Pentru un nou Festschrift dedicat lui Alexandru Zub, care împlinește 90 de ani pe 12 octombrie 2024, aveam două opțiuni: să scriu un text analitic despre opera sau să transcriu un nou episod din dialogul nostru început în toamna lui 1981. Texte în care evocarea și analiza se susțin reciproc am mai publicat. Cele mai multe episoade ale convorbirii noastre de aproape 43 de ani (niciodată întreruptă, fiindcă și perioadele în care nu putem vorbi fac parte din ea) au rămas numai în memoria noastră, dar unele s-au păstrat și în corespondență, înregistrări audio (cele de dinainte de 1989, fără voia noastră) și video.

Opera lui Alexandru Zub, de la articole de presă și conferințe pentru publicul larg la studii și volume savante, este deja un metadiscurs analitic și interpretativ. Nucleul acestui metadiscurs – veritabil tezaur cultural, savant și etnopedagogic – este metodologic și teoretic, iar trăsătura sa definitorie este permanenta adecvare a intelectului la faptul istoric (în toate sensurile sintagmei adaequatio intellectus ad rem). Faptele brute, la care cei mai mulți dintre istoricii români se opresc, sunt mai întâi riguros transformate în fapte istorice și sunt mereu aduse în atenție pentru a fi analizate și interpretate, dimpreună cu toate contextele lor, de la cele din epocă la cele prezente. Acesta este un alt fel de a spune că, la Alexandru Zub, istoriografia și istoria istoriografiei, în care intră adesea și elemente de teoria istoriei, completate și susținute de elemente de egoistorie, microistorie și reflecție filozofică (în special etico-morală), se întrepătrund. Cum metadiscursul lui Alexandru Zub este perfect limpede și autosuficient (de la ipoteze de lucru și argumente la cadrul teoretic), încă un nivel meta-, al meu, mi s-a părut oțios și în esență superfluu. În istoriografia română, Alexandru Zub a atins un maxim în teoria aplicată a istoriei. Deci nu are sens să revin eu în amonte, la teoria istoriei, pentru a specula pe marginea premiselor, argumentelor sau alternativelor. Așa că am optat pentru restituirea unei gândiri vii, exprimată colocvial, în care cunoscătorii vor intui mereu subtextul, iar publicul nespecialist va găsi mai lesne omul. Cea mai importantă, chiar în dialogul nostru deschis, născut din afinități profunde și prețuire reciprocă (acestea au devenit sursele unei afecțiuni care s-a putut exprima tot mai clar pe măsură ce avansam spre maturitatea mea și senectutea lui), a fost mereu vocea lui Alexandru Zub. A mea e statornic alături, nu totdeauna audibilă, dar mereu prezentă.

Pe 26 decembrie 2022, între 10:45 și 13:45, l-am vizitat pe Alexandru Zub în micul său apartament de la Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice „Cuvioasa Nazaria” Văratec, unde marele istoric trăiește de pe 27 martie 2020. Plănuisem de la vizita mea anterioară (întreprinsă pe 25 iulie 2022, cu Florin Cîntic, care a organizat totul și ne-a dus cu mașina lui, și Gheorghe Cliveti, care a declanșat prin câteva evocări deopotrivă directe și cordiale o conversație animată la o neuitată masă de prânz oferită de maica stavroforă Iosefina Giosanu, stareța Mănăstirii Văratec) să ne revedem în toamnă, dar sănătatea mea fluctuantă ne-a obligat să tot amânăm. Pe 6-7 martie 2023 am fost din nou la Văratec, unde am realizat o ediție în deplasare din ciclul Idei în Agora, a LXXII-a, cu titlul „Egoistorie, microistorie, istorie”. Filmările, care se găsesc pe contul YouTube al Muzeului Municipiului București, au fost realizate de Cristian Irimia și Viorel Dorel Iftime. Vechiul meu prieten Silviu Stern, precum și Monahia Filumena Pădurariu, cu toată echipa ei de la Centru, fac posibile aceste prețioase și prea rare întâlniri. Le sunt recunoscător. Între întâlniri, Alexandru Zub și cu mine vorbim la telefon și facem planuri…

Transcrierea convorbirii de pe 26 decembrie 2022 (filmată de mine cu telefonul) a fost realizată de Mona Antohi, căreia îi mulțumesc. Sperăm ca acest text, împreună cu transcrierea convorbirii din martie, să devină nucleul unei noi cărți, continuarea celei din 2002, Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România (Polirom, accesibilă gratuit online). Fotografia din acea zi a fost făcută de Gabriela Mardorof (din echipa Centrului „Cuvioasa Nazaria”).

