Din subiect de dezbatere filosofică aprinsă acum câțiva ani, „moartea filosofiei” revine mai nou în actualitate doar sub forma unor știri în care aflăm că încă un departament de filosofie e îngropat discret la universitatea X sau Y (de obicei, prin SUA sau Marea Britanie). Mai mereu când e vorba de ajustări bugetare, primele victime par să fie specializările filosofice sau cele umaniste.[i] Pe plan local, acest lucru ne scapă, probabil, întrucât filosofia nu a fost niciodată o disciplină cu mare vizibilitate socială, dar și pentru că inerția sistemului academic salvează, adeseori, aceste specializări de spectrul dispariției instituționale. Oricum ar fi, e clar că există o presiune socială crescândă asupra universității în general și a disciplinelor percepute ca neavând aderență prea mare la realitatea concretă, cu filosofia în cap de listă, în particular.

În textul său Wozu noch Philosophie, Theodor Adorno încerca să răspundă provocării de a mai face filosofie, în sensul unei reflecții totale asupra lucrurilor, pe fondul specializării academice tot mai stricte, dar mai ales al unei societăți capitaliste devenită ea însăși totală. Ipoteza noastră de lucru e că azi pericolul nu mai constă, cum credea Adorno, doar în pierderea relevanței sociale a filosofiei, ci și a celei instituționale. De ce să predăm filosofie într-o lume în care ceea ce contează sunt output-urile rapide și palpabile? La ce bun filosofia din moment ce nu produce nimic cuantificabil (decât cel mult articole academice pentru a fi citite de o mână de oameni)? Miza textului de față nu este să răspundă acestei provocări prin invocarea vreunui reflex fundamental de a face filosofie ca reacție la marile enigme ontologice, oferind un cec în alb pentru prezența ei socială și instituțională, mai degrabă, ceea ce vrem să investigăm este modul în care filosofia însăși încearcă să răspundă provocării, legitimându-și locul într-o lume în care discursul dominant pare să fie tot mai ostil filosofiei.  

Dar ce se află, totuși, în spatele acestui discurs dominant? Cu riscul de a invoca lucruri deja știute, punctul de inflexiune istoric e reprezentat de anii 1980, când în lumea anglo-saxonă apare o nouă paradigmă politică, neoliberalismul. Foucault ne propune o modalitate foarte intuitivă de a înțelege elementul de noutate al acestei forme de liberalism, punctând faptul că el nu mai gravitează, ca vechiul liberalism de secol XIX, în jurul unui stat care ar trebui să lase piața economică să se descurce de una singură, sub ghidajul „mâinii invizibile”, ci este nevoit să treacă el însuși prin judecata raționalității și eficienței economice. Dacă politicile laissez-faire din secolul XIX însemnau un stat care, într-un veritabil exercițiu de abstinență, trebuia să-și reprime impulsul de a reglementa procesele economice, neoliberalismul constituie o eliberare de orice formă de ascetism politic, propunând extinderea logicii pieței economice la întreaga lume socială, inclusiv statul.[ii]

Dar cum miza acestui text nu este cartografierea literaturii deja foarte stufoase pe marginea neoliberalismului, ne vom rezuma la observația că răspândirea acestei ideologii a avut un impact direct, chiar dacă nu neapărat uniform, asupra diverselor sisteme educaționale de la nivel global. Martha Nussbaum surprinde această tendință atunci când constată existența unei „crize generale în educație” ca urmare a transformării sale într-o simplă extensie pentru producerea de „profit” și „creștere economică”.[iii] Pe fondul competiției economice globale și al crizei din 2008 încep să apară primele victime: „Științele umaniste și artele sunt îndepărtate, atât în ​​învățământul primar/secundar, cât și în colegii/universități, în aproape fiecare națiune a lumii. Considerate de factorii de decizie politică ca niște ornamente inutile, într-un moment în care națiunile trebuie să elimine toate lucrurile inutile pentru a rămâne competitive pe piața globală, ele își pierd rapid locul în programele de învățământ, dar și în mintea și inimile părinților și copiilor (trad. n.).”[iv] O altă consecință a acestor transformări e faptul că: „Autonomia cercetării se află sub asediu. Din ce în ce mai mult, valoarea cercetării e redusă la valoarea sa de piață. Cercetătorilor li se spune acum să raporteze despre impactul cercetării lor, atât înainte, cât și după realizarea acesteia.”[v]

