Doliul, depresia și faza critică

Cum intri în doliu e o fatalitate. Cum ieși din doliu e un cinism. Dacă poți să ieși. Mi se pare că, dacă ești cu adevărat devotat ființei pierdute, nu poți să ieși niciodată din doliu. Cum să uiți sau să ignori ruptura pe care ai trăit-o și care ți-a produs o traumă? Unii spun că e mai bine să închizi în tine suferința. Așa ar fi decent: să nu-i contaminezi pe alții cu tristețea ta. Terapeutic însă, pentru alinare, e mai bine să vorbești, să ai cu cine să vorbești, să-ți explici suferința. Pentru alinare, nu pentru uitare. Ești consolat de alții cu „asta-i viața!”, când tu simți și știi că „asta-i moartea!” Foarte puțini apropiați știu să vorbească cu un suferind, cu un îndoliat sau cu un depresiv, după cum e cazul, sunt situații diferite. Cel mai adesea, se evită subiectul, cauza suferinței, și ești îndemnat să uiți, să te gândești la altceva, ca și cum ai putea. Ceea ce te ajută e ocazia de a-ți analiza stările, dar pentru asta ai nevoie de un confesor de încredere. Și tu însuți, în deplină solitudine, poți să fii analitic, să ieși din tine, să te observi ca pe un altul, să vezi cum te-a transformat trauma și care sunt riscurile. În cazul în care nu ești copleșit, depășit, zdrobit.

Există o mulțime de consecințe ale acestei stări. E un proces complicat, greu de descris și de redus la o diagramă afectivă. Tu însuți nu știi cum stai, cât ești de deprimat și dacă te poți recupera prin tine însuți, fără ajutor. Ești singur și singurătatea de cuprinde din toate părțile. Ceilalți nu prea vor să interacționeze cu un om trist, abătut, cu aparențe de om bolnav. Depresia, dacă se instalează, are grade diferite de gravitate. Dacă o lași să evolueze, evoluează. Te desocializezi. Nu prea îți mai pasă ce cred alții despre tine, nu acolo e miza ta. Asta e consecința socială, cea mai vizibilă. Se face gol în jurul tău, un gol care se tot lărgește și pe măsură ce se lărgește e tot mai sufocant, mai greu de oprit în extensia lui.

Dar există și consecințe morale și intelectuale. Nu mai am răbdare să le detaliez. Pierzi busola, nu știi ce înseamnă să fii bun sau să fii rău – toate sunt egale. Ceea ce ai pierdut tu e în altă parte și e irecuperabil. Dacă încă nu te-ai prăbușit în indiferență, devii foarte sever cu alții, cu ce citești, cu ce vezi. Poate să fie o severitate tăcută, nu explicită. E faza critică, o altă fază critică, dar nu în sensul obișnuit. Când am deslușit această consecință pentru mine, mi-a venit pentru prima dată, în cursul acestei autoanalize, să zâmbesc, după mult timp, ca acela rătăcit într-un desiș și vede, în sfârșit, liziera pădurii. Am ajuns la lumină, la capacitatea de a vorbi despre alții, de a mă exterioriza și, în cele din urmă, să-mi exercit profesia. Dar oare am ajuns? Nu e o păcăleală a rațiunii cinice? O iluzie?

Faza critică a depresiei are, în acest caz sau la acest nivel, un dublu sens: de a te afla pe o altă spirală a crizei psihologice mai profunde și de a fi tot timpul nemulțumit de sine și de alții, reproșist, mai puțin atent la argumente. Dar poți folosi acest defect și să-l convertești, să-l întorci în sensul unei aptitudini critice regăsite? Dacă se poate, revii la tine însuți cel dinainte de toată această distorsiune care te-a răvășit, te-a amuțit, te-a redus la tăcere. Nu e ascuns aici un cinism involuntar al salvării din depresie? Poate e un instinct de supraviețuire, dar nu mai puțin vinovat prin îndepărtarea de sursa care a produs reacția.

●

Cronica revistelor literare. „România literară”, azi

Aș vrea să cred că „România literară” va încerca o reformă internă, absolut necesară. Va fi greu, pentru că s-a obstinat în propriile defecte.

