19 mai

Azi dimineață citind din Maurice Nicoll, volumul 1, am dat peste următoarea explicație a vorbei lui Cristos cum că dacă nu devenim asemenea pruncilor nu vom vedea Împărăția cerurilor: Nicoll crede că e vorba aici despre procesul de metanoia, despre faptul că trebuie mereu și mereu să ne întoarcem înapoi în noi înșine și să o luăm de la capăt cu observarea de sine, cu amintirea de sine, cu topirea de sine și cu cristalizările succesive, până când se va produce cristalizarea cea bună, corectă. Brusc am înțeles ce voia să spună visul din avionul de la New York la București.

31 mai

Am avut o perioadă de câteva zile rele, în care am fost torturată de grijile vieții, de nemulțumirea de sine, de teama de ratare, dar mai ales de auto-compătimire pentru cât de multe sarcini am de dus și cât de greu este totul în raport cu Școala gurdjieviană, cu Dumnezeu, mai mult decât în raport cu Horia și cu viața. Am și bocit de câteva ori, m-am și sculat noaptea din somn de grijă, cu o panică în plexul abdominal. Apoi într-o dimineață, pe la 5,30 – 6, am fost luată pur și simplu cu asalt de aceste temeri nejustificate și exagerate, care mi-au atacat plexul solar din jurul inimii și am simțit ca și cum un mic soare de acolo era atacat de teamă și ucis, viciat de-a lungul razelor sale. Atunci am început să plâng în hohote și am cedat, m-am lăsat lăuntric în voia lui Dumnezeu, mi-am realizat neputința și l-am rugat să preia El toate greutățile mele. Apoi m-am dus la fereastră și am citit câteva pagini din Proloage, așa cum fac în fiecare dimineață, dar cu voce tare și m-am rugat intens. Atunci pur și simplu mi s-a luat cu mâna starea cea rea și am simțit ceva din mine curățindu-se, înălțându-se, devenind ușor și senin. Am văzut atunci frumusețea pură a dimineții înălțându-se și ea lent peste clădiri. Am văzut urcând splendoarea luminii de la răsărit. Și m-am apucat să ud florile.

În alte zile, am suferit atacul puternic al gândurilor resentimentare și de răzbunare. Era în legătură cu postul diplomatic de la Paris care nu mai vine și mă răzbunam în gând pe toți cei care par să nu mă ajute. Năvala acestor gânduri rele și de asemenea nejustificate, imaginare, legate de propriul meu egoism, m-a făcut să le văd și să mă separ cât de cât de ele.

In alte zile am avut de a face cu gândurile de invidie-gelozie față de alți colegi și prieteni mai „realizați” decât mine, cu posturi în străinătate sau cu burse mari. De fiecare dată când aflam ceva de felul ăsta, simțeam un gol dureros în stomac și o teamă că prin comparație voi părea mai prejos decât ei. Apoi mi-am dat seama că starea asta de panică era datorată raportării mele imaginare la acele persoane, că singură mă legam prin comparații de ele, și că ele nu aveau nici o vină pentru negativitatea mea. Era „falsa (mea) personalitate” în acțiune.

Am realizat în aceste zile cât de puțin liberă sunt. Ca și cum nu știam. Dar uit mereu și mereu. Faptul că viața mea se repetă, și că totul stă suspendat de vreun an de zile în aceeași situație neverosimilă și cumva anormală pentru mine, vrea să spună că până nu înțeleg bine despre ce e vorba lucrurile se vor repeta. E un dar de Sus, chiar dacă dureros.

Revelația înspăimântătoare a modului „în două luntri” în care sunt și funcționez. Azi, în timp ce citeam din Maurice Nicoll, am simțit invadându-mă de jos în sus o teamă prin pântec, care m-a făcut atentă. Apoi brusc s-a deversat peste mine, în mintea mea, amintirea unei serii de situații similare: cum am avut și am două ocupații între care oscilez (poezia și critica de artă), cum am avut două nume dar am renunțat (cu durere) la pseudonim; cum am încercat să acumulez puncte pe două (sau mai multe) fronturi în acești ultimi ani, neacumulând suficient pe nici unul (literar, public-politic, în critica de artă); cum a trebuit de multe ori să aleg între două situații comparabile și am vrut să nu pierd nici una, optând finalmente pentru cea mai proastă, din care nu m-am ales cu nimic; sau oscilația mea între a rămâne în România și a pleca definitiv în Franța; sau situația cu soțul meu Horia de care sunt separată dar nu divorțată; sau chiar și faptul că sunt într-o școală esoterică și în același timp îmi cultiv asiduu ortodoxia, dar și aici sunt „duplicitară” pentru că accept și Biserica dar și grupul „sectar” al Noului Ierusalim.

