Skoda Octavia oprise la frizeria din Solotvino, aproape de podul peste Tisa, de vamă și de… casă. Solotvino, adică Slatina, mina de sare de lângă Sighet.

„Pe strada principală călătorul era îmbătat de mirosurile de cafea și de rahatul tăvălit în susan al turcului de peste drum”, zice frizerul. Scaun de stomatolog, scârțâind din toate șuruburile, dacă se rupe, dacă dau de pământ, vai de lombosciatica mea, vai de mine !

„Tuns scurt și dat cu pudră de talc pe ceafă, apoi bărbieritul cu apă rece”, prinde a povesti Ivan Ivanovici, frizer și tămăduitor cu vorbe. „O să te mănânce pielea capului măcar două ceasuri, așa se tundea și când am încorporat. Privește prin vitrină strada asta, altădată aromele puternice de tutun se strecurau în frizerie. Da, alte vremuri, alte obiceiuri, acuma-i Ucraina, atunci era Cehoslovacia, apoi Uniunea Sovietică, înainte Austro-Ungaria. Ai nimănui și-ai tuturor am fost și suntem. De la Iaremcea la Hust. Asta e, domnule. Au vrut cehii să ne dea României, în o mie nouăsuteoptușpe, pentru producția de sare a Ocnei preț de-un an. Românii au zis că n-au nevoie, că-și păstrează frontiera asta naturală cu Tisa și nu cu munții. Mai sus, la Iaremcea, a fost și Polonia”, vorbele bătrânului frizer ne învăluie. Șchioapătă ușor. Pornește radioul.

„Eram peste tot, domnule. Făceam bani. Comerț cu nasturi, ciorapi, prosoape. Armata. Vorbele care îmi sună și astăzi în urechi: «Țara are nevoie de armată», spuse în ungurește, rusește, cehește ori poloneză.

Am încorporat în Lemberg. Așa a fost. Alții la Debrecen, alții la Cracovia, la Brno ori Praga. După cum erau stăpânirile. La Lemberg erau două asistente medicale și-un doctor. «Dezbrăcarea», a zis doctorul. O blondă micuță, slabă, o brunetă grăsulie și curioasă. Ne priveau în zonele păroase. Cu rigla ne măsurau mărimea, știi dumneata la ce… Aveau mănuși pe mâini. Atâția centimetri, atâția milimetri. Transpiram. Valeri Postunov, tovarășul meu din Grosswardein, a avut o erecție de zile mari. S-a apucat doctorul de râs și am scăpat de controlul ăla. Armata unde se împărțea un pateu în trei. Mâncam orice ne cădea înainte. Frizeria era la subsolul cazărmii. Așa scria acolo pe o tablă: «Frizer și tămăduitor». Așa am scris și eu aici, domnule. Sunt apreciat de comunitate.

Apoi, Mozes, fotograful ăla, ne-a închipuit pe peliculă ca să ne aibă toate imperiile. Cu pulbere de magneziu care bubuia puternic la aprindere, de ni se închideau ochii și eram gata.

Am multe meserii. Mergeam de tânăr în Rusia, puneam radiatoare, eram instalator. Lucram de la om la om. Câștigam. Familia, ziceam atunci, e de bază. Copiii. Am trei. Doi la Moscova. Unul la Praga că-i pastor la «Martorii lui Iehova». Treaba lui, nu mă amestec. Până la lacul Baikal făceam o săptămână cu trenul din Munkacevo. Arhanghelsk, lângă Marea aia Albă. Stăteam șase luni. Bani. Și înapoi la familie. Aduceam grâu, păpușoi. Prima meserie de tâmplar am avut-o de la tata, apoi am fost electrician și asta de instalator am învățat-o singur. Da’ frizeria mi-e dragă, stai liniștit, mă pricep, am învățat-o tot în armată, dumneata ești român de dincolo, eu de dincoace, dar omul unde s-a născut acolo trebuie să și moară. Și zidar am fost. Îmi era dor de casă, veneam. Acuma n-aș mai pleca. Îmi ziceam: Ivan Ivanovici, ăsta sunt eu, mai importante sunt nevasta și familia decât banii. În afară pot fi banii. Vin în frizerie tot felul de inși, pun întrebări, trebuie să gândesc până să răspund, da’ n-aș refuza pe nimeni. E de bază: să nu fii vânzător de oameni. Da’ când nevasta era bolnavă, n-am dus-o la Ujgorod la operație. Nici vorbă. Tot la voi m-am dus. Adică la noi la Cluj, că-s mai buni doctorii ăia. Vine omul, uite dumneata, pune o întrebare și eu știu că are mai multe răspunsuri. Atuncea gândesc. Până nu gat, nu dau răspunsul, dacă greșesc, e treaba mea, că nu e treaba ta”, încheie Ivan Ivanovici. Apoi îmi spune, cu lumina pe față: „Te-am făcut mai tânăr cu zece ani”, își freacă mâinile și se apucă de măturat.