În primul rând, s-a închis într-un cerc prea restrâns. Se apără cu gândul că este o elită. Poate rămâne o revistă de grup, cum sunt aproape toate revistele, dar să nu uite că este revista Uniunii Scriitorilor din România și nu revista câtorva, din nomenclatura filialelor și din corpul recenzenților arondați. Ar trebui mai mulți scriitori din noile generații! Alături de poemele discutabile (ca să nu zic altfel) ale Norei Iuga de ce nu ar avea loc și o pagină de poezii de Medeea Iancu?

În al doilea rând, echipa redacțională ar trebui să fie diferită de conducerea USR. Nu știu dacă noul președinte va accepta să nu se implice. Poate că eventuala lui detașare va conveni echipei, să-și susțină pe mai departe interesele. Modificările ar trebui să continue mai profund. Sunt prea mulți universitari care nu au timp de revistă și se achită superficial de al doilea job.

În al treilea rând, trebuie fidelizată o formație de alți trei critici, pe lângă cronicarul literar generalist: câte un critic pentru poezie, proză și critică/istorie literară, fără recenzii amicale secundare ale altor colaboratori (prea multe și prea lungi recenzii la cărți de poezie, pe care nu le vede nimeni). Revista promovează prea mulți traficanți de amabilități și de banalități.

Patru: ar fi absolut necesară crearea de evenimente de receptare în jurul unei cărți deosebite, mai ales de proză. E ciudat cum cei mai mulți dintre participanții la ancheta Tendințe în proza românească de azi, din nr. 23-24/ 31 mai 2024, nu găsesc nimic relevant în proza noastră din ultimele decenii.

Cinci: interviuri și cu scriitori români (dinafara favoriților), nu numai cu scriitori străini; Cristian Pătrășconiu face bine ceea ce face, dar e nevoie de o completare cu dialoguri pe temele actualității literare interne (Robert Șerban ar fi colaboratorul potrivit). Interviurile cu Constantin Abăluță (în nr. 23/24) și Al. Călinescu (în nr. 25/ 14 iunie 2024) promit o deschidere. Neonorată, deocamdată. În numărul 27 din 28 iunie 2024 sunt trei dialoguri, toate trei cu scriitori străini. De ce nu sunt întrebați ce mai fac și ce gândesc Eugen Uricaru, Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Dan Lungu, Aura Christi, Radu Paraschivescu, Carmen Mușat, Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Cristian Fulaș, Bogdan Crețu? – ca să nu notez decât câteva nume de scriitori situați la mai mare depărtare de revistă.

Mă opresc aici cu propunerile, deși aș avea mai multe. Revista și-ar dovedi adevărata deschidere dacă ar iniția o discuție chiar pe tema înnoirii structurale a programului publicistic și a echipei. Sunt de acord cu conservatorismul revistei (un spirit conservator echilibrat, mobil, receptiv la nou, așa cum îl definește Al. Călinescu în volumul său O lume care a luat-o razna și în interviul din numărul 25/ 14 iunie 2024).

Beneficiind de o frumoasă și stimulatoare tradiție, „România literară” trebuie să rămână cea mai importantă revistă literară din România. Așa cum este acum, suferă de pe urma inerțiilor și de pe urma unei invitabile uzuri morale induse de unii dintre colaboratorii permanenți. Altfel, dacă nu te gândești la ce m-am gândit eu (la gramatică, la piață, la vârste, la inerții, la promovarea valorilor, la favoritisme, la obtuzități), adică dacă nu-ți pasă de prea multe lucruri, „România literară” pare o revistă bună. Că alta mai bună și la fel de bine plasată nu este – acesta e adevărul.

Teoretic, ca spirit conservator deschis, eu mă simt de partea „României literare”. Practic, am de făcut câteva observații.

