Cosmin Leucuța e un prozator interesant, atras de bizar, absurd, monstruos, straniu, dimensiuni pe care le simte și le pune sub microscop, examinând inexplicabilul din natura umană. În volumul Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (Humanitas, 2024), Leucuța scrie despre violență și răul din jur (și din noi), care îmbracă forme neașteptate, și livrează artistic pe tonuri diferite, folosindu-se de mai multe formule/filtre (clasic, pulp, punk) și mixând narativul cu sugestia cinematografică și cu experimentul dramatic.

Dacă în câteva dintre povestiri și miniscenarii (Adela, De vorbă cu Petronela, Omul roș), autorul scrie despre chestiuni importante fără prețiozitate sau efecte forțate, inserând subtil aluzii la tot felul de angoase/anxietăți contemporane, în altele recurge la contrariu, șochează deliberat, obligând practic cititorul să privească fără blur o lume populată de monștri și victime (A fost al mamei mele, Zdrobit: o biografie în viu grai a unei tragedii moderne). Descrierile sunt excelente, iar personajele trăiesc, first of all, prin limbaj. În plus, mesajul pe care-l transmite Leucuța are legătură nu numai cu subiectele pe care le alege sau cu problematica narațiunilor sale, ci și cu o atitudine/chestionare de natură etică: ce facem în fața ororilor? Întoarcem privirea sau găsim curajul de a ne lăsa atinși, răniți, afectați?

În ansamblu, autorul mizează pe contraste, iar cel mai puternic mi se pare cel dintre puritate și maculare. Prima povestire (Adela) revarsă un val de nostalgie și emoție, iar ultima șochează prin mărturiile despre un caz de omor comis de doi copii asupra unui alt copil de doi ani și jumătate. De la sentimentalism la groază, Leucuța exploatează o gamă de trăiri pe care reușește să le transfere și cititorului. Uneori, scrisul e calm, lejer. Vocea narativă a unui introvertit cu ciudățeniile lui, cu întrebări și dileme pe care le formulează fără tamtam, manifestă o îngăduință caldă prin felul în care privește oamenii și întâmplările prin care trec. Alteori, vocea narativă dispare, nu mai există buffer zone, iar lumea se prezintă așa cum este ea, bântuită de goliciune, moarte, spaimă. Ca-n Death Proof, povestirea A fost al mamei mele, aflată la granița dintre horror și absurd (o halucinație de autostradă), parcă creează un univers paralel, arealist, în care avem o crimă (fals) justificată prin autoapărare, în care posibilul călău devine victimă. Tot în zona absurdului, de data aceasta cu accente comice, Prăjitura expune viața „de marțipan” a unui personaj copleșit de furie, nevroză și frustrare. În Adela, o povestire despre neglijența adulților și despre fragilitatea cărnii noastre, o fetiță inventivă, simpatică și vioaie, moare strivită printre betoane. Naratorul (copil și el pe atunci) o iubește și o pierde într-o clipă. Printre vechituri și aglomerări de obiecte răzbate firav în amintire fiorul primelor contacte cu lumea, scoțând la suprafață compasiunea, afecțiunea, frica, durerea. În De vorbă cu Petronela, text conceput sub forma unui dialog, o femeie și un bărbat, aflați în pragul crizei midlife, dezbat (fără emfază) tot felul de subiecte: lipsa de însemnătate a vieții, (ne)asumarea unei familii, maternitatea, aberațiile contemporaneității generate de social media care modifică/influențează atitudini și comportamente, făcându-le nefirești și ridicole (înjurătura rebranduită ca „abuz verbal”, „violul gri” și altele). Povestirea Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni e o hartă sentimentală plină de contraste. Plimbarea prin sat a naratorului oferă ocazia evocării unor figuri semnificative ale copilăriei, împletite cu tragedii (sinuciderea unui copil de 12 ani) sau depresii ale adulților „pe care la vremea aceea nimeni nu era echipat să le depisteze”. Autorul inserează în narațiune detalii memorabile: o bătrână care-și mângâie vitele, descrierea casei Melindei, o locuință abandonată. Trecutul e evocat nostalgic, însă fără optimismul recuperării lui prin amintire: „Am ajuns la marginea satului. De aici până la capătul lumii nu se mai vede decât un lan nesfârșit de grâu. În depărtare, dacă știi încotro să te uiți, mai poți distinge ruinele semeteului. Norii negri se adună la orizont, și dintr-unul țâșnește un fulger care se frânge de vreo șase ori înainte să se înfigă în pământ cu un fluierat sinistru care ajunge la mine după jumătate de minut. Toată scena arată ca o zi plăcută de iarnă nucleară. În fața unei case văd doi copii jucându-se și râzând, și brusc mă simt singur pe lume. Mă lovește o melancolie aparte, o tristețe de vară, și simt ca și cum inima mi s-ar scufunda în adâncuri, trasă de o greutate care nu știu de unde vine și ce înseamnă”. 

Leucuța e moralist, dar nu sentențios, e reflexiv, dar nu abisal, are umor, dar nu e caustic. Nu am găsit cinism nici în text, nici în subtext, am observat tendința asta și la alți prozatori mai tineri, o eliberare de „obligația” de a fi cool prin cinism. Jena de a arăta că-ți pasă pare că a dispărut. Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni e un volum care te poate afecta emoțional, dar, vorba Sașei Zare, altfel ce rost are să mai scrii literatură.

[Vatra, nr. 7-8/2024, p. 50]