Privind în față lucrurile astea am simțit o groază imensă de mine însămi și de monstrul din mine. Care nu vrea să piardă pe nici un plan și a pierdut deja cam pe toate. Care a fost programat să fie ambițios, câștigător, învingător în orice situație și care vede acum că s-a risipit în toate direcțiile unde i se părea că poate să câștige, fără să câștige cu adevărat. Am trecut prin momente teribile de „vedere de sine”, care m-au îmbolnăvit de panică. Am încercat să fiu prezentă la mine și la ce am văzut în mine, cât am putut mai mult și mai „separat de mine însămi”. Am plâns. Am cerut ajutor. M-am rugat. M-am întins apoi pe pat să dorm, să uit, dar m-am sculat repede. Iarăși am plâns. Iarăși am cerut ajutor și m-am rugat. Apoi am înțeles că de acum trebuie să mă observ continuu și să mă supraveghez.

Am mai trăit asta. Am mai observat asta. Am mai consemnat asta. Și e teribil că încă nu m-am „trezit”. Și că voi mai repeta lucrurile astea de multe ori.

7 iunie

În ultimele zile am fost în stare să mă separ pe dinăuntru și să observ mai frecvent falsa personalitate, sau personalitatea exterioară din mine. E ciudat, ba chiar pasionant să observi cum fluctuezi lăuntric între diversele tale „posturi” sau „fețe” exterioare, sociale, cel mai adesea neplăcute, obtuze, suspicioase, mecanice, prostești – și ceva pur din tine care apare din când în când și se distanțează de ele. E și dureros în același timp. Dar o rază de speranță a apărut.

In parc, cu Radu Sava, un student din centrul bucureștean, plimbându-ne ca să facem niște poze, am simțit natura din jur în mod foarte emoțional. Parcă-mi hrănea până aproape de preaplin spațiul interior, ca o bucurie sățioasă și fericitoare. Și am reușit să vorbesc cu Radu „din regi”, cum se spune în Școală, adică din partea superioară a intelectului, mintea îmi mergea uimitor de bine. Asta înseamnă că devin mai emoțională. Și încep să învăț să plonjez mai frecvent înăuntru.

Ieri, la o întâlnire cu o scriitoare engleză, aceasta mi-a spus din senin că parcă mă cunoaște și i-aș fi soră dintotdeauna. Probabil că din cauza situației „turistice”, a fost într-o stare de mai mare „prezență” în moment. Iar la Brașov, într-un week-end cu „studenți gurdjievieni” din centrul de acolo, unul dintre ei recent intrat în Școală, Eugen, mi-a spus că „parcă m-ar cunoaște de o eternitate”. Probabil că a avut și el un moment de prezență, sau de percepție „fără asociații” automate, parazitare. Și totuși. Eugen m-a sunat ulterior să-mi spună că discuția cu mine de la Brașov l-a remontat, mai ales că a auzit din gura mea ceea ce gândea și el despre ortodoxie și despre posibilul rol al unor oameni ca noi în înnoirea ei. Mi-a spus că în urma discuției simțise cum primește energie și mi-a repetat că privindu-mă, la un moment dat a avut impresia că mă cunoștea dintotdeauna, ceva i se părea cunoscut de foarte de demult la mine, sau între mine și el. Apoi mi-a mai spus că i s-a întâmplat un lucru straniu: peste câteva zile a visat întocmai discuția noastră de duminică, cuvânt cu cuvânt, ceea ce nu i s-a mai întâmplat. Eugen mi-a mai zis că ținea mult să-mi spună asta, căci i se părea ceva important pentru el. Dar eu nu i-am spus că avusesem, tot atunci, un vis straniu cu el, care s-a repetat de trei ori.