Pe fondul ajustării radicale a sistemului universitar american la logica performanței economice, Brandon Absher vorbește chiar de o „filosofie neoliberală” înțeleasă ca o nouă paradigmă de a oferi „răspunsuri strategice la presiunile exercitate asupra disciplinei”.[vi] Dacă în timpul Războiului Rece strategia dominantă a filosofiei analitice americane pentru a-și păstra autonomia instituțională a fost aceea de a rămâne „invizibilă” pe radarul percepției publice cu ajutorul unui jargon hiper-abstract,[vii] odată cu emergența neoliberalismului, strategia dominantă se schimbă, filosofia încercând să facă față presiunii sociale și instituționale prin adaptarea la cerințele pieței. Filosofii încep să descopere secretele marketingului, al abilității de a-și prezenta cât mai convingător atuurile în fața „stakeholder”-ilor pentru a-i convinge că se poate face profit și cu Platon et. co.[viii] Asta îl face pe Absher să recurgă la observația lui Lyotard că în postmodernitate legitimarea disciplinelor (incluzând aici și filosofia) nu mai depinde, ca în modernitate, de invocarea unui „adevăr” transcendent, ci a unei „performativități” (performativity) exprimată în output-uri tehnico-economice.[ix]

Cu toate că astfel de tendințe sunt mai pronunțate în lumea anglo-americană cu universități competitive la nivel global și taxe pe măsură, reverberațiile lor se resimt și la periferie. Nu e un secret că între 1996 și 2000 România a trecut prin cele mai dure măsuri neoliberale din Centrul și Estul Europei cu efecte socio-economice dramatice.[x] Reluată după 2000, creșterea economică a fost iar dată peste cap în 2009, pe fondul crizei financiare, când România cunoaște o cădere de 8% a PIB-ului, una dintre cele mai mari din Europa. Bineînțeles, criza a avut un impact profund și asupra sistemului educațional, pe lângă tăierile salariale de 25% (aplicate tuturor sectoarelor de activitate), un alt efect de durată a fost adoptarea Noii Legi a Educației din 2011 al cărei spirit neoliberal se vede cel mai bine în pionieratul său, fiind prima tentativă din Europa de a condiționa alocarea de fonduri pe baza clasificărilor și rankingurilor.[xi] De altfel, deloc întâmplător, această presiune de a fi competitiv, care se poate vedea cu ochiul liber în mediul academic, continuă să meargă mână în mână cu o subfinanțare cronică a educației și cercetării.[xii] 

Să revenim acum la întrebarea noastră inițială: cum se legitimează filosofia ca disciplină relevantă social și academic? Altfel spus, care sunt mecanismele ei de coping în fața acestei presiuni neoliberale mai largi? Cum discuția e complicată, oferim o scurtă ilustrare, concentrându-ne pe emergența unui nou tip de discurs în România: consilierea filosofică. Asumând de la bun început o formă de agnosticism metodologic cu privire la validitatea diverselor abordări sau tehnici de consiliere, ceea ce ne interesează e doar „performativitatea” acestui discurs, eforturile sale de a se legitima social și instituțional într-o societate predominant neoliberală. Dacă Absher tinde să reducă, așa cum am văzut, performativitatea filosofiei la tendința justificării propriei utilități sociale, mizând pe rezultatele sale practice, propunerea noastră ar fi să ne folosim de ambiguitatea termenului, care nu trimite doar la performanță economică, ci și la performance în sens artistic, așadar, la ieșirea din calculul strict utilitar prin promisiunea unei experiențe transgresive, non-cuantificabile. În treacăt fie spus, nu doar un teoretician critic precum Adorno era conștient de tendința discursivă de a intersecta considerentele pragmatice cu sublimul,[xiii] ci și tehnicile de marketing pentru care prezentarea raportului avantajos între calitate și prețul produsului trebuie automat legat de promisiunea unei experiențe de neuitat odată ce consumi acel produs.