1. Inginerul de la „România literară”

Cineva care semnează „Cronicar” în „România literară”, nr. 22 din 24 mai 2024, ultima notă de pe ultima pagină, sub titlul Metrul, crede cu seninătate că valoarea literară se măsoară cu metrul. Nu poate fi decât un inginer, rătăcit cu habitudinile meseriei sale printre scriitori. Fără glumă, chiar așa crede. Poate că s-o fi gândit la metrul simbolic, ca unitate de măsură, dar apasă atât de tare pe instrumentul concret de măsurare că nu-l credem pierdut în idealisme. Zice el că, odată cu dispariția lui Nicolae Manolescu, a dispărut posesorul metrului-etalon, pe lângă care toți ceilalți evaluatori erau inevitabil eronați. Să citim meditația ilustrului „Cronicar” anonim, care se încheie cu o sinistră greșeală de ortografie: „Atâția dintre cei dedicați literaturii avem impresia că acum tocmai s-a pierdut acel metru cu care se măsurau scrierile literare. Sunt din ce în ce mai puțini criticii care ne dau sentimentul că sunt în stare să aprecieze corect mărimea, valoarea cărților de literatură. Se pare că intrăm într-un anotimp aspru și confuz, când fiecare vine cu metrul său care este teribil de diferit de metrul-etalon. Și atunci nu e greu să ne închipuim care va fi soarta literaturi [așa, cu un singur i – n. n.] în aceste vremuri care, și așa, nu-i erau favorabile”.

Care să fie soarta literaturii (cu doi –i) când revista centrală a USR perseverează în greșeli de gramatică ?! Să dăm vina pe corectură? După ce că pacientul nostru măsoară valoarea literară cu metrul, mai și face greșeli flagrante de scriere. Ar merita câteva aplicații la degete cu metrul-etalon sau rigla, ca pe vremuri la școală pentru elevii codași sau pentru cei care nu au învățat lecția. Ar însemna să facem o educație de modă veche, dezavuată astăzi. Dar ce să facem cu un asemenea școlar care nu știe nici ortografie, nici cum se măsoară valoarea unei opere literare ?! Îl trimitem la vila USR de la Neptun să-și mai limpezească mințile și să se mai lipească ceva învățătură de el din relațiile la o bere cu scriitorii-etalon.

2. Vasile Dan, îmbarcat pe Arca lui Noe

Poetul Vasile Dan de la Arad era unul dintre favoriții din provincie ai lui Nicolae Manolescu, prin cine știe ce chimie sentimentală secretă. El și-a publicat toată opera poetică din ultimii douăzeci de ani în revistele USR, cu drepturile de autor pe măsură. Foarte bine! A lansat în urmă cu vreo patru ani un așa-zis decalog: „Ce este și ce nu este o revistă literară/de cultură?”, la Colocviul Național al Revistelor de Cultură, ce se desfășura primăvara în fiecare an, înainte de pandemie, la Arad. În 2024 a fost reluat la Săvârșin, după o întrerupere. Manifestul lui Vasile Dan este reprodus din nou, după patru ani, la mare cinste, în „România literară”, nr. 21 din 17 mai 2024, p. 20. Primul punct declară senin că o revistă literară „nu este o marfă. Nu trăiește din vânzare (tiraj), ci este o valoare a culturii scrise”. Ce fel de valoare? Revistele USR și presa literară din provincie sunt pline de asemenea specimene de gândire retardată.

Sunt și eu de acord că revistele literare trebuie subvenționate, sponsorizate sau susținute de un patron. În manifestul lui Vasile Dan, urmează dezvoltări inutile de banalități, deduse dintr-o prostie. El se revoltă că trăim într-o economie de piață, care acaparează totul și dezvoltă o filosofie publicistică anti-capitalistă, de o naivitate înduioșătoare.

Dacă nu este o marfă, atunci ce este o revistă? O gazetă de perete? Un bibelou? Un cadou pentru toată lumea? Înțelegem că ea are o valoare intelectuală, dar nu are și o valoare materială? (Un site, cu aparențe de revistă, e cu totul altceva.) Într-o economie de piață, cum supraviețuiește o revistă, cum circulă? De acord că ea nu se susține din vânzarea tirajului, dar ea nu poate fi pusă în circulație, adică pe piață, decât ca o marfă. O revistă imprimată, ca să existe, nu poate fi decât o marfă. E adevărat: o marfă greu vandabilă, dar o marfă! Iar afacerea e în pierdere, o pierdere pe care trebuie să o suporte cineva. Cu o astfel de gândire nerealistă nu se poate susține o revistă. Dovadă, revista „Arca”. Nu e o marfă, nu o găsim la chioșcuri, nu poate fi cumpărată, deci nu există. O revistă trebuie să fie căutată, citită, cumpărată! Sau NU?