***

Minele de sare din Solotvino s-au închis. La „Muzeul sării” ajungi prin curtea vechilor exploatări. Barăci părăsite, fiare aruncate printre ierburi, lacul de sare. O cărare ce urcă până la casa directorului, lacătul de la poarta de intrare. Dacă e anunțat că sunt vizitatori, muzeograful vine de-acasă cu bicicleta. Are numărul de telefon pe poartă, sunăm, nu știe românește,  noroc cu cameramanul care se descurcă în ucraineană. Apare după o jumătate de oră Margit, o tânără blondă, și ne deschide. E răcoros înăuntru. Câinele de pe lanț latră de parcă l-ar chinui foamea. Nu poți să privești în liniște. I-am dat douăzeci de grivne și tânăra s-a pus pe vorbit ca placa de pick-up.

„În anul o mie nouăsuteșaptezecișiopt, în Solotvino a ajuns Robert Maxwell, unul dintre magnații de presă ai Angliei. Cel care a înființat «Maxwell Comunications Corporation» și «Mirror Group Newspaper», și care mai avea patrusute de firme. Robert Maxwell s-a născut aici când era administrația cehă, într-o familie de evrei. Se spune că serviciile de spionaj din lume îi spuneau «Domnul Știe-Tot». Robert Maxwell era prieten cu marii șefi de state.

Când l-a rugat pe Nichita Hrușciov să-i aprobe să vină-n vizită la el acasă, acela l-a refuzat. Când în locul lui a venit Leonid Brejnev, Robert Maxwell a publicat la Londra două din cărțile liderului Uniunii Sovietice și Brejnev l-a primit în vizită. Brejnev a dat dispoziție ca portretul «englezului» să fie pus în «Casa Albă» din Teceu, în sala dedicată cetățenilor de vază care nu au uitat de unde au plecat și cu care se mândrește întreaga Uniune Sovietică.

În douăzecișidoi septembrie, anul o mie nouăsuteșaptezecișiopt, în Solotvino a fost mare agitație. Sosea Robert Maxwell de la Lemberg sau Lvov. Au vrut să-I arate realizările poporului. Le-a spus că-și dorește să ajungă cât mai repede acasă. Mii de oameni l-au așteptat în centru. N-a avut nevoie de traducător. Vorbea românește, ungurește și cehește. S-a urcat la tribuna improvizată și a spus : «E foarte bine aici, în țara asta, dar trebuie reintroduse demonstrațiile de protest atuncea când e cazul, altfel nu se poate conduce o țară». L-au dus la restaurant. Se știa că-i plac femeile. Cea mai frumoasă chelneriță din regiune l-a servit, scăpând tava de emoție.

Robert Maxwell a oferit șaizeci de milioane de dolari pentru refacerea drumului din cetatea Hustului și până-n Iaremcea. L-au refuzat. Le-a spus că măcar zece milioane să primească pentru refacerea canalizării și aducțiunii de apă în Solotvino. Nu puteau primi bani de la un capitalist. N-aveau aprobare.