10 iunie

Încep să-mi dau seama mai des cât sunt de naivă. Știam de mult acest lucru, totuși nu-l înțelegeam prea adânc, și-l socoteam o calitate, bine înțeles. De curând m-a uimit că Cristiana, studenta din Școală dragă mie pentru „insightul” ei emoțional adeseori profund, mi-a spus că probabil sunt și „solară” pe lângă tipul mercurian, în termenii Școlii, căci sunt foarte naivă. A auzi asta din gura unei persoane mai tinere e destul de bizar. In plus, mai am și 44 de ani împliniți. Apoi, în zilele ulterioare am început să-mi dau seama că observ mai bine oamenii și că le văd mai clar intențiile din spatele aparențelor – ceea ce înainte mi se întâmpla prea puțin, doream inconștient să iau oamenii așa cum ei se prezintă. Acum am început cu uimire să „văd” dincolo de fețele, cuvintele și gesturile lor. Și să înțeleg cât de infantilă mai sunt încă, în dorința mea ca toți oamenii să fie buni.

Mă ajută în asta și vederea jocurilor de supraviețuire sau de putere ale celor din jur. De pildă a ferocității inconștiente cu care cei mai tineri decât mine vor să ocupe tot spațiul acolo unde sunt și eu, deși au primit ajutor de la mine. Nu pot să-i condamn. Așa eram poate și eu, și mai sunt uneori, deși niciodată nu am dat pe cineva la o parte. Încep să percep ceva important. E ca o conștiință lăuntrică, dureros-melancolică, ce privește cu detașare din mine la marioneta socială care sunt.

11 iunie

Ieri am fost la Pucioasa, la deschiderea festivalului de artă creștină al soților Zidaru și al grupului „Noul Ierusalim”. La fel ca anul trecut. În momentul vorbirii oficiale, deși nu pregătisem nimic, deși ceea ce am spus nu era mare lucru, am reușit ceva aparte, am simțit că vorbesc „din inimă”, nu știu cum, emoțional, de undeva din adâncul meu, și am putut să-i privesc în față, pe rând, pe toți cei prezenți – ceea ce până acum, din timiditate, nu reușisem niciodată.

Apoi după-amiază, pe un tăpșan verde unde se făceau pregătiri pentru zilele finale ale festivalului, am stat de vorbă pe îndelete cu Victoria. A fost o convorbire ciudată. Mă observam în timpul ei și vedeam cum nu sunt emoțională ci opacă, apoi cum devin emoțională din când în când, atunci când fac un mic efort lăuntric de atenție. Victoria mi-a spus că a trecut, împreună cu Marian, printr-o perioadă dificilă, ca un fel de „probă” a ceea ce au acumulat până acum pe calea credinței. Că i se pare că nu a trecut examenul cu bine, deși i se pare în același timp că a mai trecut prin proba asta. Ca și cum ea s-ar repeta până când ajunge să înțeleagă ceva. Că începe să observe cât este de „rea”, de plină de răutate, sau de răutăți. Că se scoală noaptea din somn și se frământă de amintirea unor răutăți sau mizerii făcute acum câțiva ani, când deja era pe calea credinței. Că încă oscilează lăuntric, și ea și Marian bine înțeles, între „lume” și „credință”, între „artă” și „călugărie”. Că i se pare din ce în ce mai greu, calea pe care a apucat-o i se pare din ce în ce mai grea, mai plină de probe și obstacole. Acum știe că într-adevăr un număr mic de oameni pot să apuce și să reziste pe drumul ăsta – și în acest sens cei din Noul Ierusalim sunt o „școală de inițiați” (a pronunțat cuvântul ăsta!). Dar că pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie propovăduit tuturor, cu orice risc și sacrificiu. Chiar dacă asta pare o contradicție cu ideea numărului mic de „aleși”, de „inițiați”. Căci adevărul nu e doar alb sau negru, dat într-un anume fel odată pentru totdeauna. Dumnezeu e mai mult decât logica noastră, el poate fi și contradictoriu și noi nu înțelegem lucrarea lui făcută prin noi. Noi de fapt nu ne cunoaștem, doar Domnul ne cunoaște și ne folosește după calitatea noastră lăuntrică. Adevărul e Dumnezeu.