Cât privește consilierea filosofică, ea se naște în mod oficial în 1981, când Gerd B. Achenbach își deschide primul cabinet la Bergisch Gladbach în Germania,[xiv] scopul fiind acela de a mobiliza intrumentele conceptuale ale discursului filosofic pentru a răspunde dilemelor existențiale ale clienților. Deci în contrast cu psihoterapeuții care se uită la dezechilibrele emoționale, consilierii filosofici sunt interesați de blocajele care apar în înțelegerea propriei vieți. Chiar dacă între timp câmpul s-a diversificat la nivel global, oglindind diversitatea preferințelor filosofice ale celor care consiliază,[xv] ideea ce pare să-l ghideze e de a scoate la suprafață „ontologia” personală ori cadrul conceptual fundamental prin care clientul interpretează realitatea, indicând eventuale contradicții și/sau propunând modalități noi de a privi lucrurile în așa fel încât dilemele să poată fi depășite.[xvi] Iar una dintre metodele preferate este dialogul socratic în care consilierul pornește maieutic și dialectic, de la definițiile și înțelegerea clientului pentru a-l ajuta să devină conștient nu doar de limitele lor, ci și de posibile interpretări alternative. Dar de interes pentru noi e mai ales faptul că acest nou tip de discurs filosofic se naște dintr-o critică a filosofiei de tip academic, osificată în tradiție și conceptualizări abstracte, ruptă de realitatea practică a oamenilor obișnuiți. După cum ne spune Lou Marinoff, unul dintre exponenții principali ai consilierii filosofice, „când e vorba de problemele reale ale existenței, nimeni nu primește vreun sfat de la școala analitică, ori – ceea ce e și mai rău – primește un sfat aberant de la școala continentală”.[xvii]

Dar cum se reflectă astfel de încercări de auto-legitimare în discursul consilierii filosofice de la nivel local? Pentru a simplifica lucrurilor, ne vom concentra pe două aspecte principale ale acestui discurs: mai întâi, pe tipul de diagnostic aplicat problemelor cu care se confruntă filosofia contemporană, iar, mai apoi, pe soluțiile propuse pentru depășirea acestor patologii. Să le luăm pe rând. Una din presupozițiile larg împărtășite, pe care o regăsim și în literatură internațională, trimite la „criza” profundă[xviii] a filosofiei tradiționale, care ar avea atât cauze endogene, cât și exogene câmpului filosofic. În privința celor dintâi, una din probleme e deturnarea filosofiei dinspre o viziune practică (via Socrate ori stoici) [xix] a unei vieți cotidiene ghidată de principii filosofice spre una strict teoretică în care reflecția filosofică se transformă în simplă jonglare cu abstracțiuni. O astfel de turnură e și una din sursele principale ale problemelor cu care se confruntă filosofia în prezent: „osificarea discursului academic tradițional, abordarea elitistă a filosofiei și relativa incompatibilitate a temelor fundamentale ale filosofiei contemporane cu preocupările intelectuale cotidiene ale potențialilor cititori de filosofie”.[xx] Filosofia e mai mult ca oricând izolată în „turnul ei de fildeș” fără legătură cu preocupările concrete ale oamenilor obișnuiți.[xxi] Profesorii de filosofie care „predau în universități” constituie, cum spunea și Marinoff, nu doar cei mai importanți aliați ai filosofiei, ci și cei mai mari dușmani ai ei atunci când, în loc să o deschidă spre oameni, tind se baricadează în spatele opacității propriului jargon.[xxii] La care se adaugă și o „atitudine de castă exclusivă în câmpul filosofiei”, absolventul fiind de la început constrâns să aleagă între mediul academic sau cercetare, fără opțiunea altor profesii în care să-și poată pune în aplicare competențele filosofice.[xxiii]

În schimb, printre factorii exogeni filosofiei sunt amintiți „criza economică, socială și politică”, simultan cauză și efect al „marginalizării educației umaniste”; presiunea exercitată de „economia de piață” și de „postmodernitate”, care erodează nu doar poziția instituțională a filosofiei,[xxiv] dar și angajabilitatea absolvenților de filosofie pe piața muncii;[xxv] competiția din partea altor discipline, filosofia academică cedând „psihoterapeuților ceea ce constituia odinioară câmpul prin excelență al practicii filosofice”[xxvi], ori pierzând teren în fața religiei în sistemul preuniversitar.[xxvii]