*

SA: Ați „petrecut” lungi ani în detenție, după cum se știe. Vă simțiți uneori aici ca și cum ați fi acolo, nu? În momente de reflecție solitară, în vise, cel puțin?

AZ: Sunt obligat să constat un anumit paralelism între experiența de acolo și un moment inițial de aici, în care am intrat sub o supraveghere strictă și nu totdeauna utilă. Oricum, vorbesc la modul figurat, mutatis mutandis. Există unele paralelisme parțiale, de natură psihologică, nu factuală, și cu momentul de acum, când încerc să recuperez pe seama timpului încă neconsumat ce se poate recupera. În fond, e vorba de aceeași persoană, care încă are o memorie activă, dar nu foarte productivă în felul ei, să zic, profesional. E totuși una mobilizată dintotdeauna să folosească durata într-un fel pentru o narațiune mai cuprinzătoare, istorică. E ceva care incită la analize. De ce s-a întâmplat acest lucru, nu putem explica, este voia Domnului. Și rămâne de văzut și de înțeles care este sensul acestei paranteze din faza finală a vieții mele. Nu știu, dar probabil că toate au un rost.

SA: Așa cred și eu, chiar dacă rostul e construit de noi, atât în timp real, cât și retrospectiv. În orice caz, nu știm ce rost intrinsec au toate cele care se întâmplă cu noi și cu lumea, asta e foarte greu și poate prea filozofic – dacă nu de-a dreptul teologic și mistic – să stabilim. Dar putem stabili, uitându-ne la parcursul vieții proprii, care este rolul lor funcțional. Adică, în ansamblul vieții noastre, faptele (și tot ceea ce nu pare la prima analiză fapt, nu se întâmplă, dar ne apare în minte, fie și pentru o milisecundă, deci devine fapt sau putința unui fapt) se așază într-un fel inteligibil. În raportul nostru atât de îndelungat și de strâns, eu am înțeles, am văzut mereu la Dvs., chiar când erați mai tânăr decât sunt eu acum, dimensiunea de introspecție, de căutare a solitudinii și a momentului de reflecție. Era ciudat, pentru că erați o persoană extraordinar de activă, literalmente publică, mergeați peste tot unde aveați un public, nu munceați numai în birou și în bibliotecă, încât nu-ți puteai închipui când ar fi momentele de meditație gratuită, de pauză în fluxul producției unei opere imense, pentru a lua distanță și a reflecta. Dar, văzând persoana publică în intimitate, la cam toate orele unei zile de lucru care la Dvs. începea în zori și se încheia târziu în noapte, am realizat rapid că aveați foarte multe momente reflexive, chiar de reverie. Am fost totdeauna frapat de acest dualism complementar și recursiv, dialectic: meditație-acțiune. El este desigur detectabil în toată opera Dvs., chiar și în cele mai tehnice studii și volume.

AZ: Asta e ce se vedea din afară. Probabil că arătam ca o persoană cu proiecte și cu capacitatea de a le pune în operă. Și bineînțeles că puteam fi urmărit, din acest punct de vedere, ca într-un fel de confruntare cu propriul destin, cu propria poveste a vieții, dar, în același timp, capabil și de improvizație. E o deschidere către lume care este plină de noutate în felul ei.

SA: Da, am văzut asta. Tot timpul. De exemplu, aveați o curiozitate permanentă și enciclopedică pe care, mă bucur să constat, v-ați păstrat-o și acum. Vă interesau foarte multe lucruri care nu erau direct, ca să zic așa, în fișa postului, nu erau exact ce trebuia să faceți atunci. Adică, în afara profesiunii, oricât de cuprinzător definită, canonul culturii înalte vă era permanent prezent în minte. De exemplu, poezia. Eminescu, Rilke, toată poezia mare, o întreagă antologie care ar putea fi reconstituită cândva. Asta, s-ar zice, nu intră în preocupările obligatorii ale unui istoric, chiar ale unuia mare, care excelează și în istoria culturii. Dar intrau. Totdeauna făceați trimiteri la poezie, chiar recitați poezie. Poezie, visare, reflecție, imaginație ‒ toate erau acolo. La fel, filozofia și teologia.

