuni. Națiunile sovietice au încercat în mod activ să asimileze alte grupuri, adesea mai mici, în grupuri mai mari, deși acest proces complex, inegal și uneori contradictoriu a avut loc în cadrul unui federalism etnonațional negociat în mod constant și aflat în continuă schimbare, specific construcției naționale sovietice. În esența sa, particularismele naționale (teritoriu, cultură, limbă, instituții) erau elementele constitutive ale unui universalism sovietic. Modernizarea sovietică s-a bazat pe integrarea economică și unitatea politică a diferențelor – ceea ce un cercetător numește „internaționalism intern” – structurate prin consolidare națională, dezvoltare și teritorializare. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că comuniștii de culoare din SUA au găsit inspirație în URSS ca alternativă radicală la apartheidul rasial din SUA, la fel cum liderii din lumea a treia care au vizitat Tașkent-ul sovietic au lăudat adesea orașul ca pe un exemplu inspirat de dezvoltare anticolonială.

În acest context, reprezentările sovietice ale negritudinii au fost comunicate pe plan intern pentru a întări ideea că lupta negrilor din SUA și decolonizarea din Africa, în special, erau preocupări serioase ale statului sovietic și ale comuniștilor de pretutindeni. Astfel, este mai corect să înțelegem antirasismul sovietic ca un angajament politic și chiar material pentru actualizarea umanității negrilor (atât în SUA, cât și în Africa) prin intermediul unor mișcări pe care URSS (sau COMINTERN) le putea susține, celebra și influența, dar pe care nu le controla și nici nu le dirija. Comunistul de culoare Paul Robeson își concepea în mod obișnuit simpatiile sale politice față de URSS parțial în termeni de revendicare a umanității sale de la rasismul american. Există nenumărate alte exemple interesante. În timpul revoltei Watts din 1965, reporterii sovietici de la TASS au scris despre evenimente ca despre o revoltă a celor oprimați – concentrându-se în mod conștient pe pauperitatea socio-economică și pe teroarea poliției drept cauze, revolta fiind înțeleasă ca o reacție politică conștientă la aceste condiții. Umanitatea negrilor prin activarea politică a fost formulată explicit într-o perioadă în care mass-media, politicienii și societatea americană criminalizau în mod covârșitor chiar și activitatea politică reformistă a negrilor. Și mai important, sprijinul deschis al URSS pentru „black belt thesis” din anii 1930, ideea de a crea o națiune neagră separată în sudul Statelor Unite, a influențat comunismul american și a inspirat generații de lupte radicale de eliberare a negrilor în SUA din anii 1930 până în prezent. În același timp, rasismul din Statele Unite s-a împletit politic cu anticomunismul, ca politică și mijloc de guvernare, așa cum se subliniază în studiul lui Charisse Burden-Stelly din 2023, Black Scare / Red Scare: Theorizing Capitalist Racism in the United States.

Deși prezentatorul cunoaște foarte bine istoria de mai sus, aceasta nu a fost abordată în mod sistematic. Și totuși, situația excepțională a singurului american de culoare care a pierit în gulag – Lovett Fort Whiteman – a fost menționată în mod explicit. Cadrul cultural-semiotic al prezentării a eliminat pozițiile și rezultatele interacțiunii dintre sovietici și negri din contextul politic și material al vremii și, în schimb, a abordat antirasismul sovietic ca pe o esență, golită de context critic. Acest lucru nu numai că se bazează pe o analiză îndoielnică, dar exclude și capacitatea de a face o critică onestă a limitelor și deficiențelor antirasismului sovietic în termenii săi.

Prezentarea a susținut, de asemenea, că, deși Angela Davis, comunista americană și militantă pentru eliberarea negrilor, a devenit o cauză celebră în URSS prin campania „Eliberați-o pe Angela Davis!” și chiar a vizitat URSS după ce a fost eliberată din închisoare în 1972, sovieticii au operat o rasializare deliberată a lui Davis, subminând astfel un angajament serios față de antirasism. Cu toate acestea, acest argument a ignorat vizibil faptul că Davis era un membru mândru și declarat al CPUSA la acea vreme. În schimb, ca o ilustrare a sărăciei analizei culturale, prezentatorul a subliniat că, deoarece Davis nu purta sutien, deja aspectul ei era o rebeliune împotriva presupuselor moravuri de gen sovietice înrădăcinate. Dar, mai fundamental, prezentarea a trecut cu vederea lunga istorie a interacțiunii politice dintre negrii americani și sovietici, în tradiția unor istorici precum Robin Kelly, Gerald Horne, Joy Gleason Carew și alții. Ca un ultim punct de critică, trebuie să subliniem că prezentarea s-a bazat pe surse discutabile, analizate printr-o interpretare culturală care reflectă experiența trăită de cercetător, și care l-a împiedicat să vadă că artistul care a realizat una dintre imaginile analizate [afișul sovietic al procesului Scottsboro care ilustrează acest articol] a încercat să reproducă modul în care americanii îi priveau pe oamenii de culoare. Vulgaritatea unora dintre reprezentări era exact ceea ce se urmărea.