Cât privește depășirea acestor patologii, consilierea filosofică propune și o serie de soluții. Printre cele endogene filosofiei putem aminti nevoia de a recupera dimensiunea „practică” a filosofiei, care ne poate pune în legătura cu „autenticitatea” și „singularitatea” ființei umane, scoasă în evidență nu doar de postmoderni, ci și de creștinism;[xxviii] „restabilirea conectivității și autenticității comunicării intersubiective”;[xxix] transformarea consilierii filosofice într-o practică a dialogului și nu a diagnosticului,[xxx] care oferă posibilitatea de a lupta împotriva „crizelor existențiale sau a crizelor axiologice” prin „redescoperirea de sine”, dar și printr-o „etică a responsabilității” privind „generațiile viitoare”;[xxxi] ea ne permite să devenim conștienți de „filosofia personală”, „autonomia” (susținută prin virtuți precum „gândire critică”, „disciplină”, „răbdare” etc.) și capacitatea noastră de a „acționa” adecvat,[xxxii] deschizând perspectiva unei „vieți mai bune și mai productive”, dincolo de „consumerismul”[xxxiii] din era „capitalismului global”;[xxxiv] în sfârșit, consilierea filosofică trebuie să ajute nu doar „indivizi”, ci și „grupuri” sau „companii ori organizații”, dezvoltând și implementând un „cod de etică” sau convingându-le (pe cele din urmă) să respecte „normele morale ale societății contemporane”.[xxxv]

Pe când soluțiile exogene vizează, printre altele, nevoia consilierii filosofice de a se distinge, dar și de a menține o relație apropiată cu alte domenii precum „spiritualitatea”,[xxxvi] „coaching”-ul,[xxxvii] „psihiatria” sau „psihoterapia”;[xxxviii] mai mult decât atât, „este nevoie de a reglementa consilierea filosofică pe piața muncii din România ca ocupație care diferă de ocupația de filosof” și de a o transformă și în disciplină, care să fie predată la nivel academic;[xxxix] consilierea filosofică trebuie, în același timp, să se adapteze la „piața serviciilor”,[xl] la caracterul său „competitiv”, luând în considerare ceea ce vreau „consumatorii”[xli] ori „clienții”;[xlii] în fine, consilierea filosofică reprezintă și o încercare de a-l readuce pe Socrate și, deci, filosofia însăși în spațiul public contemporan, cu diferența că „agora antică, în care filosofii erau activi, a devenit acum locul în care se fac afacerile, manifestându-se prin discuții în consilii de conducere, întâlniri sau conferințe”.[xliii] Legat de acest din urmă aspect, Lou Marinoff ne reamintește că filosofia a avut mereu vocația „consultării”, de la Platon care oferea sfaturi tiranului Siracuzei, Aristotel care îl educa pe Alexandru Macedon ori Descartes care oferea de lecții de filosofie reginei Cristina a Suediei. O astfel de tradiție poate fi reactivată azi oferind consiliere corporațiilor multinaționale (care în „capitalismul laissez-faire” contemporan devin mai importante decât actorii politico-statali) cu scopul de a le învăța importanța codurilor morale și al responsabilității sociale.[xliv]

După această cartografiere sumară, e timpul să formulăm câteva concluzii la fel de sumare legate, bineînțeles, de modul în care consiliere filosofică „performează” în contextul societății contemporane. În primul rând, ar trebui să fie clar că acest discurs are o dimensiune pragmatică, justificată de dorința de a trezi filosofia academică din somnul dogmatic al retragerii într-un mediu tot mai rarefiat intelectual și instituțional. În timp ce o astfel de critică e fără îndoială legitimă, filosofia reducându-și prezența și relevanța socială ca urmare a specializării și abstractizării sale, o bună parte din discursul consilierii filosofice tinde să înțeleagă această nevoie de a reconecta filosofia la realitatea cotidiană nu doar sub forma ajutării oamenilor în a-și rezolva dilemele existențiale, ci și al adaptării ei la o piață competitivă în care, pentru a supraviețui, trebuie să se reinventeze continuu. În prelungirea unei literaturi deja consistente pe relația dintre spiritualitate, dezvoltare personală și neoliberalism,[xlv] consilierea filosofică locală pare să fie, la rândul ei, legat de un imaginar social neoliberal, ce tinde să naturalizeze piața și competiția pentru accesul la cititori, poziții instituționale și clienți.