AZ: Da, cred că pot încerca și eu ca din acea acumulare de elemente biobibliografice să extrag ceva care are sens cumva. De exemplu, aș spune că în ultima vreme am fost foarte preocupat de sensul cuvintelor așezate ca motto-uri în cărțile mele, mai ales din anii ’80 încoace. Sigur că înainte de ’80 nu se putea face prea mult în acest sens, din pricini binecunoscute. Dar acum, iată, pot să citesc aceste elemente ca având o semnificație. Așa se poate reconstitui o parte esențială din proiectul meu de viață, pe care eu nu-l discutam altminteri decât parțial, sau poate deloc… În orice caz, ce mi-a atras atenția în ultima vreme a fost un motto, deci o reflecție, de fapt o dublă reflecție așezată în volumul Biruit-au gândul, eseul meu asupra istorismului românesc. Iată că în 1982 ‒ că acesta a fost momentul ‒ lucrurile aveau pentru mine o proiecție și un sens. Și eu încerc, iată, din nou, să valorific acest sens și să înțeleg de ce s-a întâmplat așa. Dacă-ți amintești, și sigur îți amintești, putem repeta acest motto. Cartea aceea, era dedicată familiei…

SA: …da, familiei extinse în care erați deja și în același timp vă înscriați programatic, deopotrivă modest și ambițios, fără vanitate, dar conștient de sine și de valoarea proprie…

AZ:… da, acel motto era, să repetăm și pentru alții: Părinților mei, nu doar de trup, fraților mei, nu doar de sânge. Pe acest orizont putem proiecta familia sub semnul căreia încercam să dezvolt un tip de prezență în lume și de valorificare a timpului.

SA: Așa este. Pe de-o parte, familia dată, biologică, care are și o dimensiune spirituală, și apoi familia aleasă, care este aceea a spiritelor afine și a modelelor.

AZ: O familie, așadar, extinsă potențial la nesfârșit.

SA: Da, extinsă la nesfârșit. Eu am fost de pildă impresionat, de-a lungul anilor, de fidelitatea prieteniei Dvs. cu foști camarazi de închisoare. Au fost legături foarte adânci, pe care le-ați stabilit acolo, în condiții de coșmar, și afinități descoperite în ciuda împrejurărilor, rămase apoi până la moarte. Am văzut asta și când veneați la București și locuiați la unul dintre ei. Erați în contact cu mai mulți, aveați raporturi foarte frumoase, după decenii și decenii de libertate supravegheată și, pentru cei mai norocoși, care au trăit și după 1989, de libertate propriu-zisă. Asta arată că soarta îți aduce în viață, în mod fortuit, diverși oameni, cei mai mulți ireductibili străini, mulți chiar activ ostili, dar dintre toți aceia tu îți poți alege pe cei cu care ai certe afinități elective, pe cei cu care, poate nu întotdeauna pe plan cultural sau spiritual, dar cu siguranță pe plan sufletesc, rezonezi. Și, în rare cazuri fericite, co-evoluezi, devii tu însuți.

AZ: Așa este.

SA: Insist: am văzut de-a lungul anilor asemenea oameni în jurul Dvs., uneori chiar destul de greu de asociat cu Dvs. la prima vedere, dar evident apropiați.

AZ: Așa este. Revenind la analogiile despre care vorbeam la început. Probabil că anumite elemente de analogie există și între situația mea de dinainte și de după închisoare. Cred că unele legături, poate estompate, dar pentru mine esențiale, între situația care m-a dus în închisoare și cea pe care încercam s-o valorific apoi, înscriindu-mă într-o durată mai lungă, deveneau inteligibile. Cred că am mai povestit undeva, și mi se pare util să repet: am întâlnit în închisoare o figură complexă și vrednică de respect – de țăran și de silvicultor, susținător fidel al monarhiei românești. Ana ‒ acesta-i numele lui real. Pe acest Ana, căruia eu i-am simțit prezența benefică într-un anumit moment al recluziunii, nu l-am uitat niciodată. Între noi s-a așezat o trăsătură de unire, întărită apoi datorită timpului și datorită felului în care eu înțelegeam să valorific durata.