L-au dus la Ocnele de sare și i-au oferit două statuete. I-au adus articole de îmbrăcăminte de la colhozul Dibrova. Viceprimarul de atunci era Iuri Iurevici, care mai trăiește.

L-au dus la primărie și Ana Andreievna Bihun i-a înmânat o copie după certificatul lui de naștere în care era înregistrat cu numele de: Mach Mendel Gerșovici Ion Ludvig Hach, cutatăl Hersch Leibovici și mama Iankelovici Ruhtel. A roșit și s-a scuzat: «A trebuit să-mi schimb numele că așa erau vremurile».

L-au dus la locul nașterii lui. A întrebat dacă mai sunt în Solotvino cele trei sinagogi, i-au spus că două au fost dărâmate și-n a treia funcționează brutăria.

A recunoscut fântâna din fața casei și a plâns. S-a dus la podul de peste Tisa și a privit înspre Sighet. La plecare a spart o sticlă de șampanie în mijlocul drumului, pentru că dorea să mai revină acasă.

Pe strada principală a apărut, agale, groparul. Robert Maxwell l-a oprit : «Laszlo, tu ești ?! Nu mă recunoști ? Eu sunt Gerșovici, colegul și prietenul tău». Au stat pe marginea drumului și au povestit.

A plecat. Nu s-a mai întors niciodată.

În anul o mie nouăsutenouăzecișiunu era pe iahtul lui «Lady Ghislaine». În patru noiembrie, la orele nopții, doi necunoscuți l-au imobilizat, i-au injectat în vena jugulară o bulă de aer. I-au aruncat trupul peste bord. După șaisprezece ore de căutări l-au găsit scafandrii. La zece noiembrie din același an a fost îngropat pe Muntele Măslinilor din Israel.”

***

Lui Margit i se încalecă brusc vocalele peste consoane. A trecut efectul celor douăzeci de grivne. E bine îmbrăcată. S-a așternut tăcerea în muzeul sării. Mă uit la exponate, flori de sare, exploatări vechi din secolul optșpe, o hartă a drumului sării, panouri de onoare cu comuniști fruntași în producție. Găsesc în ultima cameră un dulap cu rafturi. Cărți de specialitate, răsfoiesc filele îngălbenite. Pe raftul trei, înghesuit în stânga, dau de un caiet subțire, câteva zeci de file. Cameramanul îmi traduce dedicația: „Domnului Robert Maxwell, cu adâncă venerațiune vă sunt…”.

Am dormit în seara aceea la pensiunea din Solotvino. De dimineață, Margit mi-a xeroxat paginile de manuscris. Sunt chiar „Cronicile de la Herina”.

***

Odată acasă, l-am rugat pe bătrânul arhivar maghiar din Baia-Mare să-mi traducă manuscrisul.

„Indiferent cât costă, domnule”, i-am spus.

A zâmbit. În trei zile mi-a dat textul dactilografiat la un rând jumate, în românește. „Nu vă costă nimic, domnule Grigore, și oricând mai găsiți astfel de manuscrise, aduceți-mi-le”.

***

E treizeci septembrie două mii unsprezece. La „Mozi”, în Herina. M-a invitat parohul Chirilov Andreiuca. Am găsit o cameră ieftină la pensiunea „Maryelen”. În dimineața următoare sunt pregătit să pornesc pe străzile orașului. Parohul îmi prezintă pompierul de serviciu al cinematografului, unde rulează un film despre Cristos. Stă la bufet : batoane de ciocolată, răcoritoare, biscuiți, prăjituri. Într-un colț scrie cu creionul pe o hârtie prinsă de perete cu pioneze: „Loc de ospătare într-un oraș de la răspântia unor drumuri”.

Parohul îmi povestește despre oamenii din Herina.

„Frații Mixel vindeau butelii cu gaz. Nu le lua nimeni. În Herina sunt lemne, focul se face în sobe. Iosif Mixel a ieșit din magazinul lui în Piața Centrală, în brațe cu o butelie. Când a deschis robinetul și a apropiat un chibrit aprins a izbucnit o flacără de cinci metri înălțime. «Am dovedit orașului că gazul nu e periculos și că e bun pentru încălzit. Dacă tai pădurile nu poți avea lemne la nesfârșit», a zis Iosif către curioși.