În al doilea rând, discursul consilierii filosofice încearcă simultan o depășire a unei perspective strict utilitare, (re)conectând filosofia la domenii de care între timp s-a înstrăinat, fie că e vorba spiritualitate, religie ori moralitate. Consilierea filosofică propune o lume în care pragmatismul poate fi echilibrat de principii morale sau de împlinirea unor nevoi spirituale. Această sinteză e formulată foarte direct de Lou Marinoff însuși prin invocarea, în context american, a figurii paradigmatice a consilierii filosofice, nimeni altul decât Socrate: „La fel ca în majoritatea cazurilor din America, dialogul socratic trebuie să fie ambalat atractiv și comercializat eficient pentru a prinde. Acest lucru a fost valabil pentru Coca-Cola și fotbalul NFL şi nu se va schimba nici în cazul dialogului socratic”.[xlvi] Figura lui Socrate e simptomatică în acest context întrucât discursul consilierii filosofice reține mai mereu dialogurile sale (aporetice) cu concetățenii atenieni, ipostaza sa de street philosopher, și mult mai puțin faptul că același Socrate a murit datorită implicării în problemele politice ale vremii sale. E un alt fel de a ne spune că în absența unei reflexivități socio-politice mai robuste, consilierea filosofică riscă să ne propună un model în care clienții sunt învățați să se restructureze moral sau cognitiv, dar fără a fi pregătiți să chestioneze cadrele lumii sociale în care aceștia trebuie, mai apoi, să trăiască. La fel cum întoarcerea filosofiei înseși qua consiliere filosofică la concretețea lumii cotidiene riscă, în pofida unor săgeți la adresa societății contemporane „consumeriste”, să naturalizeze o piață economică în care supraviețuirea se asigură prin consultanță pe probleme etico-morale.     

---

[i] Vezi, de pildă, Robert Frodeman, Adam Briggle and J. Britt Holbrook, Philosophy in the Age of Neoliberalism în „Social Epistemology”, 2012, p.1.

[ii] Vezi Michel Foucault, The Birth of Biopolitics. Lectures at the Collège de France, 1978-79, New York, Palgrave Macmillan, 2008.

[iii] Martha Nussbaum, Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanities, Princenton, Oxford, Princeton University Press, 2010, p. 10.

[iv] Ibidem, p. 2.

[v] Frodeman et al., op. cit., p. 2.

[vi] Brandon Absher, The Rise of Neoliberal Philosophy, New York, London, Lexington Books, 2021, p. 6.

[vii] După cum observă McCumber, acest jargon a permis filosofiei analitice să evite posibilele critici religios-conservatoare îndreptate împotriva materialismului ei. Ibidem, p. 6.

[viii] Ibidem, p. 7.

[ix] Ibidem, p. 37, p. 43.

[x] Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc. Cluj-Napoca, Tact, 2014, p. 160.

[xi] Sabic apud Sorin Gog, „Competitiveness and research-oriented teaching in Romanian universities: the neo-liberal transformation of the higher education system” în Studia UBB Sociologia, 60 (LX), 1, 2015, p. 46. Vezi https://www.zf.ro/eveniment/romania-cea-mai-mica-investitie-in-educatie-din-europa-cheltuiala-22489816ș.

[xii] https://www.edupedu.ro/bugetul-cercetarii-scade-ca-procent-din-pib-in-2024-in-pofida-unei-cresteri-simbolice-in-valoare-nominala-la-inceputul-anului-fostul-premier-ciuca-presedinte-pnl-vorbea-de-1-din-pib-pentru-cercet/

[xiii] Adorno urmărește această intersectare în „jargonul autenticității” inspirat de Heidegger. Scopul lui Adorno e, bineînțeles, unul critic: metaforele sublimului sunt folosite aici nu pentru a suspenda ori chestiona realitatea existentă, ci pentru a o justifica și naturaliza. Vezi Theodor W. Adorno, traducător Christian Ferencz-Flatz, Jargonul autenticității, București, Tact, 2015.  

[xiv] Adrian Hagiu, Sergiu Bortoș, „An overview of philosophical counselling in Romania” în Journal for the Study of Religions and Ideologies, 21, 61, 2022, p. 6.

[xv] Printre autorii cei mai profilați ai acestui nou câmp sunt Ad Hoogendijk, Elliot D. Cohen, Emmy van Deurzen, Pierre Grimes, Lou Marinoff, Eckart Ruschmann sau Ran Lahav. Dar la nivel local, Lou Marinoff pare să fie o prezență dominantă, cartea sa, Inghite Platon, nu Prozac! fiind tradusă și în română.