Desigur, acest proces de „rătăcire în traducere (lost in translation)” nu reprezintă doar limitele analizei culturale și nici nu este exclusiv americanilor. Istoricii care au crescut în Uniunea Sovietică, dar care acum trăiesc și lucrează în Statele Unite, par, de asemenea, loiali cu obstinație analizei culturale. O parte a motivului este presupusa lor suprasaturare în teoria marxistă de la o vârstă fragedă, în care principiile materialismului istoric au fost băgate în psihicul lor ca o componentă de bază a educației lor. Se întâmplă adesea ca cercetătorii post-sovietici să își dea ochii peste cap la așa-numiții cercetători „marxiști occidentali” și să îi respingă dintr-un punct de vedere al „experienței”. Pe cei crescuți în anii 1980, îi îndemnăm să se gândească la rolul pe care l-au jucat narațiunile naționaliste emergente în înțelegerea lor a teoriei marxistă și la modul în care efectele economice ale perestroikăi au fost confundate cu starea pe termen mai lung a sistemului sovietic. A spune că Uniunea Sovietică a fost un infern economic și a cita penuria de bunuri și servicii înseamnă a aminti efectele economice ale tranziției și schimbării și a ignora standardele de viață relativ ridicate de dinainte de 1985.

În cele din urmă, dorim, de asemenea, să ne reamintim că, în calitate de cercetători, suntem conștienți de faptul că textele au o viață proprie care ia forme diferite și are implicații diferite în timp și spațiu. Teoria marxistă nu este diferită – o educație sovietică în ideologia marxist-leninistă nu a fost și nu este în niciun caz obiectivă. Nu luptăm cu țarismul sau căutăm să explicăm eșecul lui 1917; încercăm pur și simplu să înțelegem schimbarea și politica de stat printr-un cadru materialist, considerând că acțiunile oamenilor sunt modelate de forțele economice. Acest lucru implică în mod necesar un nivel de cauzalitate, ceea ce adesea provoacă dezgustul academicienilor, dar oare nu cumva motivul pentru care respingem ideea de cauzalitate este că acceptarea ei ne-ar duce înapoi la materialism.

Pentru a încheia, dorim să revenim la ideea cu care a început acest eseu – că structurile și narațiunile academice dominante din cercetare au implicații politice. În primul rând, este clar că o evaluare negativă a Uniunii Sovietice se bazează pe preeminența analizei culturale, deoarece aceasta le permite cercetătorilor să facă generalizări ample despre estetică și idei. Aceste abstracțiuni sunt înrădăcinate în anticomunismul american sau, în cazul unor cercetători ex-sovietici, în cadrul narațiunilor naționaliste și al greutăților postsocialiste. Pentru aceia dintre noi care se identifică drept marxiști, dar ezită să fie prea direcți în această privință, se simte ca și cum hegemonia culturală și liberalismul american – acea lungă mahmureală a „sfârșitului istoriei” – atârnă deasupra câmpului ca o sabie a lui Damocles. Aceasta face ca cercetătorii să fie descurajați să nu pară prea marxiști, ceea ce înseamnă că principala lor alternativă este de a construi argumente ample prin intermediul culturii, temându-se că orice abatere riscă să le saboteze proiectul de disertație, procesul de publicare sau perspectivele de angajare. Narațiunea triumfalistă americană este astfel întărită nu numai prin istoriografia pe care suntem cu toții forțați să o studiem ca un ritual de trecere în domeniu, ci și prin domeniul însuși, iar aceasta se răsfrânge asupra studenților noștri, asupra modului în care aceștia interpretează lumea. În Statele Unite, un astfel de proces nu face decât să reproducă narațiunile dominante ale istoriei postsocialiste, dar în lumea post-sovietică, el pune în discuție moștenirile istorice, ascunde cauzalitatea și intensifică animozitățile naționale. Dacă am dori cu adevărat să decolonizăm domeniul, poate că ar trebui să începem prin a critica bazele teoretice, sursele de finanțare și proiectele politice care ne-au determinat să colonizăm domeniul în primul rând.

(LeftEast, 1 ianuarie 2024,

https://lefteast.org/author/co-authored-by-alexander-herbert-and-bryan-giganti/)

Traducere din limba engleză Alex Cistelecan

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 38-57]