Punctul 2 în decalogul aiurit al lui Vasile Dan: o revistă „nu este un ziar”, bla-bla-bla… Sigur, nu este un ziar, pentru că nu apare zilnic! Dar, replicăm noi, dacă nu are o periodicitate previzibilă și dacă nu are minime virtuți publicistice, nu rezistă! Nu e un ziar, dar trebuie să aibă ceva din spiritul unui ziar, măcar pe anumite porțiuni din sumar!

Punctul 3: „Nu este o culegere de texte literare, fie ele și de valoare, ci o instituție critică”, bla-bla-bla… Chiar așa? Ne luptăm cu evidențele?!

Punctul 4: „Nu este o publicație localistă”… bla-bla-bla. Serios? Toate revistele noastre sunt… universaliste? E adevărat că toate revistele locale vor să fie naționale, dar, din păcate, nu sunt!

Punctul 5: „Revista literară nu se perimează a doua zi ca ziarul”… bla-bla-bla! Aha! Ea rezistă în timp, trebuie așezată în bibliotecă, este egala unei cărți! Unele reviste, da, aspiră să fie precum o carte, altele au degeaba formatul și orgoliul unei cărți, tot la gunoi o vom găsi în scurt timp. Filosofia lui Vasile Dan este de o înduioșătoare naivitate! E așa de simplu să crezi și să înțelegi că o revistă se situează la jumătatea distanței dintre ziar și carte! Unii o pot face mai aproape de un ziar, dacă e vorba de un săptămânal, alții o pot face mai aproape de o carte, cum era pe vremuri „Secolul 20” sau cum e azi „Secolul 21”.

Mai departe, Vasile Dan susține că publiciștii de la ziar sunt personalități perisabile, ca și publicațiile lor, pe când scriitorii din reviste sar direct în posteritate, în panteonul culturii române! Of, Doamne, ce importanți ne credem! Revistele ar fi un pariu cu posteritatea, opuscule dintr-o bibliotecă eternă! O revistă literară nu e un obiect material, ci o proiecție spirituală!

De ce e așa de greu de suportat sau de asumat un adevăr elementar: dacă o revistă nu-și asumă condiția de marfă, ea nu există! Ea trebuie să răspundă unei cereri, să aibă un public. Putem imprima 50-100 de pagini de texte adunate și le putem răspândi între prieteni, le putem distribui gratuit oricui, dar asta nu e o revistă, în sensul adevărat al cuvântului. O publicație făcută de pensionari și pentru consolarea pensionarilor nu va fi niciodată o revistă veritabilă, dacă nu are periodicitate, cerere, public, cotă de piață, orizont cultural. Consiliile județene sau primăriile municipale subvenționează peste tot asemenea publicații, dar ele sunt mai degrabă o formă de ajutor social pentru cultura locală. Nu există județ fără o astfel de publicație! O are până și Teleormanul lui Liviu Dragnea!

Corolarul filosofiei poetului: Revista trebuie să fie o carte rezistentă în timp – am înțeles aspirația lui Vasile Dan! El, când face o revistă, crede că face o carte! Dar nici cartea asta, serioasă, bine articulată, ancorată în marea cultură, nu e o marfă? Nu are un destinatar? Eu cred că o revistă, dacă nu e făcută cu un minim spirit jurnalistic, nu are cum să-și justifice existența (repet!). O carte are alte exigențe, alte scopuri, alt… management. Cu gândirea asta, idolatrizată de „România literară”, nu e de mirare că o mulțime de reviste, care nu vor să fie o marfă, nu se văd. Unele sunt o simplă ofertă, în gol, fără să răspundă unei cereri. Publicul lor a dispărut sau nici nu l-au avut. Dar cui să-i explici legea elementară a economiei de piață? Unor poeți, care au harul de la Dumnezeu, cuvântul lor e de origine divină și ar fi o impietate să fie vândut pe tarabe! Nici cartea de poezie nu e o marfă! Dar, în fond, nici literatura, în ansamblu! Ce impietate să existe librării și difuzarea presei literare!!! Cărți și reviste pe bani? Când ele sunt spiritualitate pură! Astea nu sunt mărfuri! (Știu ce mi se va reproșa: că gândesc marxist! Nu, nu, nu! Gândesc realist și nu pot accepta idealismele județene ale unor pensionari că fac reviste pentru o bibliotecă ideală a culturii române.) Probabil că în curând revistele și cărțile se vor exila și se vor pierde pe internet, fără nicio selecție, fără nicio ordine, fără nicio diferențiere de valoare. Dar asta e o altă discuție.