O ascultam și mă minunam cum vorbea de parcă aș fi vorbit eu, care treceam prin stări asemănătoare. De altfel, de câteva ori am făcut niște remarci și i-am pus niște întrebări „în stilul Școlii gurdjieviene” (despre care ea nu știe) care au făcut-o să se uite ușor lung la mine, văzând-se confirmată astfel de cineva „din lume”.

Apoi a venit Marian lângă noi și am început să vorbim despre posibilitatea unei alte expoziții de-a lor la Torino. Pe când vorbeam, s-a apropiat de noi, venind de-a lungul tăpșanului, Mihaela, „sora șefă” a întregului grup. Cum a venit, toți s-au așezat roată în jurul ei și al nostru. Era o imagine frumoasă, băieții de o parte, fetele de cealaltă parte, toți în veșmintele lor speciale, albe, luminoase, iar noi în mijloc, așezați pe o bertă bătrânească cafenie. Am observat cum Victoria a luat o poziție mai supusă și s-a așezat într-o parte și aproape în spatele Mihaelei. Am început să vorbim, sub soarele frumos al după-amiezii pe sfârșite, în pacea unei zile de sărbătoare, căci era Înălțarea.

Mihaela mi-a spus între altele cât de mult au de muncit acolo tot timpul. Am întrebat-o dacă se referă la munca fizică, de la țară, pe lângă toate celelalte de făcut într-o mănăstire. Mi-a răspuns că și când fac muncă fizică, la câmp de pildă, e greu, pentru că „trebuie să facă atenție tot timpul” la ce robotesc, nu doar la dat cu sapa, cu coasa etc. Am întrebat-o dacă vrea să spună că trebuie să se roage în timp ce muncesc. Iar ea mi-a dat un răspuns extraordinar. Mi-a spus că nu e vorba despre asta, ci despre faptul că trebuie să fie atenți la ce simt, la ce gândesc, să nu fie acolo în ei – și între ei – mai mult decât „da-nu”, ca să nu se risipească. Nu-mi venea să cred. Auzeam aceleași lucruri ca în Școala mea gurdjieviană. Primeam un mare dar: confirmarea că și cei din Noul Ierusalim se află, în felul lor, pe o „cale” – „a doua cale”, cea monastică, în terminologia lui Gurdjieff.

13 iunie

La Patriarhie, duminică dimineață, m-am dus să asist la slujbă. Eram pentru prima oară acolo în timpul unei liturghii duminicale. Cei câțiva preoți au cântat frumos, cântăreții de strană erau minunați, cântau chiar „bizantin”, corul a fost foarte bun, deși cam de operă. Întreaga liturghie, deși impresionantă, avea ceva de spectacol bine pus la punct pentru psihic. Și psihicul meu a reacționat la ea, am simțit frisoane și momente scurte de înălțare.

În spatele meu se afla o tânără femeie îmbrăcată toată în negru, care a cântat încetișor aproape toate răspunsurile de strană. Știa slujba pe de rost, așa că trăgeam cu coada ochiului la ea, impresionată de asta, eu, care sunt o „novice” în toate cele ale religiosului. N-am văzut-o bine, doar că era tânără și blondă. Ei bine, când episcopul-vicar, un bărbat la vreo 40 de ani, pe fața căruia se vedea că era încântat de poziția sa ierarhică, a început să vorbească, s-a întâmplat ceva neașteptat. Tânăra femeie din spate a început dintr-odată să strige în gura mare „Dumnezeu e în sufletul fiecăruia, nu în preoții corupți care umplu bisericile și ne conduc”. Am întors capul uluită. Era o fată de vreo 25 de ani, de o frumusețe serafică, blondă și cu pielea albă, de lapte, îmbrăcată în negru ca o văduvă, nu ca o călugăriță. Se albise la față și repeta ascuțit, isteric, cuvintele de mai înainte. Am strâns-o automat de mână, vrând s-o potolesc, dar au năvălit peste noi doi bărbați energici, apăruți din senin, care i-au cârpit niște palme grele și au scos-o târând-o afară din biserică. Am rămas consternată și de violența cu care o loviseră, dar și de pasivitatea cu care fata încasase totul. Predica episcopului a continuat după un moment penibil, acesta a numit-o pe fată diavol, îndrăcită, dezbinătoare de neam și de credință etc. Dar eu nu mai puteam să ascult. Observam cu uimire că tot trupul îmi tremura, ca și cum o energie rea, negativă, se strecurase în el, datorită întâmplării. Am ieșit din biserică să văd ce se întâmplă cu fata și la intrare am dat cu ochii de unul din cei doi bărbați, care se întorcea singur înăuntru. L-am abordat și i-am spus scurt că nu trebuia s-o lovească pe fată în halul ăla. Iar el mi-a răspuns imediat, ca din pușcă, că „aia” nu e ortodoxă, ci e pocăită, și că așa merită, după care a plecat hotărât și încredințat de dreptatea lui. Ce să-i mai spun că fata știa toată slujba pe de rost, cum el n-ar fi știut-o, și că deci că mai mult decât pocăită, era isterizată poate de unele metehne ale bisericii… Dar faptul că se întâmplase chiar lângă mine, în spatele meu, prima dată când m-am dus la liturghie acolo, m-a pus pe gânduri….

