Magda CÂRNECI – Poeme

magda 3

La mijlocul vieţii

Primim uneori lovituri neaşteptate, năprasnice,

în această cursă ciudată, fără ieșire,

Cînd brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se opreşte

şi vedem altfel, dar a l t f e l,

scaunul şi masa la care stăm muţi, copleşiţi.

Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,

un fel de înaltă cortină e trasă puţin deoparte,

dinaintea unei ceţi străvechi, o dureroasă tenebră.

Timpul stă, nimic nu mai curge.

Stăm. Aşteptăm.

Închişi ermetic într-un intens, viu prezent.

Ceva vibrează în preajmă, un fel de tensiune, o teamă.

Ca şi cum o măruntă apocalipsă, totuşi teribilă,

această viaţă a noastră,

ne-ar putea cădea brusc în faţă

ca o apă tăioasă, o cascadă justiţiară.

Un film s-ar bloca într-un enorm aparat de proiecţie

şi ne-am trezi dintr-odată în mijlocul clişeului,

înăuntrul secvenţei. În fluviul vast de imagini care e lumea.

Lumina iluziei s-a stins, s-a răcit.

Totul tace; înăuntru e vid; o linişte cosmică.

Mintea se întredeschide preţ de un fulger, o clipă puternică,

spre uitate misterii, nicicând bănuite.

Ceva greu din noi geme, se vaită; cade într-un abis fără fund.

Altceva din noi se înalţă uşor către un sorb de lumină,

întrevăzându-şi uluit inocenţa.

Şi în noua limpezime a vederii interioare

zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare,

nişte zei maturi, aşezaţi la o masă, deasupra,

făcându-ne discret semn cu mîna,

zîmbind,

aşteptându-ne.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Magda CÂRNECI: „…mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală”

????????????????????????????????????

  • Sunteți cunoscută publicului în calitate de scriitor, publicist şi critic de artă. Cu care dintre aceste ipostaze vă identificați mai mult și de ce?

Este dificil să posezi mai multe săgeți la arcul înaintării tale prin lume pentru că ceilalți vor întotdeauna să te eticheteze repede și comod într-un singur fel, simplu, dacă se poate… Și adesea nu se poate pentru că viața e cel puțin complicată, e o aventură cu episoade neașteptate, e o probă cu obstacole nebănuite, o încercare întortocheată, e o luptă cu tentații și cărări deschise și închise, e o provocare continuă, dar e mai ales o imensă iluzie și, din când în când, o trezire. Iar uneori, impenitent, e o irumpere miraculoasă pe verticală… În fine, am făcut multe de-a lungul timpului, nu doar publicistică și critică de artă, ci și cercetare de istoria artei, și traduceri, dar și management cultural și diplomație culturală. Cu toate acestea, în adâncul meu m-am considerat irepresibil poetă, poet, pentru că împărtășesc cu această specie minoritară de oameni un fel anume de a nu fi în întregime aici, prinsă în materialitatea grosieră a lumii, un fel de a naviga între lumi, de a sări între nivele de percepție și de realitate, un mod de a refuza închiderea în concretul irespirabil și a forța deschideri incredibile… Totuși, în ultima vreme, am ajuns să mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală, dacă pot spune astfel, întrucât realizez că fazele prin care am trecut, consemnate în jurnalele mele numeroase, au finalmente un numitor comun : o căutare la început disperată, apoi din ce în ce mai lucidă și mai liniștită, mai resemnată și chiar împăcată, a unei depășiri a condiției mele încarnate și terestre, prin tot felul de căi, metode și tehnici, nu neapărat poetice, ci de-a dreptul religioase, esoterice sau spirituale. Spuneam cândva că sufăr de prejudecata „trans” întrucât caut în toate transgresiunea, transcenderea sau transfigurarea.