Ce ar fi să scoată Vasile Dan pe cont propriu o revistă care să nu fie marfă, așa cum își închipuie el că ar trebui să fie?! O revistă fără cheltuieli materiale, fără drepturi de autor, fără minime indemnizații, nu zic salarii, pentru redactori, fără difuzare, fără cititori. Să-i zică „Arca lui Noe” (sau „Arca lui Vasile”) și să adune pe ea (în ea) tot ce crede că trebuie salvat și păstrat într-o Bibliotecă pentru posteritatea avidă de noi! Nu-i așa că Arca lui Noe nu a fost și nu este o marfă?! Titlu ideal, rezonant cu noblețea spirituală a inițiativei!

Lui Vasile Dan și redactorilor de la „România literară” care îl creditează atât de entuziast le-aș recomanda să studieze puțin presa literară interbelică. La examenul de după studiu, le-aș pune printre primele întrebări: de ce revistele literare interbelice nu sunt făcute de scriitori vârstnici? De ce cele mai multe sunt efemere și făcute de scriitori foarte tineri? Puteau revistele literare interbelice să nu țină cont de piață? Erau sau nu erau o marfă? Dacă nu le cumpăra nimeni, ele mai apăreau?

3. Soarta cronicii literare

În nr. 19-20 al „României literare”, Gabriel Chifu inițiază o discuție despre cronica literară. Subiect, de astă dată, bine ales. Dar, din păcate, prea puțini respondenți sunt potriviți cu subiectul. Mulți nici nu știu care și câte reviste mai apar. Ce să-i mai întrebi despre cronicarii literari în exercițiu? O mediocritate aflată la mare cinste printre colaboratori, un optzecist umflat în pene, figurant la dezbateri, afirmă că nu-l mai interesează cronicile literare, ci istoriile literaturii. Miza lui e posteritatea. S-a săturat de cronici literare! Vrea capitol într-o sinteză! E dintre acoliții directorului. Simplu și direct spus: discuția e ratată, lipsită de aplicație, mult prea visătoare. La o dezbatere inviți oamenii potriviți, care știu despre ce vorbesc, nu aflători în treabă, sprijiniți în coada săpii. Nu zic mai mult. „România literară” nu știe să organizeze dezbateri, controverse, discuții utile pe teme de actualitate literară. Anchetele îi ies întotdeauna ca un fel de adunări populare, cu un amalgam de stări: adunări confuze, lamentuoase, verbigerante, zgomotoase, lozincarde, vituperante, sictiriste, revendicative. Deloc pragmatice.

●

Viitorul omenirii. Varianta pesimistă

Omul este o ființă rațională, căruia însă rațiunea nu-i folosește la nimic, nici măcar la salvarea sa. Omenirea nu poate ieși din erorile sale decât prin catastrofe naturale sau dezastre produse de ea însăși prin progresul tehnologic. Până nu va pieri un procent dureros și alarmant din omenire (ca o amputare de mână sau picior), nu vom vedea adaptări de comportament la noua condiție: post-industrială, post-umanitaristă, post-adevăr. (Din carnetul lui Nestor Gândiceanu)

●

Fulgurații

„Echipa națională de fotbal va trebui să dea totul pe teren! Și chiar mai mult decât atât!” (comentariu sportiv la radio).

●

Un vis

Îl visez pe nepotul Eduard (5 ani). Se sperie de o bătaie din palme a mea, în joacă, plânge, apoi întreabă: „Nu mai avem a doua viață?” Mă trezesc după un somn scurt și nu mai adorm multă vreme.

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 8-10]