SA Da, știu ce spuneți, era tot timpul acolo, și doar uneori era exprimat. Sau numai uneori trecea pragul conștiinței. Dar stătea mereu pe acel prag.

AZ: S-a întâmplat ca la un moment dat, apoi iar, să primesc vizita unor urmași ai lui Ana. Întâi a fost un bărbat, și după aceea o nepoată, o femeie dintr-o mănăstire din acest Nord binefăcător sub multiple alte aspecte. Dau un exemplu, dar nu e singurul. În faza în care eu mă aflam la Gherla tereziană, mi s-a impus ca prezență activă figura unui feroviar ardelean de o seninătate și de o înțelepciune extraordinare, și mie mi s-a părut, atunci și acum, că aș găsi niște elemente de comparație, de analogie pe traseul meu biografic și spiritual. Am dat un exemplu cu Ana, care era preocupat de pădurile regale, la care a lucrat o bună bucată de vreme. La fel, acel bătrân feroviar, Moș Vasile, sau nu știu cum i-am spus atunci, în orice caz, fiindcă nu-i cunoșteam numele. Dar s-a întâmplat să ne intersectăm pașii la Gherla, sau poate în altă parte, și să descoperim că între pașii mei și pașii lui era o relație discretă și de natură motivațională la care trebuia să fac apel. Mi-am păstrat aceste legături, aceste afinități. Nu știu însă în ce măsură le-am putut evoca eu, fiindcă n-am avut niciodată tentația de a descoperi, de a urmări sistematic traseul propriei vieți, de a face însemnări și cercetări de egoistorie…

SA: Da, v-am spus mereu că sper că țineți un jurnal, că vă scrieți memoriile. Apoi am început să vă bat la cap s-o faceți. Ați fost tentat?

AZ: Nu, în sensul propriu al cuvântului, nu, dar am găsit între hârtiile mele, în arhiva personală, elemente care trimit în această direcție. De exemplu, un teanc de caiete utilizabile, caiete pe care făceam anumite însemnări și încercam eventual să le folosesc drept bază pentru narațiuni ulterioare. Nu știu ce să spun momentan, pentru că n-am avut o idee clară din acest punct de vedere, și nici timpul nu mi-a permis să mă opresc prea mult asupra lor. Cred că eu am fost, să zic așa, determinat de viață și de natura mea biografică – egoistorică – să valorific momentul și să-i dau un înțeles așezabil, situabil în prelungirea vieții proprii. Nu știu dacă am făcut exces de zel, sau dacă măcar m-am exprimat într-o măsură mulțumitoare, dar am fost surprins să constat că lumea era dispusă să mă asculte și să mă citească…

SA: Absolut. Da, mulți oameni vor să învețe ceva din viețile exemplare care se desfășoară în jurul lor. Se întâmplă să afli câte ceva chiar când nu cauți. Dar când afli prea de la distanță și numai prin opera savantă e una. Și alta când afli ‒ cum foarte mulți au putut ‒ prin opera Dvs. de pedagog național, prin întâlnirile nenumărate cu cadre didactice, cu studenți, cu elevi etc. pe care le-ați avut de-a lungul anilor. Conferință după conferință, comemorare după comemorare, sărbătoare după sărbătoare. Numeroși oameni care v-au putut întâlni personal, spre norocul și bucuria lor. Rămâne întotdeauna, dincolo de curiozitate și fascinație, o dorință – poate nemărturisită – de a învăța: oare cum a făcut acel om tot ce-a făcut? Cine-i persoana din spatele autorului, sau dinăuntrul lui, pe care eu n-o văd, deși uneori cred c-o întrezăresc, dar care-i acolo mereu?

