(dintr-un caiet vechi)

9 aprilie

Am citit în Mistici din Carpați de Vasile Andru că părintele Cleopa ar fi mărturisit la un moment dat că a auzit bubuieli mari și zgomote ca de război când medita și că le-ar fi pus pe seama Dușmanului din noi, Potrivnicul, Demonul. Mi-am amintit de „bomba” auzită de mine acum câteva nopți. Mi-am amintit de răgetul de leu auzit lângă mănăstirea Sinaia acum niște ani. Înclin să cred că explicația acestui fenomen nu e cea de tip habotnic, ci s-ar putea să aibă legătură cu „fuzionarea unor centri mentali superiori” din ființă, de fapt de deasupra capului, în termenii Școlii gurdjieviene, fuzionare care e percepută sau însoțită de aceste zgomote mari auzite numai în cap.

27 martie, București

Sâmbătă după-amiază am fost în parcul Herăstrău. Erau o minunată zi de primăvară, într-o luxurianță de flori fragede și miresme de reavăn, într-o înfiorare de muguri și frunzulițe aburind ușor în verzuliu crengile pe care răsăreau, era o picturalitate splendidă pe cer, erau țipetele copiilor și alergarea câinilor lăsați liberi din lesă, era bucuria și plăcerea tuturora din jur, era călduț, era pur, era magnific. Am trăit o oră și jumătate de aproape extaz, eram într-o stare de bucurie nespusă, de exaltare fericită în fața panoramei superbe a parcului, stăteam nemișcată și absorbeam frumusețea. Și tot restul vieții, cu grijile și tensiunile sale, mi se părea pură prostie, pură orbire, egoism și vanitate, și m-am uimit cum am putut să fiu înrobită unor clișee, unor oameni și imaginii mele de mine însămi atâta vreme. Înțelegeam cumva profund că grijile pe care singură mi le luasem față de alți oameni erau într-un anume sens păcatul și înrobirea mea – ce iluzie, ce idioție! Sau alte responsabilități la care mă înhămasem singură, când de fapt adevărata noastră grijă ar trebui să fie pacea, liniștea, degustarea frumuseții lumii, contemplarea universului și amintirea Divinului. Pentru câteva clipe, toată lumea din parc părea să aibă acces inconștient la această pură bucurie, la această formă de însănătoșire spirituală, cum se plimbau toți cu fețe luminoase, copilărești, prin aerul verde și auriu, pur și primăvăratec.

(dintr-un caiet vechi)

Hrănisem până azi o speranță, o iluzie: cu cât voi „urca” în spirit, cu atât voi putea comunica mai bine, mai ușor, mai firesc cu cei spirituali, cu cei aflați „în spirit”. De fapt, puneam problema la un mod general: cei „subțiați” spiritual pot comunica cel mai bine și mai firesc cu cei deopotrivă cu ei. Logic și banal cât încape. Astăzi m-a străfulgerat însă alt gând: cu cât te „subțiezi”, cu atât devii mai solitar. Cu cât te „înalți”, cu atât te detașezi de falsele și rudimentarele aparențe, te desparți de lume și de cei mai mulți semeni. Iar solitudinea ta, inevitabil, nu va întâlni, pentru cei de asemenea „înălțați”, decât tot solitudine: solitudini de fapt. Cei spirituali nu „comunică” în sensul nostru vulgar, nu au ce să-și comunice. Nu pot fi „comunicate” decât lucrurile mundane. „Celelalte” sunt tăcute și sub(supra) înțelese. Când se întâlnesc, cei cu adevărat spirituali se recunosc de fapt – când discută, ei nu fac decât să joace jocul mundan pentru ceilalți, joc care nu înseamnă „comunicare”, decât în sensul mărunt al celorlalți, sau schimbă banalitățile necesare, utile. Solitudinea întâlnește solitudine. și tristețea acestei supreme, superbe singurătăți nu e compensată decât de grandoarea ei vastă și poate inumană. (1989)

(dintr-un caiet vechi)