[xvi] Cum era de așteptat, dezvoltarea acestui câmp generează diverse dezbateri cu privire la semnificația consilierii filosofice. Înțelegerea noastră e mai degrabă o simplificare utilă decât o definiție recunoscută de toată lumea. Vedem acest lucru și în următorul citat: „Toți practicienii filosofi ar fi de acord că consilierea filosofică implică filosofare și că ei trebuie într-adevăr să filosofeze cu cei pe care-i consiliază. Problema crucială este cum și cu ce scop este utilizată filosofarea în cadrul sesiunii de consiliere”.Vezi „Key concepts in philosophical counselling” în Human Affairs, 24, p. 574, 2014.

[xvii] Lou Marinoff, Philosophical Practice, New York, London, Academic Press, 2002, p. 147.  

[xviii] Vezi, de pildă, Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Aspects concerning the crisis of philosophy in the university system from Romania” în Journal for the Study of Religions and Ideologies, 8, 24, 2009; Antonio Sandu, Consilierea filosofică apreciativă, Iași, Lumen, 2019, p. 11; Sandu Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, București, Eikon, 2019, pp. 25-37.     

[xix] Florin Lobonț în Sandu Frunză, Filosofie și pandemie, București, Eikon, 2021, 108

[xx] Sandu, op. cit., p. 11.

[xxi] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, Pitești, Paralela 45, 2010, p. 24

[xxii] Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, p. 31.

[xxiii] Vasile Hațegan, „Philosophical counseling: a new profession in Romania” înInterdisciplinary Research in Counseling, Ethics and Philosophy, 2, 4, 2022, p. 21.

[xxiv] Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, p. 26, pp. 29-30.

[xxv] Frunză, „Aspects concerning the crisis of philosophy…”, p. 333

[xxvi] Iftode, op. cit., p. 25.

[xxvii] Frunză, „Aspects concerning the crisis of philosophy…”, p. 333.

[xxviii] Iftode, op. cit., p. 10, p. 13.

[xxix] Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, p. 10.

[xxx] Marinoff apud Hagiu, Bortoș, op. cit., p. 5.

[xxxi] Antonio Sandu, „Despre practicile filosofice în lumea pandemică” în Sandu Frunză, Filosofie și pandemie. Dialoguri despre consiliere filosofică și practici filosofice, București, Eikon, 2021, pp. 21-22, p. 31.

[xxxii] Laurențiu Staicu, „Despre drumul spre cabinetul de consiliere filosofică în vremea pandemiei” în Frunză, Filosofie și pandemie, pp. 41-44.

[xxxiii] Florin Lobonț, „Despre profesionalizarea consilierii filosofice în lumea aflată în criza pandemică”  în Frunză, Filosofie și pandemie, p. 108.

[xxxiv] Cristian Iftode, „Despre filosofia ca mod de viață și consilierea filosofică în situația de criză pandemică”  în Frunză, Filosofie și pandemie, p. 71.

[xxxv] Hațegan, op. cit., pp. 18-19.

[xxxvi] Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, p. 84.

[xxxvii] Vasile Hațegan, „Philosophical Consultancy or Coaching for Leaders? How Philosophy Can Be Applied in the Business Area” în Synthesis philosophica, December 2020.

[xxxviii] Iftode, op. cit., pp. 23-24; Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, pp. 37-43.

[xxxix] Hațegan, „Philosophical counseling…”, p. 20. La Universitatea din Timișoara există deja un master cu acest profil.

[xl] Staicu, op. cit., p. 50.

[xli] Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, p. 29, p. 32.

[xlii] Hagiu, Bortos, op. cit., p. 5.

[xliii] Vitullo apud Hațegan, „Philosophical Consultancy or Coaching for Leaders?”, p. 326.

[xliv] Marinoff, op. cit., pp. 141-147, p. 153.

[xlv] Vezi o analiză a acestui fenomen în România, Sorin Gog, Anca Simionca, Noile subiectivități ale capitalismului global. Spiritualitate, dezvoltare personală și transformări neoliberale în România, Cluj-Napoca, Tact: Presa Universitară Clujeană, 2020.

[xlvi] Marinoff, op. cit., p. 135.