AZ: Eu cred că am făcut vizibile, perceptibile, într-un fel care-a interesat, sau putea să intereseze, pe cei cu care mă intersectam, din proximitate sau de la o distanță mai mare, lucruri care până la urmă căpătau un sens. În anii mei cei tineri, anii gimnaziali pentru mine, am fost impresionat de preotul satului, Eugen Grigorescu, venit din Basarabia și, ca să zic așa, pus cu anumite rosturi necunoscute în satul meu Maghera, care era un sat dintr-un complex istoric și simbolic important. Acel Nord moldav care începea să producă spiritual în formă să zic inteligibilă și pentru cei din jur. Pe acest preot, Eugen Grigorescu, l-am sesizat la un moment dat la căpătâiul meu ‒ patul unui copil bolnav la care plângeau părinții, împreună cu un frate mai mare cu șase ani, Vasile, care era impresionat de faptul că treceam printr-o suferință care se cerea și explicată pentru ceilalți. Preotul îmi citea, ca să mă trezească dintr-o letargie adusă de boala mea ‒ răcisem, făcusem o pneumonie, și pneumonia netratată serios era pe punctul să mă aducă dincolo de marginea neantului de toate felurile. Dar iată, acest moment a fost și cel în care am descoperit că familia era mobilizată acolo, cu un preot care citea din cartea sfântă sau din mai multe. Acest Eugen Grigorescu avea să fie o lumină în viața mea… Avem și o fotografie cu el, din vremea când făceam parte din echipa manifestărilor artistice din sat ‒ cor și echipă de dansuri, apoi și o echipă de teatru. Poate găsim fotografia…

SA: O vom găsi, iat-o…

AZ: …da! În orice caz, evoc aici numai momentul primei întâlniri și voi încerca să-i dau un sens. Un moment în apropierea sacrului. Spuneam că mă îmbolnăvisem de dublă pneumonie. Asta a pus familia în derută, nu numai familia, și satul era o familie în care eu mă situam într-un fel organic. Cum îți amintești, satul meu natal, Maghera, e pe Valea Siretului, pe la mijlocul traseului acestui râu. Acolo era în măsură să folosească resursele locale, cele care țineau de agricultură, dar și de silvicultură, de vânătoare, de construcțiile rurale, dacă pot să folosesc această idee. Vreau să spun că am avut atunci revelația unei ieșiri dintr-un timp și de intrare în altul. Acest timp era… Să ne amintim de Eliade, începând cu De la Zalmoxis la Genghis-Han…

SA: … sau proza lui, ca La țigănci, sau toate textele în care el vorbește despre oameni care intră și ies în și din timpuri diferite, trăiesc simultan în mai multe timpuri, se întorc mereu în timp…

AZ: Așa este. Am ales acest moment nu la întâmplare, ci ca să descopăr în el, dacă este posibil, un sens. Un sens legat de acela al revelației pe care am avut-o intrând în pădurea satului meu aflat la 15 kilometri de Dorohoi. Atunci, bolnav la pat, am avut un fel de revelație a situației mele precare în lume. Descopeream o familie care se mobiliza în jurul meu și o suferință proprie care se cerea și ea explicată. Am avut acel preot la căpătâiul meu, și preotul acesta avea să mă angajeze la biserică pentru a-l ajuta la serviciile divine care aveau loc vinerea,  sâmbăta și în special duminica, bineînțeles. Această slujbă m-a transformat într-un personaj interesant pentru cei din jur – Popa cel Mic, așa mi s-a spus de la o vreme. Bineînțeles că eu purtam această trenă și la școală, și pe stradă și așa mai departe.

SA: Comunitățile vrednice ne acest nume nu se înșală niciodată. Comunitățile acestea mici, organice, văd/simt/înțeleg când în orizontul lor apare ceva nemaivăzut, nemaiauzit. Au un fel de tresărire. La proporțiile mele, am trăit și eu într-un sat de pe Valea Trotușului experiența asta. Am putut și eu să înțeleg ceva despre mine, foarte devreme, din modul în care mă priveau și mă tratau ceilalți. Era înțelegerea faptului că eram special într-un fel, eram diferit, eram vrednic de interes sau chiar de admirație. Cel puțin așa eram în ochiul Celuilalt, al satului, al comunității. Deci satul Dvs. a înțeles exact cine sunteți, înainte să știți Dvs. sau în paralel cu momentul primei treziri, al primei prize de conștiință. E o experiență pe care în orașe e foarte greu s-o ai, iar în orașul mare cred că-i imposibil. Cred că în comunitatea mică această co-evoluție a fiecărui copil împreună cu restul comunității are un tâlc, are un sens. Cred că te-ajută să crești mai repede, să te maturizezi, să te vezi și din exterior. Cred c-ați simțit că sunteți altfel de-atunci, nu?