Citește în continuare →

Magda CÂRNECI – Omul vieţii tale

carneci

 

Auzi o voce într-un magazin, întâlneşti fără să vrei o privire

  care te atinge pînă-n străfunduri, te înmărmureşte

şi fulgerător ştii, ştii profund, ai dat peste omul vieţii tale

  bărbatul demult aşteptat, îndelung căutat

    ţi-a fost în fine trimis, cînd nu mai credeai că se poate

şi tocmai atunci eşti obosită peste măsură, nu te-ai machiat

     părul nu ţi-e spălat, eşti numai în tee-shirt şi blugi

 

 

În zgomotul magazinului rămâi nemişcată, încerci să gândeşti

priveşti pe furiş către bărbatul acela

– el caută un produs pe un raft, e preocupat, nu te vede –

dar tu ştii, ştii irevocabil, profund

el e omul vieţii tale, simţi fără să înţelegi

intuieşti o transfigurare

Ceva magnetic te leagă invizibil de el, te atrage puternic

încerci să găseşti o apropiere, o cale, te prefaci

că şi tu cauţi produsul acela

 

 

Deja omul vieţii tale a plecat mai departe

iar tu îl urmezi fără grai, nici nu i-ai văzut bine chipul

dar alura lui, chiar din spate, îţi indică enigmatic, definitiv

– el e omul vieţii tale –

îl fixezi cu privirea, dar el nu simte nimic

Şi oboseala ta e din ce în ce mai puternică

un fel de somn se lasă greu peste creier, caşti şi îţi vine

să te întinzi pe jos, printre rafturi, să te lichefiezi

El e omul vieţii tale şi nu ştie, nu simte

iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai –

privirea lui te-a atins pînă în străfunduri

ţi-a dat certitudinea aceea intensă, absurdă

bucuria enormă este posibilă

armonia totală este posibilă

El e omul vieţii tale, bărbatul îndelung aşteptat

inima strânsă te doare, ai vrea să vorbeşti

nu găseşti cuvinte, totul pare ridicol

Îl urmezi de la mică distanţă – îţi aminteşti brusc

de parabola celor cinci fecioare nebune

care au uitat să-l aştepte pe mire cu candela plină, aprinsă

când el a venit pe neaşteptate şi le-a frânt inima

 

 

Acum ştii – şi cu pieptul în flăcări

mută ca o umbră cenuşie din lumea cealaltă

îl urmezi pe cel care se îndepărtează vertiginos

printre culoarele magazinului

fără să-i poţi striga, chiar de departe

Eşti omul vieţii mele, eşti împlinirea mea

eşti infinitul meu, dezmărginirea –

Te-am aşteptat cât am putut, m-am pregătit cum am ştiut

– am uitat, mi-am amintit, iar am uitat –

Nu vreau să te mai ratez. Eşti gloria lumii.

Acum eşti aici. Te-am recunoscut. Vino !

[Vatra, nr. 3-4/2016]

La aniversară

Magda CÂRNECI

carneci

 

pentru Andrei Bodiu

pentru Alexandru Vlad

Nu ştim cum, nici de ce începe să se însereze uşor,

lumina a devenit oblică şi mai răcoroasă

un abur vioriu se ridică încet din oameni, frunzişuri şi lucruri

Haosul şi zgomotul lumii par să se îndepărteze puţin

zbaterea noastră s-a oprit pentru o clipă – o durere în inimă, o panică

ne încetineşte mişcările, ne suspendă avalanşa de gânduri

Stăm singuri pe o bancă în parc, sau acasă la o masă cu oaspeţi

căutăm un sens în cuvinte şi gesturi, dar totul se repetă straniu, mecanic

nu mai înţelegem nimic – nu mai e nimic de înţeles

Ne refugiem în obişnuinţe, ele sunt mai trainice decât noi

lăsăm spiritul vieţii să ne părăsească lent, discret

să se întoarcă în norul vital care înconjoară Pământul

Mai rămânem o clipă în parc, pe o bancă,

privim lumea cu detaşare, admirăm fără dorinţe

frumuseţea ei calmă, vastă şi orbitoare

Poate că e tot ce trebuie să realizăm în viaţa aceasta

suntem Conştiinţă pură, universală

şi nu ne mai e frică de moarte…

 

[Vatra, nr. 5/2015]