19 iunie

Joia trecută, noaptea înainte de culcare, m-am rugat cumva mai intens și mai aparte, deși nu-mi amintesc cum anume, dar am primit la un moment dat un sentiment ciudat despre mine. Mi se părea că sunt extrem de degradată și că de fapt sunt moartă. Sunt un cadavru umblător. Sentimentul a fost atât de clar, senzația de putreziciune a fost atât de limpede, încât am început să plâng în hohote. Să-mi plâng propria stricăciune, starea de mort, care nu mă mai părăsea. Mă vedeam în toată urâciunea, cu mizeriile mele de nespus, cu negativitățile mele nemotivate, cu impulsivitatea mea sumbră, cu anumite amintiri insuportabile, cu neputința de a fi constantă în căutarea spirituală, cu tot. Dar senzația clară de mortăciune m-a copleșit. Mă priveam cumva dinafară și puțin de sus și mă vedeam ca un mort care se ține în picioare printr-un fel de magie, de vrajă. Și gândindu-mă la această stare, am avut un fel de înțelegere-viziune lăuntrică:

Noi oamenii am fi ca un fel de secretori de gânduri care sunt mâncate, după felul lor, de entități invizibile diferite. Cum rolul nostru în această lume e să transformăm prin gândire și cuvânt diversele percepții, fenomene și energii din jurul nostru, emanăm inevitabil tot felul de gânduri, rele și bune, sau confuze, hulpave, criminale. Iar puteri nevăzute se „hrănesc” cu ele – puterile rele cu gânduri rele și puterile bune cu gânduri bune. Noi nu ne putem controla gândurile pentru că suntem într-o stare avansată de degradare întrucât suntem de fapt „morți” spiritual, adică din punctul de vedere al conștienței lăuntrului nostru. De aceea secretăm mai ales gânduri haotice și rele. Concluzia era că trebuie să mă „trag” în mine, să mă interiorizez și să încerc să secret cât mai puține gânduri rele, iar asta nu se poate decât prin atenția la mine, prin amintire-de-sine (Self-remembering în Școală). M-am culcat cu senzația că sunt moartă și că trebuie să mă păzesc de puterile negative din jur care vor să se hrănească pe seama mea.

A doua zi, vineri, când m-am rugat dimineața, am avut o stranie senzație de luciditate, mai mare și mai clară ca de obicei.

Iar azi, la masa de scris, dintr-odată, în timp ce citeam ceva spiritual, m-a năpădit o bucurie stranie, pe care nu am mai simțit-o până acum. Bucuria că îmi construiesc, totuși, în ciuda dificultății maxime, „un corp pentru moarte”. Nu știu cum să explic mai bine. Simțeam în mine o bucurie ușor euforizantă că sunt pe cale, sau mai bine zis că asist, în ciuda dificultăților, la creșterea lentă în mine a unui „trup al morții”. A unei alte ființe, care se dezvoltă cumva inefabil, în adâncul meu, o „ființă pentru dincolo”.

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 17-19]