«Nici gazul nu e pe vecie, Mixel», i-a răspuns unul, dând din mână a lehamite.”

***

Parohul Chirilov Andreiuca m-a adus dinaintea râului Rika. „L-au luat apele”, mi-a zis: două bârne de trecere țineau loc de pod. Era noapte, râul Rika se putea auzi, dar nu se vedea.

Andreiuca Chirilov (paroh): Lanțul ăsta de munți desparte țările. De la Iaremcea și până la Colomeea, de la Prut și până la Tisa, moșiile astea se cumpărau cu bani de aur, apoi se moșteneau. Odată cu armatele soseau și caii. Așa ne-am obișnuit. Erau folosiți la lupte ori la muncile cu pământul. Și pe pereții bisericii din Herina au apărut caii. Calul țâșnește din pământ, aleargă ca sângele și pulsează ca el, la amiază se odihnește. Soarele stă pe un tron, bea vin și își aduce aminte să vină să înveselească Herina. Caii albi ai zilei și caii negri care privesc în jos, spre cimitir. A fost greu pe-aicea, domnule. Când ne-a omorât Stalin caii, se pleca dincolo de Tatariv ori Iaremcea după caii de nuntă ori cei de înmormântare. Cum era cazul. Altfel era veselie mare ca roua din dimineață. La masa lungă rezemată de biserică aveau loc cei înstăriți, care-i aduceau pe săraci, orfani și dezmoșteniți să le dea pomană. Numele lor sunt trecute pe pereții bisericii.

Aici sunt patru feluri de neamuri. În alte locuri sunt mai puține. Avem neamuri de sânge, neamuri de cuscrie, neamuri de adopție și neamuri de fârtățire ce se fac pe un an de zile, fără act scris, pentru că scrisul se poate distruge.

Parohul Chirilov Andreiuca vorbea întruna în noapte, făcând să dispară vuietul Rikăi.

„Da, domnule Grigore, în Herina a trăit un fotograf cunoscut de la Cracovia până la Budapesta și Viena. Unul Mozes. Ieșea cu aparatul noaptea, pândea tinerii care se sărutau, bătrânii care-și beau romul de seară în bodegi. Alegea nopțile cu ceață și cu ploaie măruntă. Mi-a spus odată, la parohie : «Domnule paroh, umiditatea din aerul Herinei simplifică lumina». Fuma numai țigările care ardeau lent. «Eu, domnule paroh, glorific umbra deși totul depinde de lumină, până și umbra. Contează doar lucrurile care nu se văd, cele de dincolo de ceață și umbră.»

Pe-aici veneau oamenii din Galiția cu sarcină clară: pândeau în fiecare zi mari suprafețe de pădure, stăteau la unele crăpături din munte ca să vadă flacăra ce iese și joacă deasupra. Acolo se aflau zăcămintele de gaze, de petrol ori de aur. Își notau conștiincios în caiete. Dormeau la hotelul «Kiss Pipa». Imperiile alea aveau bani ca să plătească astfel de călători. După ce plecau ei, veneau specialiștii care dădeau găuri prin pământul din jur.

În Herina fiecare paroh primește învățătură de la cel căruia i-a luat locul. Totul e legat de unghiul astronomic de șaizecișidoi și șaizecișiopt de grade care ține de călătorirea verii din șase și până la Paisprezece august. Atuncea soarele intră pe fereastra îngustă din altar și prin raza lui se face în acele zile legătura cu…”

Cuvintele parohului au fost brusc luate de curgerea năvalnică a Rikăi. Plouase mult în munte. M-am întors singur la pensiune.

Aveam încă în urechi vorbele lui gâlgâite de râs: „Mâine vei vedea tridimensionala pictură: «Madona cu pruncul» din Herina, plus vulturul cu două capete care poate privi soarele cu ochii, domnule… Mai e o Madonă la Paris, dar aceea nu ține-n brațe nimic”.

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 135-139]