AZ: Da, așa am simțit. Eu voiam să observ, evocând acest episod, că am fost confruntat cu experiențe ale limitelor proprii, fizice și morale. La un moment dat, ele se adunau ca într-un mănunchi pentru a explica unde mă plasam în lume. Era o familie țărănească, pe valea unui râu care avea și un sens istoric de la o vreme și așa mai departe. Și acolo mi-am descoperit familia, începând cu părinții și fratele mai mare, mai apt să înțeleagă ce mi se întâmpla. Insist, acela a fost un moment important pentru mine. Sigur, când s-a produs și sub ce formă, ce anume a urmat după aceea… Eu cred că lucrurile au un sens pe care încercăm să-l descoperim, să-l explicăm, toată viața, până la sfârșit. Când am avut această experiență, desigur, nu mi-am dat seama de ea în toate sensurile. Se adaugă faptul că mergeam la biserică și-acolo era… Și preotul… Nu știu ce să spun mai departe. Eu cred că acest moment în care Alexandru Zub, sau Sănduțu, cum mi se spunea în familie, a apărut în lume, avea deja un înțeles metafizic.

SA: Și eu cred că avea. Și mai cred că o figură ca a Dvs. nu se putea naște într-un singur moment, într-un singur episod, e vorba de o devenire mai lungă. Știți ceva? Să vă spun frontal, fără să vă menajez. Eu știu foarte bine că Dvs. așa sunteți. Adică eu am avut privilegiul de-a vă cunoaște în mediul cel mai privat. Am vorbit nenumărate ore și zile numai noi doi. În biroul Dvs., acasă la Dvs., la Iași, la București, la Sighet, la Paris, în alte locuri. Eu am simțit imediat când cineva se pune în scenă, sau joacă un rol, sau pretinde că este cine nu este. Sentimentul de apropiere pe care l-am avut de la început față de Dvs. a venit din asta. Erați autentic. Erați cine știam/intuiam eu din lecturi că sunteți. Desigur, cunoșteam ca atâția alții figura publică Alexandru Zub. Aveați o reputație – pe lângă aură – că sunteți greu accesibil, că sunteți nu numai rezervat, dar poate marcat de un fel de rezervă ostilă. Oamenii se scuzau așa că nu vă frecventează. Or experiența mea, și care s-a revăzut la alții, la Ștefan Lemny, să dau un exemplu, la Liviu Antonesei, la atâția alții, era exact opusă. Căldura Dvs., dorința de a face lucruri împreună, de-a ajuta, acestea erau de la început vizibile. Așa ceva nu face cineva decât dacă simte cu adevărat. Pe Dvs. ce vă obliga oare să fotocopiați la nesfârșit, pe banii Dvs., din relativ modesta bursă pe care o aveați în Germania – ca bursier Humboldt la Freiburg -, cărți și articole care mă interesau pe mine și pe care vi le dădeam pe listă? Ce putea să fie acolo decât idealism și generozitate? Și eu v-am mai spus râzând, la un moment dat, dar râdeam și nu prea (chiar îmi venea să plâng), fiindcă îmi aduceați și câte-un pachet de cafea sau de țigări: „Bine, dar nu-i culmea, să munciți pentru mine acolo, să fotocopiați cărți și reviste, și tot Dvs. să-mi dați ciubuc?” Ați făcut asta de-atâtea ori, încât în fața Dvs. mi-e greu să stau pe scaun, aș simți nevoia să stau în genunchi. Vă spun asta așa, zâmbind, dar știți că-i foarte adânc. Ei, și acestea au fost lucruri pe care le-am văzut direct. Am văzut că erați adevărat. Și-atunci sigur că pentru mine efigia cărturarului, ca să vă citez, cu formula despre Pârvan, este exact omul acela. Repet aceste lucruri intime pentru cei care nu v-au întâlnit. Dar cred că au înțeles.

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 22-25]