A realiza extazul, vizionarul în mod firesc, ca un fruct rar dar natural al făpturii noastre, iar nu prin constrângere, fie ea de orice tip: medicamente, drog, respirații, concentrare, tehnici diverse, supunere. Știu sigur că se poate. Știu din mine, din experiențele mele. E o dimensiune reală, dar încă potențială, a firii noastre. Numai sublimarea firească, atingerea naturală a acestei stări, are valoare morală, religioasă, universală. Excesul de orice fel degradează extazul, căci degradează un har benefic și natural al făpturii. Numai că nu avem răbdare. Adevăratele mele amintiri, ori de câte ori îmi propun să-mi rememorez trecutul, amintirile care îmi vin primele în minte, sunt de fiecare dată, inexorabil, cele care rețin astfel de clipe intense, speciale. Și adunate la un loc ele nu sunt puține. (1984)

Frumuseţea ca splendoare, ca evidenţă fericitoare a Adevărului. Sensul e o obligaţie a speciei noastre. Frumuseţea e o datorie sacră a umanului.

Ideea că fiecare poet descoperă o mică porţiune de experienţă emoţională a Stării spirituale universale, care aparţine tuturor, cam în felul în care o celulă nervoasă aparţine creierului, căruia îi aduce informaţia sa infimă, fiind în acelaşi timp şi parte şi întreg, şi celulă şi creier. Toţi suntem celule unite într-un ţesut vital şi social, toţi funcţionăm pentru toţi ceilalţi, chiar dacă nu ne dăm seama, câștigând câte o fărâmă de frumusețe sau de sens, fixând în cuvinte câte o fărâmă de necunoscut sau de extaz. Şi toţi suntem în acelaşi timp, într-un anume fel, şi partea şi întregul.

(dintr-un caiet mai vechi)                         

„Madeleina” lui Proust – pe o farfurioară vezi o bucată ruptă de prăjitură și brusc îți amintești o felie întreagă din trecutul tău pe care îl credeai definitiv uitat. Madeleină din aluat, sau un parfum suav, sau o arie muzicală oarecare, sau o simplă expresie verbală uzată, orice, orice de pe lumea aceasta poate funcționa ca o „madeleină”. Important e să legi ceva din tine de acel altceva din afară. Sau, altfel spus, ceva/orice din afară să trezească în tine o felie, o fărâmă din făptura ta autentică, adevărată, așteptând să fie sensibilizată, trezită. Orice din lumea exterioară poate funcționa în scopul acesta. Important e ca ființa să fie deschisă, să aștepte semnele, să fie dispusă să-și amintească, să „frisoneze”, să se trezească. Orice din lumea aceasta, dacă știi să aștepți momentul propice, funcționează ca o „madeleină”. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” oferită de Altcineva, de Lumea însăși, ca să ne amintim, să ne trezim, să le răspundem. Lumea întreagă e un fel de „madeleină” pentru papilele ființei noastre în așteptare. Ah, să mușc, să mușc din uriașa madeleină, să înghit această madeleină a lumii, să mă îmbăt de ea, să mă satur! Ah, magdalenele ascultându-l pe Cristos, ștergându-i picioarele cu pletele lor. Vai, magdalenă de azi, magdalenă amnezică! (1989)

(dintr-un caiet mai vechi)

Imaginea în om e o realitate foarte misterioasă. Imaginația e gândire prin imagini: imaginându-ți un loc cu intensitate și cu afecțiune, recreezi acel loc în minte, te proiectezi mental în acel loc, te identifici cu locul imaginat și într-un anume fel „ești acolo”. Asta spune ceva important despre imagine. Imaginea s-ar putea să fie interfața dintre conștiință și Realitate, „mediul”, „puntea” care să permită nu doar cunoașterea, ci, mai important, identificarea cu Realitatea, depășirea limitelor individuale și intrarea în starea de a fi Realitatea. Dar nu e vorba despre orice fel de imagine, deși omul se poate identifica în proporții diferite cu orice fel de imagine (TV, film, video etc.). E vorba despre conștientizarea rolului capital al imaginii în raportul omului cu lumea, cu Realitatea. Dacă am conștientiza de pildă că noi nu ne identificăm cu Realitatea, ci trăim în imaginea ei în noi ca într-o realitate secundă, că trăim deci în imagini, am putea la un moment dat să ne detașăm de aceste imagini și să percepem cu adevărat Realitatea. Adică să ne identificăm, să fim Realitatea de dincolo de imagine, Realitatea esențială.